Declaraţia de la Balamand

Noul cal troian al Vaticanului (V)

De-a lungul timpului, Vaticanul a utilizat diferite strategii pentru supunerea Ortodoxiei, de la violenţă la înşelătorie şi şantaj

Pentru a înţelege semnificaţiile discuţiilor purtate la Balamand şi Baltimore şi a da valoare ideologiei conturate în relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică, trebuie să privim uniatismul în contextul său istoric, evoluţia şi sensurile acestuia, şi să evaluăm teologia sa. Această analiză este mai greu de realizat decât pare la prima vedere, din cauza campaniei furibunde din ultimele decenii a Bisericii Catolice de ,,cosmetizare” a istoriei, de retuşare a evenimentelor ce ar putea compromite imaginea pe care aceasta şi-a clădit-o pentru a-şi recâştiga credibilitatea.

Printre faptele cărora li s-a dat o nouă semnificaţie, în ultima perioadă, se numără cele născute din dorinţa organică a Vaticanului de supunere a Ortodoxiei, de-a lungul timpului papii utilizând diferite strategii şi metode pe care le-au ,,îmbunătăţit” pe parcurs. Primele strategii s-au bazat pe forţa armată a cruciaţilor trimişi să ,,elibereze” Ţara Sfântă şi Ierusalimul de popoarele păgâne.

Ulterior, forţa brută a mercenarilor catolici este înlocuită, la Conciliile unioniste de la Lyon (1274) şi Ferrara-Florenţa (1439), de diplomaţia pe cât de abilă pe atât de perversă a înalţilor prelaţi papali. La aceste întruniri ortodoxo-catolice, ce pot fi considerate precursoare ale întrunirilor din secolul XX, papii şi cardinalii au profitat de circumstanţele politice defavorabile ortodocşilor şi de declinul în care se afla Imperiul Bizantin în acea perioadă pentru a-i şantaja şi manipula pe aceştia, promiţându-le sprijin militar contra musulmanilor în schimbul acceptării ereziilor catolice şi al unirii sub autoritatea papei.

Neputând să cucerească inima Bisericii Ortodoxe, Biserica Catolică a urmărit slăbirea sa prin smulgerea unor Biserici locale din zonele periferice, strategie cunoscută sub numele de uniatism

Datorită faptului că metoda folosită de papa Eugen al IV-lea la Ferrara-Florenţa, de unire a Bisericii Ortodoxe în deplinătatea ei cu Biserica Catolică, nu a avut roadele scontate, ea a fost abandonată în favoarea alteia. Astfel, începând din secolul al XVI-lea, nereuşind supunerea Ortodoxiei prin atacarea directă a nucleului său, Vaticanul a urmărit slăbirea Ortodoxiei prin smulgerea unor Biserici locale din zonele periferice ale trupului ortodox.

Această nouă tactică a dus la apariţia uniatismului, fenomen ce este caracteristic zonelor de contact dintre Ortodoxie şi Catolicism, zone îndepărtate de centrele ortodoxe (Constantinopol, Rusia, Grecia, Ţările Române) şi aflate în condiţii politice defavorabile, precum Transilvania, Ucraina, Polonia sau Orientul Mijlociu.

Uniatismul a fost introdus în Biserica Ortodoxă prin intermediul iezuiţilor, membrii ordinului monahal ,,Compania lui Iisus”, care a dus la apogeu armele perfidiei şi manipulării, combinând forţa cu înşelătoria şi speculând magistral slăbiciunile omeneşti. Astfel, ei au împletit strategiile politice lipsite de scrupule cu metodele de propagandă într-un exemplu de rafinament şi ingeniozitate neegalat până astăzi.

În politică excelau ambasadorii Vaticanului, în ţările catolice nunţii apostolici, ce nu ezitau să folosească spionajul, intrigile politice şi chiar crima pentru a impune directivele papale, dictând în politica respectivelor ţări. Diplomaţia era o armă importantă în planurile papale de cucerire a Ortodoxiei, un rol important jucându-l Imperiul habsburgic şi mai precis, Curtea imperială de la Viena şi, de asemenea, înrudirile dintre marile familii domnitoare catolice ale Europei.

Pe lângă manevrele politice, iezuiţii s-au folosit de aspecte de ordin cultural. Astfel, ei deţineau monopolul asupra învăţământului european şi, profitând de influenţa lor, au înfiinţat în zonele de graniţă dintre ortodocşi şi catolici, numeroase şcoli. Acestea erau conduse de instituţiile iezuite de coordonare a activităţii misionare de la Roma: ,,Colegium romanum” şi ,,Congregatio de propaganda fide”. De asemenea, ei au înfiinţat tipografii ca, prin învăţământ şi cărţi, să poată susţine o intensă activitate de propagandă, răspândind doctrina catolică şi numeroase idei false referitoare la Biserica Ortodoxă şi la diferenţele dintre credinţa acesteia şi catolicism.

Situaţia apăsătoare sub aspect religios şi politic a românilor din Transilvania a determinat ca aceştia să fie o ţintă predilectă pentru campania declanşată de iezuiţi

Una dintre ţintele favorite ale Vaticanului a fost Transilvania şi românii ortodocşi, dorinţa de catolicizare a acestora datând încă din secolul al XIII-lea. Transilvania se afla la răscruce de drumuri, mereu sub dominaţie străină, la graniţa dintre Ortodoxie şi Catolicism, românii ortodocşi având o situaţie deosebit de grea ca naţiune. Toate aceste motive constituiau puncte slabe pe care iezuiţii au ştiut să le speculeze magistral.

De-a lungul secolelor, situaţia românilor a devenit din ce în ce mai apăsătoare sub toate aspectele, favorizând acţiunile papale. Din punct de vedere politic, nobilimea maghiară, patriciatul săsesc şi secuii s-au coalizat pentru a-i îndepărta pe români de la conducerea principatului transilvan. Lovitura de graţie a fost dată românilor în 1437, când cele trei naţiuni instaurează un adevărat monopol politic, prin actul ,,Unio Trium Nationum”, care nu acorda nici un drept românilor ca naţiune. Pe de altă parte, deşi românii constituiau majoritatea populaţiei, ei formau clasa cea mai de jos, ţărănimea, nefiindu-le permis să urce treptele ierarhiei sociale decât prin renunţarea la apartenenţa naţională şi religioasă.

Din punct de vedere religios, situaţia era şi mai gravă: legile principatului recunoşteau doar religiile claselor dominatoare, numite religii recepte: catolică, luterană, calvină şi unitariană, Ortodoxia fiind privită doar ca ,,religie tolerată”. În toată această perioadă, domnitorii Ţării Româneşti au sprijinit Ortodoxia transilvană cu bani, cărţi, ofrande şi prin construirea de biserici. Astfel, la sfârşitul secolului al XVI-lea, Mihai Viteazul a obţinut pentru preoţii ortodocşi drepturi egale cu cele ale clerului religiilor admise, care au fost însă anulate după moartea sa. Începând cu secolul al XVII-lea, habsburgii catolici şi principii maghiari protestanţi au declanşat un război crunt pentru atragerea românilor către religia proprie. Alături de măsurile politice erau folosite metodele violente precum caterisirile, uciderile de arhierei şi preoţi.

În 1691, Imperiul habsburgic a preluat dominaţia asupra Transilvaniei, iar împăratul Leopold I s-a angajat să respecte legile existente, şi deci şi pe cele referitoare la cele patru religii admise şi la privilegiile celor trei clase dominatoare. Trecerea Transilvaniei în stăpânirea Imperiului habsburgic a dat un nou avânt iezuiţilor de a-i catoliciza pe români.

Pentru unirea românilor ortodocşi cu Biserica Romei, iezuiţii recurg la diferite tactici, precum micşorarea puterii episcopale, acordarea de privilegii clericilor, presiuni asupra întâistătătorului Bisericii, Mitropolitul Atanasie, şi ascunderea documentelor originale

Iezuiţii, secondaţi de autorităţile imperiale, au fost artizanii convertirii românilor transilvăneni la catolicism, ţel pentru care nu au ezitat să se folosească de cele mai josnice metode, precum înşelătoria sau şantajul. Introducerea uniatismului, unirea românilor cu Biserica Catolică, a fost minuţios pregătită anterior, iezuiţii aruncând în joc o întreagă suită de strategii rafinate şi profitând de dorinţa românilor de a ieşi din starea de tolerare politică şi socială în care se aflau.

În primul rând, ei au atacat, la fel ca şi calvinii, baza ierarhiei clericale, crescând puterea protopopilor şi a soborului lor în dauna celei episcopale pentru a putea, pe de-o parte, să contracareze o eventuală opoziţie a episcopilor. Pe de altă parte, ei doreau ca, prin intermediul acestora, să controleze preoţimea şi credincioşii. O altă măsură a fost apelul din 14 aprilie 1698, al împăratului Leopold I, care promitea clerului ortodox drepturi şi privilegii egale cu cele ale clerului religiilor admise, ,,dacă se vor uni cu Biserica Romano-Catolică, recunoscând pe papa drept cap al Bisericii sau dacă se vor uni cu una dintre celelalte religii recepte”.

Viclenia iezuită şi-a făcut simţită prezenţa şi aici, prin aceea că apelul acorda avantaje materiale şi privilegii preoţilor români şi liniştea suspiciunile guvernanţilor calvini ai Transilvaniei. Astfel, deşi în apel se vorbea de unirea cu una dintre religiile recepte, ordinul imperial secret trimis comandantului militar al provinciei era categoric, interzicând orice unire în afara unirii cu Biserica Catolică. În plus, apelul era adresat numai clerului, urmând ca poporul să fie atras la unire de acesta, precum s-a dorit şi la Ferrara-Florenţa, în 1439, sau în 1993 la Balamand.

Dacă decretul imperial se referea la partea materială, manifestul cardinalului Leopold Kollonics, primatul Ungariei, adresat clerului român la 2 iunie 1698, oferea acestuia ,,grija păstorească şi protecţiunea specială în toate”, specificând, în acelaşi timp, condiţiile unirii. Astfel, cardinalul cerea acceptarea celor patru puncte dogmatice aprobate prin falsul decret de unire din 1439 de la Ferrara-Florenţa: papa este capul Bisericii universale, Sfântul Duh purcede şi de la Fiul (Filioque), existenţa purgatoriului şi folosirea azimei pentru împărtăşanie.

Aceste condiţii impuse pentru unire însemnau acceptarea celor mai importante puncte ale doctrinei catolice, lăsând neschimbate doar rânduiala bisericească (ritul), calendarul şi unele măsuri administrative ortodoxe, fenomen cunoscut în istorie sub numele de uniatism. Acest fapt arată încă o dată măiestria iezuită căci, prin menţinerea ritului, se păstra, în faţa poporului, aparenţa că dogma ortodoxă nu a fost modificată, deşi în realitate fusese acceptată doctrina catolică.

Un alt atu în mâinile catolicilor a fost însuşi conducătorul Bisericii Ortodoxe din Transilvania, Mitropolitul Atanasie, neînduhovnicit şi influenţabil, care nu s-a putut opune intrigilor iezuiţilor şi calvinilor. Astfel, prin înşelătorie şi şantaj, el a fost convins să accepte unirea cu Biserica Romei, actul final fiind semnat la Viena în februarie 1701.

Alături de acestea, un rol important în realizarea unirii l-a jucat falsificarea documentelor. Astfel, varianta în limba latină a actului oficial de unire, semnat de protopopii români în 1698, diferea de textul în limba română, fiind introduse condiţii mult mai umilitoare pentru clerul român. În plus, originalul român a fost ascuns de iezuiţi, fiind descoperit după 200 de ani, în 1879 la Budapesta. O soartă asemănătoare a avut-o cea de-a doua diplomă leopoldină, actul oficial de întemeiere a Bisericii Uniate din Transilvania. Originalul acestui document, care nu a fost aplicat niciodată, a fost găsit abia în 1938 la Sibiu.

Ierarhii uniaţi numiţi de Vatican impun în Biserica Uniată întreaga doctrină şi organizare catolică

După unire, românii din Transilvania au adoptat două poziţii diferite, majoritatea preoţilor şi credincioşilor opunându-se categoric unirii făcute fără voia lor. Împotriva lor, Vaticanul şi Curtea Imperială de la Viena au pornit o represiune deosebit de dură, generalul Buccow fiind artizanul distrugerii lăcaşurilor de cult ortodoxe şi al uciderii sau întemniţării celor care se opuneau unirii. Românii care au primit unirea cu Biserica Romei, puţini la număr, au privit-o ca pe o unire administrativă, ca pe o simplă alianţă, crezând că îşi pot păstra neschimbată credinţa, prin acceptarea anumitor compromisuri cerute de Vatican.

Din nefericire, ei şi-au privit greşit ,,aliatul”, unirea administrativă dorită de ei transformându-se de-a lungul timpului într-o unire totală. Opoziţia unor ierarhi, precum Inochentie Micu Klein şi a elitei Bisericii reprezentată de Şcoala Ardeleană, nu a avut nici un rezultat, ei fiind prigoniţi de catolici. Mai mult, pentru a preveni alte luări de poziţie, iezuiţii au început să numească ierarhi dispuşi să le facă jocul şi să impună ideologia catolică, ce erau îndeaproape supravegheaţi.

Aceşti ierarhi uniaţi au avut un rol însemnat în acceptarea, în 1872, a doctrinei catolice în totalitatea sa şi a organizării ecleziastice catolice, în 1882. În secolul XX, Biserica Uniată a acceptat reforma calendarului, iar în 1938 a introdus erezia Filioque în Crez.

Scopul pe care Biserica Catolică dorea să-l atingă prin uniatism a fost dezvăluit pe deplin în 1927, în Concordatul semnat între statul Vatican şi România, care reglementa situaţia Bisericii Catolice pe teritoriul statului român. Prin acest act oficial, Biserica Uniată a fost numită Biserica Catolică de rit bizantin, renunţându-se la vechea titulatură de Biserică Română Unită cu Roma. Această denumire arată apartenenţa deplină a uniaţilor la catolicism, în ciuda ideii vehiculate de ei conform căreia uniatismul este diferit dogmatic de romano-catolicism.

Biserica Catolică a făcut mereu presiuni asupra ortodocşilor prin intermediul Bisericii Uniate şi a misionarilor ei, vădindu-şi încă o dată scopul: folosirea uniatismului ca pe un cal troian lăsat la poarta cetăţii Ortodoxiei pentru cucerirea şi supunerea sa, ca pe o trambulină de pe care să se avânte către inima Ortodoxiei.

Modul în care s-au desfăşurat dezbaterile din Comisia Internaţională Comună pentru dialog teologic urmează linia iezuită, întrunirile de la Balamand din 1993 şi Baltimore din 2000 fiind un exemplu strălucit

Sămânţa aruncată în urmă cu aproape 300 de ani în urmă îşi arată roadele otrăvite şi astăzi, când istoria asistă la apogeul rolului jucat de uniatism pentru Ortodoxie. În ultimul deceniu, Vaticanul a încercat să obţină prin uniatism ceea ce nu a reuşit în 1439 la Ferrara-Florenţa.

Pe fondul desfăşurării unui dialog teologic între cele două Biserici, după cei 50 de ani de interzicere a Bisericii Uniate de către autorităţile comuniste, reizbucnesc în forţă conflictele ortodoxo-catolice, fiind reluată, de asemenea, puternica ofensivă catolică faţă de Biserica Ortodoxă. Astfel, sub masca uniatismului, se abordează, de fapt, aceleaşi probleme ce stau în calea unirii dintre ortodocşi şi catolici.

Contextul actual în care se desfăşoară dezbaterile nu este cu mult diferit de cel din secolul al XVIII-lea, situaţia grea a Bisericii Ortodoxe din Transilvania fiind asemănătoare cu situaţia Ortodoxiei mondiale a secolului XX, slăbită în urma deceniilor de dialoguri cu ecumeniştii şi compromisuri făcute acestora. Astăzi, ca şi atunci, ierarhii ortodocşi sunt dispuşi să facă anumite concesii în favoarea unei uniri pe baze neortodoxe, una dintre cele mai grave fiind ridicarea anatemelor din 1054 împotriva Bisericii Catolice.

Nici poziţia catolicilor nu diferă de strategiile folosite de iezuiţi în campania de acum câteva secole. Introducerea treptată a doctrinei catolice în Biserica Uniată se repetă astăzi în evoluţia relaţiilor ortodoxo-catolice. Astfel, în timp ce în anii '60, ortodocşii respingeau categoric prezenţa ierarhilor uniaţi la dialogurile bilaterale, 30 de ani mai târziu, la Balamand, ei aveau să-i recunoască pe uniaţi ca fiind ,,cei ce vor pregăti comuniunea dintre cele două Biserici”. Precum în 1701, ortodocşii au primit ,,cele patru puncte florentine”, păstrându-se aparenţa ortodoxă prin menţinerea ritului, tot astfel, la Balamand, ortodocşii ecumenişti au acceptat teologia Bisericilor-Surori, recunoscând astfel ereziile catolice.

Încă o dată, lumea ortodoxă a fost înşelată de viclenia catolică, documentele fiind măsluite şi astăzi cu aceeaşi nonşalanţă ca în urmă cu 300 de ani, căci aparentul compromis făcut de Biserica Ortodoxă în 1993, prin acceptarea teologiei Bisericilor-Surori, s-a transformat într-o hâdă supunere a Ortodoxiei în faţa despoticului catolicism.

Astfel, prin documentele ,,Dominus Jesus” şi ,,Nota consultativă privind folosirea sintagmei ,,Biserici-Surori” “, actul semnat la Balamand capătă o cu totul altă semnificaţie. Potrivit Declaraţiei de la Balamand, cele două Biserici, Ortodoxă şi Catolică, se considerau surori, egale ca succesiune apostolică şi deţinătoare a harului Sfântului Duh. Noile documente plasează însă Biserica Ortodoxă într-o poziţie de inferioritate faţă de Biserica Catolică, care este considerată mamă a tuturor Bisericilor particulare, printre care se numără şi Biserica Ortodoxă.

Adevărata valoare a documentului semnat în 1993 la Balamand, a întrunirii de la Baltimore şi a atitudinii ierarhilor ortodocşi ecumenişti pot fi înţelese numai privind lucrurile în curgerea lor istorică. Momentul Balamand reprezintă încununarea luptei Bisericii Catolice împotriva Ortodoxiei, deoarece ortodocşii au deschis poarta cetăţii. Dacă în urmă cu 300 de ani uniatismul a reuşit cucerirea periferiei ortodoxe, astăzi a fost atacată însăşi inima Ortodoxiei, care, din nefericire, nu a fost apărată împotriva asediatorilor, ci a fost oferită cu braţele deschise.

Singura diferenţă dintre evoluţia relaţiilor ortodoxo-catolice actuale şi cele de acum 300 de ani este viteza cu care se desfăşoară evenimentele. Dacă în trecut, iezuiţii au avut nevoie de câteva sute de ani pentru a străpunge frontul ortodox, astăzi, acest lucru se petrece cu o viteză mult mai mare. Evoluţia din ultimele decenii reprezintă un argument, iar întrunirea de la Baltimore, unde nu s-a reuşit semnarea nici unui acord, nu este decât ,,un mic incident” în marşul triumfal al Vaticanului spre inima Ortodoxiei.

Teodor Ionescu

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 18-19/septembrie-octombrie 2000