Declaraţia de la Balamand

Noul cal troian al Vaticanului (III)

Consecinţele practice ale noii teologii

Partea a treia a documentului de la Balamand enunţă regulile practice, prin care se pun în aplicare conceptele noii teologii adoptate. Prima consecinţă care derivă din teologia Bisericilor-Surori şi a existenţei harului şi lucrării mântuitoare în ambele Biserici este respingerea prozelitismului de către ambele părţi: ,,Activitatea pastorală a Bisericii Catolice, latine şi răsăritene nu va mai fi îndreptată către atragerea credincioşilor celeilalte Biserici; adică acestea nu vor mai face prozelitism printre ortodocşi” (§ 22).

Un alt concept care decurge din noua teologie este purificarea istoriei şi renunţarea la învăţămintele ce izvorăsc din ea: ,,Istoria relaţiilor dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile Catolice Răsăritene a fost marcată de persecuţii şi suferinţe. Oricare ar fi fost aceste suferinţe şi orice cauze ar fi avut ele nu justifică nici un fel de triumfalism; nimeni nu se poate lăuda cu ele sau nu poate extrage nici un argument din ele care să acuze sau să discrediteze cealaltă Biserică” (§ 23).

De asemenea, Bisericilor li se cere, cu nonşalanţă, cinstirea mucenicilor ortodocşi deopotrivă cu a catolicilor care i-au mucenicit: ,,episcopi, preoţi şi credincioşi, ortodocşi şi catolici, care au suferit, şi-au mărturisit credinţa, şi-au arătat fidelitatea faţă de Biserică şi în general faţă de toţi creştinii, fără discriminare, care au suferit persecuţii. Suferinţele lor ne cheamă la unitate şi la a da mărturie comună”.

O altă consecinţă importantă este colaborarea dintre păstorii celor două Biserici prin recunoaşterea reciprocă şi implicită a harului: ,,Păstorii ortodocşi şi catolici locali sunt rugaţi să evite interpretările greşite şi suspiciunile, să organizeze activităţile pastorale împreună, să se consulte, să comunice şi să conlucreze unii cu ceilalţi, respectându-şi autoritatea unii altora, care le-a fost dată lor de către Sfântul Duh, şi să folosească prin rotaţie locurile comune de rugăciune şi închinare” (§ 24, 28, 29).

Mai mult, documentul recomandă acordarea unei atenţii speciale, de către ambele părţi, ,,pregătirii şi educaţiei viitorilor preoţi” cu privire la această ,,nouă ecleziologie”, astfel că ei trebuie ,,informaţi despre succesiunea apostolică a celeilalte Biserici şi autenticitatea vieţii sale tainice”, pentru evitarea folosirii ,,istoriei într-o manieră polemică” (§ 30). ,,Traducând” din limbajul preţios al Vaticanului în ,,limba ortodoxă”, citatul de mai sus exprimă voinţa celor două Biserici de îndoctrinare a generaţiilor viitoare de preoţi, aceasta fiind doar o faţetă a pregătirii clerului pentru realizarea unirii şi încetarea oricărei împotriviri.

Pentru a zugrăvi victoria completă a Bisericii Catolice la Balamand, ar trebui să adăugăm că toate aceste ,,linii directoare” pentru cooperare între Bisericile Ortodoxă şi Catolică sunt de provenienţă pur vaticană, şi au fost incluse în lucrarea ,,Noile linii directoare ale Vaticanului către episcopii Europei de Răsărit”, ce a fost publicată la Vatican cu un an înainte, la 1 iunie 1992, şi, în parte, în ,,Manualul pentru aplicarea principiilor şi regulamentului privitor la ecumenism” al Vaticanului publicat la 8 iunie 1993.

Manipularea şi minciuna, forţa şi violenţa se datorează ,,contextului istoric”

Ortodocşii ecumenişti au fost de acord cu uitarea istoriei criminale a Vaticanului şi a uniatismului, acceptând mitul catolic al unei presupuse ,,purificări a memoriei” de ambele părţi, al unei ,,interpretări greşite a motivelor”, al unei ,,responsabilităţi comune” pentru ,,greşelile istorice” şi al unei ,,iertări reciproce”. Probabil că ortodocşii au iertat papiştilor atacurile continue împotriva Ortodoxiei, campaniile organizate de convertire forţată, abuzurile, minciunile şi miile de oameni omorâţi în numele credinţei, în timp ce catolicii au încercat să le ierte ortodocşilor faptul că li s-au împotrivit şi nu au vrut să-şi părăsească credinţa nici în faţa morţii …

Ca în întreg documentul, şi în regulile practice, adevărul istoric este împletit cu minciuna, toţi sunt numiţi vinovaţi pentru ca nimeni nu să nu poată fi considerat cu adevărat vinovat. În scopul de a da o altă semnificaţie faptelor istoriei, documentul vehiculează idei precum: căile de unire din trecut au fost ,,potrivite cu situaţia politică, istorică, teologică şi spirituală a fiecărei perioade” (§ 7), manipularea şi minciuna, forţa şi violenţa datorându-se ,,contextului istoric”. Apogeul acestor retuşuri îl reprezintă perspectiva asupra Schismei de la 1054, care este privită ca un fapt benefic pentru Biserică: ,,această stare (N.R.: schisma), contrară naturii Bisericii, a fost adesea, pentru mulţi, ocazia de a deveni mai conştienţi de nevoia de a împlini unitatea”.

Document antiortodox, actul de la Balamand reprezintă o culme a ipocriziei. Tuturor evenimentelor trecute şi prezente li se dă interpretarea conformă strategiei actuale a Vaticanului, iar greşelile papismului sunt minimalizate sau chiar considerate benefice pentru ambele Biserici.

Luări de poziţie faţă de Declaraţia de la Balamand

Declaraţia de la Balamand a creat controverse în rândul credincioşilor ambelor Biserici. Astfel, unii au considerat acest act ca fiind un important pas înainte pe calea unirii, iar alţii ca pe o evoluţie nedorită a relaţiilor ortodoxo-catolice.

În general, Bisericile Ortodoxe ecumeniste, ca şi Biserica Catolică, au tratat extrem de favorabil documentul de la Balamand, prezentându-l ca pe o mare victorie pentru relaţiile dintre cele două confesiuni.

Declaraţia de la Balamand - ,,act de curtoazie” ?

Imediat după întrunirea de la Balamand, monahii din Sfântul Munte au dat o declaraţie echivocă referitoare la această modificare a învăţăturii ortodoxe. Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului, sub omoforul căruia se află Sfântul Munte, a cerut retragerea afirmaţiilor monahilor atoniţi şi pocăirea lor. După o serie de ameninţări nevoalate şi caterisiri, monahii au capitulat, Sfântul Munte participând ulterior la toate acţiunile ecumeniste ale Patriarhiei Ecumenice fără a mai protesta şi fără a mai face referiri ,,tendenţioase” la teologia Bisericilor-Surori.

Articole şi scrisori de protest au publicat şi clerici şi teologi ortodocşi ecumenişti, dar, din nefericire, nici un episcop nu li s-a alăturat. De asemenea, unele ziare şi periodice ale ortodocşilor ecumenişti au tipărit proteste dure la adresa renegării poziţiei patristice prin semnarea actului de la Balamand.

În faţa acestei opoziţii, semnatarii actului au afirmat că Declaraţia de la Balamand nu are importanţă teologică, fiind mai mult ,,un act de curtoazie”, ce conţine ,,recomandări puternice”. Totuşi, cum ar putea cineva să propună ca Sfânta Scriptură, canoanele, învăţăturile Sfinţilor Părinţi să fie date deoparte, pe baza unor ,,recomandări puternice” dintr-un simplu ,,act de curtoazie” ?

Poziţia ortodocşilor antiecumenişti

Ortodocşii care resping curentul modernist introdus în Biserică la începutul secolului XX s-au opus în bloc deciziilor cuprinse în actul adoptat la Balamand. Ei consideră acest document ,,o trădare a credinţei ortodoxe”: ,,Ierarhii ortodocşi au legitimat Roma şi toate greşelile şi dogmele ei eretice, iar dezvinovăţirea acordată Bisericii Romei a fost trecută şi asupra Bisericilor Uniate ... Recunoaşterea Bisericilor Uniate de către ortodocşi a fost prezentată ca o victorie pentru Ortodoxie”.

Sesizând gravitatea hotărârilor adoptate la Balamand, ortodocşii antiecumenişti au iniţiat o campanie de înştiinţare a credincioşilor ortodocşi, publicând numeroase articole în care susţin, cu argumente patristice, adevărata semnificaţie şi implicaţiile documentului.

Episcopul Maxim al Pittsburgh-ului declara că actul de la Balamand nu poate fi înţeles decât de ,,teologii antrenaţi”

Iritaţi de această poziţie fermă, ortodocşii ecumenişti i-au acuzat de rea voinţă şi, în lipsa unor contraargumente, s-au folosit de cuvinte care nu sunt utilizate în dezbaterile civilizate, precum: ,,rătăciri ale unor fanatici şi încăpăţânaţi”. Astfel, la un an de la întrunirea de la Balamand, Episcopul Maxim al Pittsburgh-ului scria că ,,apărarea Declaraţiei Balamand este necesară în special pentru cei care nu pot înţelege unii dintre termenii teologici şi finele conotaţii pe care doar teologii antrenaţi le pot înţelege”, numindu-i pe cei care s-au opus ideilor adoptate la Balamand ,,teologi neantrenaţi şi laici”.

,,Biserica Română Unită cu Roma nu acceptă nici unul dintre textele semnate la Rhodos, Freising, Ariccia şi Balamand”, declara arhiepiscopul George Guţiu

De asemenea, reacţia părţii catolice a fost complexă. În timp ce Vaticanul şi Biserica Romano-Catolică au privit extrem de favorabil hotărârile luate la Balamand, Bisericile Uniate au privit actul cu ostilitate. Astfel, George Guţiu, Arhiepiscopul de Cluj-Gherla şi administratorul apostolic al uniaţilor români, a trimis papei, în 1994, o scrisoare în care critica hotărârile documentului privitoare la uniatism.

În această scrisoare, arhiepiscopul român respinge toate hotărârile referitoare la uniatism, adoptate în cadrul dialogului ortodoxo-catolic: ,,Biserica Română Unită cu Roma nu acceptă niciunul dintre textele semnate la Rhodos, Freising, Ariccia şi Balamand şi declară nule semnăturile de pe aceste documente”. Pe de altă parte, conducătorul Bisericii Uniate din Ucraina, cardinalul Miroslav Lyubachivsky, a avut o poziţie mai nuanţată. El a publicat o scrisoare de protest, în care folosea termeni mai rezervaţi şi nu denunţa utilitatea actului.

Poziţia Vaticanului faţă de uniatism după întrunirea de la Balamand

Poziţia Vaticanului faţă de Bisericile Uniate nu s-a modificat în nici un fel după semnarea Declaraţiei de la Balamand, dovedindu-şi, prin declaraţii şi acţiuni, adevăratul scop: legitimarea ortodoxă a uniatismului, care este folosit în continuare drept ,,cal troian” pentru cucerirea Ortodoxiei. Astfel, după 1993, ortodocşii ecumenişti au cerut oficial şi în mod repetat Papei Ioan Paul al II-lea să nu acorde un caracter festiv aniversărilor unirii diferitelor Biserici Ortodoxe cu Roma. Deşi papa ,,a promis că se va strădui să evite celebrările festive”, respectând dorinţa ortodoxă, în 1996 a sărbătorit cu episcopii uniaţi ucrainieni şi respectiv ruteni aceste evenimente, declarând că ,,Unirea de la Brest (N.R.: a ucrainienilor) a fost lucrarea Sfântului Duh” şi numindu-i pe aceştia ... ,,ortodocşi”.

Ca o încununare a ipocriziei Vaticanului, anul acesta, la 7 mai, în Bazilica Sfântul Petru din Roma, episcopii uniaţi români au slujit sfânta liturghie după ritul ortodox, marcând aniversarea a 300 de ani de la întemeierea Bisericii Române Unite cu Roma. Papa a numit această sărbătorire o ,,importantă şi istorică celebrare” cu prilejul căruia a declarat: ,,prin acest act (N.R.: unirea de la 1700) se dădea răspunsul pe care îl îngăduia timpul la dorinţa nesfârşită de unire prezentă în inimile atâtor români”.

Poziţia Vaticanului îi deranjează şi pe ortodocşii ecumenişti

Însuşi Patriarhul Constantinopolului, cel mai fervent susţinător al apropierii de Biserica Catolică, a protestat faţă de Enciclica papală ,,Lumen orientale”, adresată creştinilor răsăriteni: ,,Am fost foarte surprinşi să vedem că situaţia din zonele cu probleme nu s-a îmbunătăţit, potrivit cu deciziile luate la Balamand, ci chiar sfinţia voastră în enciclica ,,Lumen orientale” lăudaţi comunităţile uniate, punându-le pe picior de egalitate cu Bisericile Ortodoxe. Cu siguranţă, aceasta înseamnă că situaţia ecleziastică ilegală actuală a uniatismului, acceptată din extremă iconomie şi doar temporar, s-a dezvoltat în Biserica Romei ca şi cum în sfârşit i s-ar fi acordat un statut canonic şi o formă ecleziastică legitimă în contextul relaţiilor dintre noi. Noi nu vom consimţi niciodată la aceasta şi nici nu o vom accepta, în ciuda atitudinii voastre de nezdruncinat”.

În ciuda acestei poziţii ferme, în acelaşi an, 1995, Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului publica, la Roma, împreună cu papa, un comunicat prin care accepta principiile conţinute în documentul de la Balamand: ,,Comisia comună întrunită la Balamand a afirmat că Bisericile noastre se recunosc reciproc ca Biserici-Surori, împreună responsabile de păstrarea Uneia Biserici a lui Dumnezeu”.

Ce a reprezentat Declaraţia de la Balamand pentru Vatican

Pentru Biserica Catolică, uniatismul a reprezentat ,,un cal troian” care a dat roade de-a lungul a sute de ani. În trecut a fost folosit pentru convertirea forţată a ortodocşilor la catolicism, ca şi pentru însuşirea ritului ortodox, în timp ce în prezent, printr-o mişcare strategică strălucită, papiştii i-au determinat pe ortodocşi să accepte o teologie antiortodoxă, fără a face nici cel mai mic compromis.

Astfel, prin Declaraţia de la Balamand, papalitatea şi-a văzut realizate dorinţele: recunoaşterea de către Biserica Ortodoxă a Bisericii Catolice ca ,,Biserică-Soră”, recunoaşterea ortodoxă a dreptului uniatismului de a exista şi acceptarea decretelor Conciliului Vatican II cu privire la ,,Bisericile de Răsărit” sau, mai precis, depăşirea limitelor acestora. Pe de altă parte, în Enciclica papală din 1992, Papa Ioan Paul al II-lea recunoaşte numai Biserica Catolică ca Biserică universală şi pe papă ca episcop, Bisericile Ortodoxe fiind numite ,,biserici parţiale”, deoarece refuză să se supună acestuia.

Ce a reprezentat Declaraţia de la Balamand pentru ortodocşii ecumenişti

Şansa Ortodoxiei de a reexamina esenţa Vaticanului şi a reevalua dialogul teologic cu Biserica Catolică s-a dovedit a fi o ,,oportunitate minunată” pentru recunoaşterea Bisericii Catolice ca Biserică-Soră, cu taine mântuitoare, pentru justificarea deplină a uniatismului şi pentru promovarea ,,dialogului”.

După semnarea documentului de la Balamand, papa i-a încurajat din nou pe catolicii latini şi uniaţi să intre în comuniune cu ortodocşii. Faptul că ortodocşii ecumenişti au recunoscut pe deplin tainele latine la Balamand poate crea uşor impresia că radicalismul şi fanatismul sunt singurele motive care îi determină să refuze comuniunea şi concelebrarea cu clerul unei Biserici ale cărei taine le-au recunoscut deja.

Ce reprezintă Declaraţia de la Balamand pentru Ortodoxie

Conceptele teologice adoptate la Balamand formează un monolit de idei nocive ce distrug edificiul învăţăturii ortodoxe. Declaraţia de la Balamand reprezintă doar ultima formalitate: legitimarea consecinţelor ridicării anatemelor dintre cele două Biserici, Ortodoxă şi Catolică.

La prima vedere, Declaraţia de la Balamand poate fi considerată o exemplificare reuşită a teologiei ecumenismului modern. Teoretic, ar reprezenta un mic tratat în care se poate studia doctrina ecumenistă în întregime, expunerea atingând toate punctele acesteia: conceptul de Biserici-Surori (ce este cuprins în Teoria eretică a Ramurilor Bisericii), recunoaşterea sfintelor taine ale heterodocşilor (concept adoptat prin documentul de la Lima din anul 1982 - ,,Botez, Euharistie, Slujire”), a succesiunii apostolice a acestora, şi deci a harului şi mântuirii în afara Bisericii, modul de a privi istoria (,,purificarea memoriei”, după o expresie atât de dragă papei), modul de comportare în raport cu celelalte confesiuni (interzicerea prozelitismului, recunoaşterea clerului şi educarea generaţiilor viitoare în spirit ecumenist, etc.). Practic, s-ar putea spune că acest act este o aplicare strălucită a principiilor ecumeniste în relaţiile dintre cele două Biserici, un pas înainte pe calea reconcilierii şi unirii Ortodoxiei şi Catolicismului.

Cu toate acestea, Declaraţia de la Balamand nu este nicidecum un document ecumenist, ci o dovadă ,,inestimabilă” a diplomaţiei perverse a Vaticanului. Diplomaţii iezuiţi s-au folosit de ecumenism, aşa cum au procedat cu orice concept sau metodă pentru a-şi atinge scopurile. Acest act este un bun exemplu de ceea ce poate obţine Biserica Catolică exploatând ideologia ecumenistă.

Se poate spune despre Declaraţia de la Balamand că reprezintă cea mai recentă formă de uniatism: ortodocşii, mai precis ierarhii ecumenişti ai acestora, au acceptat doctrina catolică cum au făcut înaintaşii lor în urmă cu trei sau patru sute de ani, transformându-se în uniaţi. Singura diferenţă este că de data aceasta au făcut-o de bunăvoie, fără a se vărsa nici o picătură de sânge ...

Teodor Ionescu

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 14-15/mai-iunie 2000