Se întorc zeii ? (II)

După 2000 de ani de la naşterea Mântuitorului, lumea continuă să se împartă în emisfera creştină şi cea idolatră. Chiar dacă lumea s-a creştinat, căutând să se dezvolte şi să se desăvârşească în credinţa sa în Hristos, idolatria a continuat să existe la graniţele lumii creştine şi să se propage din generaţie în generaţie, de-a lungul mileniilor.

Astfel, întâlnim astăzi popoare păgâne ce şi-au păstrat practicile şi obiceiurile idolatre. De pildă, uruguaienii încă se închină zeiţei apelor, căreia îi aduc ofrande din dorinţa de a obţine favorurile ei. În fiecare an, pe data de 2 februarie, mii de credincioşi vin să încredinţeze valurilor mării jertfele pentru zeiţa fecioară Iemanja, mama zeilor în cultul Umbanda, născut în Brazilia printre sclavii africani. Ei aduc în dar zeiţei lumânări, pui sacrificaţi şi orice şi-ar putea dori o femeie: flori, parfumuri scumpe, băuturi sau chiar bijuterii de aur.

În alte colţuri ale lumii, unii se străduiesc să reînvie tradiţiile idolatre ale străbunilor lor. În articolul ,,Idolii de sub ape”, cotidianul ,,România Liberă” din 26 august 2000 consemnează despre artistul polinezian contemporan Guy Tihoti, care ,,a realizat o expoziţie de artă mai deosebită, pe fundul mării, ce poate fi vizitată cu o navă semisubmersibilă. În cadrul acesteia pot fi admirate 16 sculpturi în lavă, ce întruchipează idoli cu feţe hieratice şi stilizate. Inspirat de arta străbunilor şi de acele faimoase tikis, statuete aflate în Polinezia, Guy Tihoti este un moştenitor al artei milenare, unde figurile din lemn sau lavă erau respectate pentru puterile lor supranaturale”.

,,Când eram copil locuiam într-o proprietate unde se aflau sculpturi mari, unele fiind astăzi în muzeul Gauguin”, relatează Tihoti, subliniind că ,,aceste tikis concentrau forţă, şi am trăit în preajma lor. Am început să modelez capete pe plajă cu un cuţit. Percepeam prezenţa zeităţii printr-un parfum sau o lumină … dar asta nu se arată lumii întregi”. ,,Arta iniţiaţilor, sculptarea de tikis, este un efect legat de cultele aduse divinităţilor nenumărate din vechile societăţi polineziene”, notează marele cotidian.

,,Pentru muzeul meu marin am reprezentat-o pe Meherio, o sirenă care protejează marinarii”, mai spune artistul. Astfel, prin artă, se proliferează idolatria antică, ce serveşte probabil ca model celei actuale …

De asemenea, în articolul ,,Vinul - istorie, religie şi cultură” din cotidianul ,,Ziua” din data de 3 februarie 2001, inginerul Dorin Popa, vicepreşedintele Asociaţiei Degustătorilor Experţi din România scrie: ,,Omul a creat Vinul - Vinul a creat omenia. Vinul l-a determinat pe om să se apropie de alţi semeni cu care să se bucure împreună, mulţumind zeului care le-a făcut acest dar”. El ne readuce în vechea mitologie, în care ,,întâlnim câte un zeu al vinului la majoritatea popoarelor antice”, propovăduind importanţa vinului în viaţa spirituală a omului. Articolul său pare că aduce jertfă zeului vinului sau poate chiar vinului însuşi.

Industria cinematografiei, ce este, la rândul ei, un idol, dezgroapă şi aduce noi jertfe idolatriei antice. Printre idolii treziţi la viaţa pe micul ecran se numără Spartacus, Antoniu şi Cleopatra, Xena, Hercule etc, ultima mare realizare a studiourilor hollywoodiene fiind filmul de lung metraj ,,Gladiatorul”. Pe marginea acestei producţii, sub titlul ,,Gladiatorii, zeii arenelor, idolii femeilor”, ziarul ,,România Liberă” din 8 iulie 2000 notează: ,,Filmul ,,Gladiatorul”, cu mii de figuranţi, decoruri fabuloase şi patru autentici tigri de Bengal, dornici să sfărâme războinicii arenei, cunoaşte un succes extraordinar”.

,,În acea epocă, existau şcoli de gladiatori, aşa cum există astăzi în Japonia şcolile de sumo sau în Spania de toreadori, şi sportivii erau de înalt nivel. Erau în general cumpăraţi, închiriaţi şcolilor sau schimbaţi, aşa ca jucătorii de fotbal în prezent, contra unor sume fabuloase. Starurile de atunci valorau la fel de mult ca şi vedetele noastre de fotbal. Gladiatorii, sportivi de performanţă, cu fizic perfect, erau consideraţi adevăraţi zei ai arenelor. Nu există exemple de gladiatori căsătoriţi, cu copii - rar. Vecinătatea lor cu moartea le interzicea să aibă în vedere un viitor”, scrie cotidianul.

Prin urmare, filmul readuce în prim plan atmosfera şi preocupările vechilor romani, ziarul subliniind, poate fără să vrea, asemănările dintre sursele de divertisment ale antichităţii şi cele ale societăţii actuale, cu mica observaţie că acestea reprezintă forme de idolatrie. Este fenomenală comparaţia dintre gladiatorii de dinainte de Hristos şi sportivii de performanţă de astăzi - ,,gladiatori” contemporani care oferă pâine şi circ omenirii celui de-al treilea mileniu. Vecinătatea cu moartea, amintită în articol, sugerează, în realitate, jertfa supremă pe altarul idolatriei. Şi astăzi, sportivii de performanţă se aduc ca jertfă pe altare păgâne, cele mai celebre fiind cazurile şoferilor de formula 1, motocicliştilor şi a celor ce practică sporturi extreme.

Odată cu reînvierea idolilor antici, societatea contemporană şi-a creat idolii săi, pe măsura dorinţelor şi a aspiraţiilor moderne, fiecare latură a divertismentului, ca şi a ştiinţei dând naştere propriilor zei. Astfel, muzica ultimelor decenii înregistrează un număr crescând de personalităţi idolatrizate, presa neîntârziind să le reliefeze. De pildă, titluri precum ,,Din mitologia secolului XX: Beatles nu ne lasă memoria să adoarmă” nu sunt singulare.

Demne de remarcat sunt şi articolele de genul ,,Robbie Williams se roagă în faţa fotografiei lui Elvis”, apărut în ,,Cotidianul” din 11 august 2000, în care se scrie: ,,Robbie Williams a făcut recent dezvăluiri şocante în legătură cu viaţa sa spirituală, el având un adevărat cult pentru Elvis Presley. În foaier, înainte de a se urca pe scenă, Williams se roagă în faţa fotografiei reprezentându-l pe Regele rock-ului, rostind următoarea frază: ,,Elvis, dă-mi liniştea de care am nevoie !”, pe care şi-a tatuat-o şi pe braţ”.

Un alt domeniu care abundă de idoli este cel al sportului. Lumea fotbalului a făcut din sportivii săi adevăraţi zei ai stadioanelor, cinstindu-i şi slăvindu-i prin diferite titluri şi superlative. De pildă, pe ,,tronul” cel mai înalt a fost aşezat fotbalistul brazilian Pele, numit ,,rege pentru eternitate”, el fiind triplu campion mondial (1958, 1962, 1970), ce a revoluţionat fotbalul contemporan. Lui îi urmează Eric Cantona, de la Manchester United, ce a fost supranumit ,,Eric the King” (Eric regele), apoi Raymond Koppa, poreclit ,,Napoleon al fotbalului”, Franz Beckenbauer, ,,Kaiser”-ul german, Laurent Blanc, ,,preşedintele”, pe aceeaşI linie ,,regală” înscriindu-se Daniel Bravo, ,,micul prinţ din Ray”.

Şi fotbalul românesc abundă, în genere, de porecle măgulitoare, Gheorghe Hagi fiind supranumit ,,regele” fotbalului românesc sau ,,Maradona al Carpaţilor”, iar Adrian Mutu ,,Briliantul”, exemplele putând continua. Este notabil faptul că nici în ceea ce priveşte fotbaliştii, presa nu a ezitat să facă comparaţii deplasate, de genul ,,Mutu nu este Iisus Hristos” sau ,,Lăcă, ăştia joacă după chipul şi asemănarea ta !”

Pe lângă titlurile şi superlativele atribuite idolilor săi, omul contemporan a căutat noi metode pentru a-i cinsti şi a-i slăvi pe aceştia. Astfel, cotidianul ,,Evenimentul Zilei” din 2 octombrie 2000, scrie despre campania lansată de presa hunedoreană ,,Vrem o statuie la Deva”, în cinstea succeselor olimpice ale gimnasticii româneşti. ,,Iniţiatorii campaniei au propus ca model pentru realizarea statuii poza de final al exerciţiului la sol al Andreei Răducan din finala concursului individual compus”, mai scrie cotidianul. Prin urmare, la Deva se va ridica, în viitorul apropiat, o statuie gimnastei în viaţă Andreea Răducan …

De asemenea, sensibilizată de retragerea medaliei olimpice de aur obţinută la proba individual compus de către gimnasta Andreea Răducan, pe motiv că a fost dopată, casa de filme ,,Media Pro Pictures” va ecraniza povestea vieţii campioanei olimpice, contractul cu privire la acest lung metraj fiind deja semnat în luna octombrie a anului trecut.

Cea mai notabilă luare de poziţie faţă de cazul Andreei Răducan îi revine ziarului ,,Jurnalul clujean” din data de 27 septembrie 2000 care a scris: ,, … după 2000 de ani continuăm să răstignim murdar şi mizerabil tot ce ni s-a dat spre mântuire. Căci, cu ce altceva seamănă mai fidel povestea Andreei Răducan, curată şi cinstită ca la începuturi, decât cu scena răstignirii lui Hristos ?” Acest comentariu este abominabil, însă el conţine un sâmbure de adevăr, acela că gimnasta a reprezentat o jertfă, dar nu pe altarul creştinătăţii, ci al scârnavei idolatrii.

În aceeaşi notă se înscrie primirea campioanei olimpice de înot Diana Mocanu în localitatea natală, Brăila. Ziarul ,,ProSport” din data de 2 octombrie 2000 consemnează acest eveniment în articolul ,,Toată Brăila s-a închinat prinţesei Diana”: ,,Dubla campioană olimpică de înot Diana Mocanu a fost întâmpinată sâmbătă seara, în oraşul său natal, de peste 100.000 de oameni, după oficialităţi chiar 200.000. ,,Am atins-o pe prinţesă !”, ţipa fericit un ţânc. Ea a fost primită cu fanfara şi s-a intonat imnul. Primarul oraşului i-a decernat titlul de cetăţean de onoare al Brăilei, iar Prea Sfinţitul Casian, episcop al Dunării de Jos, i-a înmânat Ordinul Sfântul Andrei, pe care în România l-a mai primit doar patriarhul” … Tot cu această ocazie, primăria i-a dăruit un apartament de 3 camere, complet mobilat, într-un bloc care nu este cunoscut după iniţialele sale, ci după numele campioanei.

Se pare că astfel de manifestări devin din ce în ce mai obişnuite în lumea sportului. Ceea ce este însă semnificativ sunt cuvintele unui copil: ,,Am atins-o pe prinţesă”, deoarece copiii - care sunt cei mai curaţi şi mai neprihăniţi - sunt cei care exprimă cel mai bine starea de spirit a unei comunităţi, precum şi preocupările primordiale ale acesteia, fiind ,,purtătorii de cuvânt” cei mai fideli. În concluzie, întreg oraşul Brăila a fost acaparat de festivitatea de întâmpinare a campioanei olimpice, aducându-i acesteia cinstea şi slava cuvenită unei adevărate prinţese a idolatriei.

Asemenea Brăilei, Consiliul Local al sectorului 6 din Bucureşti a aprobat, în unanimitate, un proiect de hotărâre prin care o stradă de pe raza sectorului va purta numele campioanei olimpice Gabriela Szabo. Această decizie, ce vine să aducă slavă deşartă altei mari sportive de performanţă, nu şochează în sine, cât prin faptul că a fost votată în unanimitate. Mai mult, toate aceste gesturi idolatre sunt făcute faţă de sportivi în viaţă, reînviind astfel zeificarea vechilor împăraţi romani sau a faraonilor din Egipt, ce îşi ridicau statui sau îşi construiau monumente funerare din viaţă. Pe de altă parte, ele depăşesc cadrul clasic în care este cinstită o personalitate, în general, societatea aducând un omagiu post-mortem celor care au avut o contribuţie deosebită la valorile sale.

Din nefericire, uneori, acest gen de manifestări sunt cumva girate în faţa opiniei publice de prezenţa sau aderarea la acestea a unei feţe bisericeşti. De pildă, în oraşul Maranello din nordul Italiei, unde se află cartierul general al echipei de formula 1 Ferrari, se sărbătoreşte cu mare fast orice victorie a şoferilor de formula 1 ce conduc maşinile companiei. Cu ocazia cursei de la Suzuka, unde Michael Schumacher a ieşit învingător, singurul care nu a putut respecta obiceiurile încetăţenite printre cei din Maranello ,,a fost preotul Alberto Bernardoni, care de mulţi ani trage clopotele imediat după fiecare victorie a scuderiei”, scrie ziarul ,,ProSport” din 9 octombrie 2000 sub titlul ,,Cel mai fericit oraş din lume”.

,,Ieri, însă, triumful lui Schumacher s-a suprapus peste slujba de duminică, preotul urcând în clopotniţă imediat după terminarea acesteia. ,,Ştiu că am întârziat, dar eram în faţa altarului. Am încercat să ne rugăm, aşa cum Schumacher a încercat să piloteze bine. Sunt extrem de fericit”, a spus părintele Bernardoni”. Acest exemplu nu este singular şi, mai ales, nu se întâmplă numai în occident, deseori preoţii români girând evenimente laice, ce nu au nici o legătură cu preocupările reale ale Bisericii. Este posibil ca, într-o bună zi, slujitorii sfântului altar să considere mai importante aceste manifestări care îi ajută să devină mai populari printre oameni, decât să slujească Domnului şi să se facă bine plăcuţi Lui.

Tot din lumea divertismentului mult cinstită şi slăvită de omul contemporan face parte şi domeniul artei cinematografice, creaţiei vestimentare şi a concursurilor de frumuseţe. Cinematografia ultimelor decenii a dat naştere unor mituri fabuloase, dintre care cele mai faimoase sunt Marilyn Monroe, Greta Garbo, Marlene Dietrich, Brigitte Bardot sau Rudolf Valentino, Clark Gable, Gregory Peck, Laurence Olivier şi alţii. Ei au întruchipat, de-a lungul timpului, mitul frumuseţii feminine sau masculine, al senzualităţii şi plăcerilor trupeşti. Unii dintre ei au fost distruşi de viaţa pe care au dus-o, închinată idolatriei, fiind jertfiţi precum Marilyn Monroe sau Elvis Presley. De asemenea, lumea modei şi a concursurilor de frumuseţe a distrus nenumăraţi oameni, ce au sfârşit prin a deveni jertfe pe altarul frumuseţii umane.

Nici politicienii şi marii conducători ai lumii nu au fost feriţi de cultul personalităţii. Sunt notorii cazurile dictatorilor de genul lui Stalin, Hitler sau ai celor din blocul comunist, printre care cel care a atins apogeul slavei deşarte a fost Kim Ir Sen în Coreea de Nord. Deşi această epocă a impunerii unui cult al personalităţii pare îndepărtată, ea nu este nicidecum, din contră, reînvie căpătând alte forme şi diferind de la situaţie la situaţie, în funcţie de caracteristicile fiecărei naţiuni.

Astfel, cotidianul ,,Evenimentul Zilei” din 20 decembrie 2000 notează următoarele în articolul ,,Cultul personalităţii bate toate recordurile în Turkmenistan”: ,,Pe 28 decembrie 1999, Consiliul Poporului din Turkmenistan l-a numit preşedinte pe viaţă pe şeful statului, Saparmurat Niazov. Titlul său oficial este ,,Turkmenibaşi”, adică ,,Tatăl Tuturor Turkmenilor”, pe străzile tuturor localităţilor turkmene găsindu-se nenumărate portrete ale ,,tatălui naţiunii”, monumente, statui. În capitală tronează o imensă statuie aurită a lui Niazov, în apropiere aflându-se un impresionant centru comercial, în interiorul căruia se pot cumpăra produse care au imprimate sau ţesute chipul preşedintelui”.

Acelaşi cotidian consemnează în data de 24 octombrie 2000 despre o ,,firmă specializată în imnuri de slavă pentru îmbogăţiţii de tranziţie” din Rusia. Potrivit acestuia, o firmă din Sankt-Petersburg s-a specializat în proslăvirea, ,,în toate formele imaginabile”, a ruşilor bogaţi. ,,Fie că e vorba de un cântec simplu sau o simfonie epopeică, compania MSRA poate satisface doleanţele oricărui patron ultravanitos - la comanda acestuia sau a subalternilor săi mai slugarnici. ,,Avem comenzi venind din mediile bancare şi bursiere, de la diverse întreprinderi, precum şi de la clienţi particulari”, a declarat Vadim Sedacev, patronul firmei MSRA. Pentru MSRA lucrează deocamdată 8 compozitori profesionişti şi 6 poeţi, care creează la comandă ode”, notează cotidianul.

Acest cult al personalităţii nu este un fenomen caracteristic blocului comunist, fiind răspândit în întreaga lume, chiar şi în ţările cu o îndelungată tradiţie democratică, ce se manifestă însă într-o manieră mai subtilă. De pildă, preşedinţii Statelor Unite ale Americii se bucură de o cinstire deosebită din partea poporului american, atât în timpul administraţiei sale, cât şi ulterior. Concret, spre sfârşitul celui de-al doilea mandat, Bill Clinton s-a străduit din răsputeri să-şi refacă imaginea publică afectată de scandalurile din timpul preşedinţiei sale, ziarul ,,Adevărul” din 30 august 2000 amendând eforturile sale cu titlul ,,Preşedintele Clinton îşi pregăteşte soclul viitoarei statui”.

Nici România democrată nu a făcut excepţie de la slăvirea preşedintelui său. Astfel, cu ocazia vernisajului expoziţie de pictură ,,Maeştri evrei ai penelului în arta plastică românească şi universală 1850-2000” din 4 septembrie 2000, deputatul Dorel Dorian, reprezentantul comunităţii evreieşti din România, a adresat următoarele cuvinte preşedintelui ţării, Emil Constantinescu: ,,Domnule preşedinte, aţi făcut o treabă bună … Aţi făcut vernisajul acestei expoziţii, rămâneţi nemuritor ca toţi sfinţii”.

De asemenea, tot în România post-decembristă, cu ocazia praznicului Cuvioasei Parascheva, odată cu moaştele Sfântului Gheorghe, a fost adus steagul lui Ştefan cel Mare, care a fost aşezat în catedrala mitropolitană din Iaşi alături de moaştele celor doi sfinţi. Astfel, steagul de luptă al domnitorului român a fost cinstit la fel ca moaştele sfinţilor. Mai mult, autorităţile au organizat expunerea acestuia, în perioada 16-22 octombrie 2000, în diferite oraşe ale ţării, preponderent în Moldova.

Scopul acestui demers a fost, potrivit cotidianului ,,Adevărul” din 24 august 2000, ,,reunirea în ţară, fie şi temporar, a trei obiecte simbolice pentru Biserica, armata şi poporul român: moaştele Sfântului Gheorghe, steagul lui Ştefan cel Mare şi sabia domnitorului Moldovei”. Alăturarea acestora nu este de natură să ne bucure, deoarece, uzitând de evlavia pe care poporul român o are faţă de Sfântul Mucenic Gheorghe, s-a încercat cinstirea unor obiecte ce nu aparţin cultului creştin, ci mai degrabă ar contribui la slăvirea personalităţii lui Ştefan cel Mare.

Teodor Ionescu

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 22-23/ianuarie-februarie 2001