Declaraţia de la Balamand

Noul cal troian al Vaticanului (II)

La cea de-a 7-a Sesiune Plenară a Comisiei Internaţionale Comune pentru dialogul teologic ortodoxo-catolic ce a avut loc în 1993, la Balamand, Liban, reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe şi Catolice au semnat un act cunoscut astăzi sub numele de ,,Declaraţia de la Balamand”. În introducerea acestui document se stabilesc contextul şi circumstanţele semnării lui de către ortodocşi şi catolici, ulterior fiind expuse principiile ecleziologice adoptate şi regulile practice recomandate pentru depăşirea tensiunilor şi apropierea celor două Biserici.

Astfel, sunt prezentate hotărârile prin care uniatismul este respins ca metodă de unire, fiind acceptate, în schimb, Bisericile Uniate ca ,,parte a comuniunii catolice, cu dreptul de a exista şi de a acţiona ca răspuns la nevoile spirituale ale credincioşilor lor”. De asemenea, actul prezintă metodologia adoptată de cele două Biserici pentru căutarea şi realizarea unei depline comuniuni.

Fiecare paragraf al acestui document este o abdicare de la credinţa ortodoxă şi o acceptare a doctrinei catolice cu privire la Biserică şi la etapele ce trebuie parcurse în vederea unirii tuturor creştinilor. Actul abundă de elucubraţii dogmatice şi lozinci ecumeniste ce nu au nimic în comun cu adevăratul duh al Ortodoxiei.

Noile concepte teologice introduse oficial prin Declaraţia de la Balamand

Conciliul Vatican II (1962-1965) şi Conferinţele Pan-Ortodoxe din anii '60 au elaborat noi principii teologice, moderne, adaptate realităţilor contemporane, pregătind terenul pentru o viitoare unire. Din această perioadă, ierarhii celor două Biserici încep să susţină concepte precum cel de ,,Biserică-Soră” – prin care Biserica Ortodoxă şi cea Catolică, ce se numesc astăzi reciproc ,,Biserici-Surori”, se află în comuniune deplină, euharistică (adică se împărtăşesc din acelaşi potir) – sau de ,,Biserică văzută ca o comuniune”, prin această ultimă noţiune susţinându-se cu nonşalanţă că cele două Biserici s-au aflat dintotdeauna într-o ,,comuniune parţială”, rămânând în discuţie doar ,,gradul de comuniune”.

Cele două concepte vehiculate de-a lungul a 30 de ani de dialog ortodoxo-catolic se contrazic flagrant, evidenţiind încă o dată lipsa de coerenţă a teologiei ecumeniste. Cu toate acestea, problema comuniunii euharistice, reliefată de cele două principii de mai sus, a fost un subiect îndelung dezbătut în cadrul dialogului dintre cele două Biserici. Astfel, în comunicatul final al primului Simpozion Ecleziologic ortodoxo-catolic, desfăşurat la Viena, între 1-7 aprilie 1974, se afirma: ,,S-a constatat că ridicarea anatemelor dintre Roma şi Constantinopol nu a restaurat comuniunea euharistică deplină, dar a condus la sfârşitul stării de schismă esenţială, a risipit neînţelegerile şi a depăşit multe obstacole care au blocat calea către o viitoare unire. Depăşirea separării ar fi putut fi facilitată dacă, în spiritul teologiei Bisericilor-Surori susţinută de Conciliul II Vatican şi binecuvântatul Patriarh Athenagoras I al Constantinopolului, erau restaurate relaţiile creştine fundamentale dintre Biserici”.

În următoarele decenii, aceste concepte ecumeniste au fost încontinuu promovate ca, prin documentul de la Balamand, să fie acceptate pentru prima oară, în mod oficial, de către ortodocşii ecumenişti, eveniment ce marchează o răscruce în relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi papism.

Bisericile Ortodoxă şi Catolică ,,se recunosc reciproc ca Biserici-Surori”

Din punct de vedere teologic, prin actul de la Balamand, ,,Ortodoxia şi Catolicismul … se descoperă încă o dată una pe cealaltă ca Biserică-Soră” (§ 12) şi ,,se recunosc reciproc ca Biserici-Surori” (§ 14).

Termenul de ,,Biserică-Soră”, folosit pentru prima oară la 7 decembrie 1965, la ceremonia de ridicare a anatemelor dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică, de către Patriarhul Athenagoras I al Constantinopolului (1949-1972) şi Papa Paul al VI-lea (1963-1978), va reprezenta un concept nelipsit din discursurile ierarhilor celor două Biserici în perioada imediat următoare. Astfel, în 1967, Patriarhul Athenagoras îl numeşte pe papă ,,succesorul unei pleiade de oameni sfinţi şi înţelepţi, care au stat pe acest tron, ce este primul în onoare şi rang între Bisericile Creştine din întreaga lume ...”.

Urmând această ,,tradiţie”, actualul patriarh al Constantinopolului declara în 1990: ,,Astăzi este evident că ,,soluţiile viitorului se găsesc în altă parte”, şi anume în modelul ,,Bisericilor-Surori”, în contextul ecleziologiei euharistice a comuniunii”. Mai mult, în 1992, Mitropolitul Damaschin al Elveţiei afirma: ,,Cei ce participă la dialogul iubirii şi la dialogul teologic bilateral descoperă încă o dată adevărul că noi suntem Biserici-Surori”. Ca o consecinţă firească a acestei decăderi, ortodocşii ecumenişti au început să numească şi confesiunile protestante ,,Biserici-Surori” …

Strâns legată de acest concept este metafora teologică a celor ,,doi plămâni ai Europei”, utilizată în nenumărate rânduri de actualul papă, precum şi de ierarhii ortodocşi. În acest sens, papa declara în 1991: ,,Catolicismul şi Ortodoxia constituie în realitate cei doi plămâni ai moştenirii creştine a Europei Unite”, în timp ce Patriarhul Constantinopolului, Bartolomeu, numea ortodoxia şi catolicismul ,,cei doi plămâni ai Trupului lui Hristos”. Cu alte cuvinte, ierarhii ortodocşi şi catolici propovăduiesc deopotrivă faptul că cele două Biserici constituie împreună Una Sfântă Biserică sau sunt două expresii legitime ale ei.

Ideea de ,,Biserică-Soră” s-a născut în cadrul ,,Teoriei Ramurilor Bisericii”, pe care este construită întreaga teologie ecumenistă actuală. Această teorie de sorginte masonică susţine că Biserica originară s-a scindat în confesiunile creştine actuale, care reprezintă ,,ramurile” sale, fiecare deţinând câte o parte din Adevăr. Mai mult, ea susţine recunoaşterea tuturor confesiunilor heterodoxe drept Biserici cu aceleaşi însuşiri şi drepturi cu Biserica Ortodoxă. Astfel, Dimitrie Salachas, reprezentantul papal la Balamand, explica, în iulie 1993, că ,,în realitate, conceptul de ,,Biserică-Soră” semnifică o recunoaştere a naturii ecleziale şi a structurii tainice a fiecărei Biserici, în sensul că fiecare Biserică în sine este mijlocitoare a harului şi a mântuirii”.

Consecinţa imediată a acestui concept este faptul că Biserica nu are hotare, ea cuprinzându-i pe membrii tuturor confesiunilor deopotrivă şi, ca urmare, toate cultele heterodoxe se pot numi ,,Biserici-Surori”. În realitate, numai Bisericile Ortodoxe locale – cum sunt Biserica Bulgariei, Greciei, României etc – care mărturisesc aceeaşi credinţă, se pot numi surori. Faptul că ortodocşii acceptă ca toate confesiunile creştine să se numească ,,Biserici-Surori” face ca ei să nege însuşi Crezul.

Astfel, prin semnarea Declaraţiei de la Balamand, Biserica Ortodoxă şi-a negat originea apostolică – punându-se în rând cu heterodocşii – , precum şi exclusivitatea acesteia, prin acceptarea ideii că există mai multe Biserici ce mărturisesc credinţe diferite.

Biserica Ortodoxă recunoaşte existenţa harului şi a mântuirii în Biserica Catolică

De altfel, Declaraţia de la Balamand explicitează implicaţiile principiului de ,,Biserică-Soră”, recunoscând că în ambele Biserici există har şi mântuire: ,,Fiecare parte recunoaşte faptul că ceea ce Hristos a încredinţat Bisericii Sale nu poate fi considerat proprietatea exclusivă a uneia dintre Bisericile noastre” (§ 13). Astfel, ortodocşii ecumenişti au renunţat să mai creadă în exclusivitatea ecleziologică şi mântuitoare a Ortodoxiei ca Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică a lui Hristos, admiţând, încă din 1990, la întrunirea de la Viena, că ,,nu trebuie susţinut nici un fel de exclusivitate în privinţa mântuirii, nici nu trebuie dată o interpretare confesională îngustă expresiei ,,extra ecclesiam nulla salus” (în afara Bisericii nu există mântuire). O astfel de exclusivitate mântuitoare ar contrazice ecleziologia Bisericilor-Surori” !

Legat de existenţa mântuirii în ambele Biserici, actul semnat la Balamand expune o întreagă teorie conform căreia faptul că Biserica Ortodoxă este singura lucrătoare a Adevărului şi, prin aceasta, singura mântuitoare a fost consecinţa formulării de către Biserica Catolică a unei idei similare. Astfel, în secolele XVI-XVII, în scopul de a-şi legitima prozelitismul sălbatic pe care-l practica mai ales prin intermediul Bisericilor Uniate nou înfiinţate, papismul a elaborat un concept prin care afirma că Biserica Catolică este Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Declaraţia de la Balamand ţine să precizeze, în paragraful 10, acest fapt: ,,Biserica Catolică a dezvoltat doctrina prin care ea se prezenta pe sine ca fiind singura Biserică căreia i-a fost încredinţată mântuirea. Ca răspuns, Biserica Ortodoxă şi-a creat, la rândul ei, o viziune similară potrivit căreia nu există mântuire decât în sânul Ortodoxiei”. În realitate, Biserica Ortodoxă a susţinut dintotdeauna că este Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică a lui Hristos, ceea ce înseamnă că ortodocşii au semnat, prin actul de la Balamand, negarea istoriei …

Ortodocşii ecumenişti acceptă sfintele taine ale Bisericii Catolice

O altă încălcare a Sfintei Tradiţii, care derivă tot din principiul ,,Bisericilor-Surori”, a fost recunoaşterea botezului catolic, prin stropire, şi, în consecinţă, ,,interzicerea rebotezărilor” (§ 13). Astfel sunt interzise misionarismul şi propovăduirea dreptei credinţe, în acelaşi timp cu anularea ,,teologiei întoarcerii la credinţă” prin care catolicii şi, în general, heterodocşii sunt chemaţi la unicul botez, cel al Ortodoxiei, căci: ,,Noua bază ecleziologică a comuniunii, pe care cele două Biserici o îmbrăţişează în dialogul lor, impune ca ambele să respingă ,,teologia întoarcerii”.”

Mai mult, prin acest act, ortodocşii ecumenişti resping învăţăturile Sfinţilor Părinţi cu privire la catolici, anume că ,,latinii sunt eretici, nebotezaţi”, ,,au nevoie de botez” şi că ,,aceia care se întorc de la latini ar trebui, fără îndoială, neapărat şi necesar, botezaţi”.

Discuţiile pe tema sfintelor taine, în general, şi a botezului în particular, au fost iniţiate în deceniul al optulea, în cadrul Comisiei Internaţionale Comune pentru dialogul teologic ortodoxo-catolic. Astfel, în 1984, în Creta, şi în 1986, la Bari, Italia, s-au purtat discuţii pe marginea documentului-proiect ,,Credinţă, Taine şi unitatea Bisericii”, teologii catolici sperând că vor reuşi să înlăture practica ortodoxă de rebotezare a neortodocşilor. La acea dată, ortodocşii şi-au menţinut poziţia, rămânând ca subiectul să fie discutat în viitor.

Totuşi, după mai puţin de 10 ani, prin Declaraţia de la Balamand, cele două Biserici şi-au recunoscut reciproc sfintele taine, propunând, de asemenea, o nouă ecleziologie. Astfel, documentul face menţiuni cu privire la sfintele taine şi, în mod special, la botez şi preoţie, ca şi la recunoaşterea reciprocă a succesiunii apostolice a celor două Biserici: ,,Mărturisirea credinţei apostolice, participarea la aceleaşi sfinte taine şi mai presus de toate o preoţie care săvârşeşte jertfa lui Hristos şi succesiunea apostolică a episcopilor nu pot fi considerate proprietatea exclusivă a uneia dintre Bisericile noastre” (§ 13) şi ,,episcopii şi preoţii au înaintea lui Dumnezeu datoria de a respecta autoritatea pe care Sfântul Duh a dat-o episcopilor şi preoţilor celeilalte Biserici” (§ 29).

Este de remarcat strategia utilizată de papalitate pentru obţinerea recunoaşterii reciproce a sfintelor taine şi a succesiunii apostolice. Astfel, cu scopul de a crea impresia că face concesii pentru progresul dialogului ortodoxo-catolic, Biserica Catolică a recunoscut, la Conciliul II Vatican, validitatea sfintelor taine ale Bisericii Ortodoxe. În acest mod, papismul a forţat pe ortodocşii ecumenişti să procedeze la fel, pentru a nu fi acuzaţi că au o poziţie rigidă şi radicală în desfăşurarea dialogului interconfesional.

Cosmetizarea adevărului

Textul documentului abundă de modificări de sens în dogma ortodoxă, mai ales în ceea ce priveşte ecleziologia şi relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică, iar pentru ca acestea să dispună de o poziţie solidă, întreaga istorie a Bisericii este rescrisă. Ca urmare, actul prezintă viziunea catolică asupra evenimentelor petrecute de-a lungul celor 1000 de ani de schismă între cele două Biserici. Adevărul istoric este cosmetizat şi retuşat, ,,consfinţit” de Conciliul II Vatican şi expus cu seninătate în acest facsimil: ,,În realitate, mai ales după Conferinţele Pan-Ortodoxe şi Conciliul II Vatican, redescoperirea şi reatribuirea adevăratului sens al Bisericii ca o comuniune, de ambele părţi, au modificat radical perspectivele şi atitudinile”. Concret, ortodocşii nu s-au dat înapoi de la a recunoaşte viziunea papistă cu privire la Biserică, ,,redescoperită”, de fapt inventată la Conciliul II Vatican – ce a reprezentat un moment de răscruce dogmatică chiar şi pentru Biserica Catolică.

Transformarea Bisericilor Uniate în Biserici Catolice de rit răsăritean cu drepturi depline la masa dialogului

Cel mai important ,,retuş” l-a suferit conceptul de uniatism care, în urma semnării Declaraţiei de la Balamand, a primit o nouă înfăţişare, corespunzătoare dorinţelor Vaticanului. În primul rând, semnatarii actului evită cu prudenţă termenul aparent problematic de ,,Biserică Uniată”, pe care o numesc, pe tot parcursul declaraţiei, ,,Biserică Catolică de rit răsăritean”. Această titulatură acceptată astfel pentru prima oară, în mod oficial, de partea ortodoxă, reliefează originea papistă a uniatismului, mărturisind că acesta nu este nici mai mult nici mai puţin decât pumnalul pe care catolicii au reuşit să-l înfigă în inima Ortodoxiei: ,,Aşa-zisele Biserici Catolice Răsăritene sunt o parte a comuniunii catolice şi au dreptul să existe şi să răspundă nevoilor spirituale ale credincioşilor lor” (§ 3).

Prin urmare, ţinând cont de faptul că Biserica Uniată este parte a Bisericii Catolice care ,,în întregimea sa este Biserică-Soră” a Bisericii Ortodoxe, înseamnă că Biserica Uniată este soră cu Biserica Ortodoxă ! Cu alte cuvinte, uniaţii au primit, prin Declaraţia de la Balamand, drepturi mai mari decât cele prevăzute în decretul ,,Orientalium ecclesiarum” (Despre Bisericile Orientale) al Conciliului Vatican II - ce a fost aspru criticat la acea dată de către ortodocşi. Ele există astăzi cu aprobarea Bisericii Ortodoxe şi, mai mult, sunt considerate ,,Biserici-Surori” de către aceasta !

Consecinţa imediată a recunoaşterii Bisericilor Uniate ca Biserici-Surori a fost acceptarea lor, cu drepturi depline, la masa dialogului ecumenist. ,,Bisericile Orientale trebuie încorporate în dialogul iubirii la nivel local şi universal şi trebuie, de asemenea, să participe la dialogul teologic cu toate implicaţiile sale practice, dialog care va fi purtat în atmosfera senină necesară progresului său, având ca ţel restabilirea comuniunii depline” (§ 16, § 34).

În anul 1980, la debutul discuţiilor ortodoxo-catolice, ,,când s-a pregătit lista numelor romano-catolicilor care urmau să participe la dialogul teologic, Romei i s-a cerut, în mod special, să nu includă uniaţi printre reprezentanţii săi. Din nefericire, dintre cei 28 de reprezentanţi ai Romei, 8 erau uniaţi. Când aceştia au sosit în insulele Patmos şi Rhodos, a luat naştere o dispută serioasă într-o atmosferă electrizată, dialogul fiind în pericol de a eşua încă de la început, ca rezultat al lipsei de grijă şi obtuzităţii Romei. În cele din urmă, mărinimia ortodoxă a salvat dialogul ... “. Mai mult, ortodocşii au acceptat din ,,iconomie” prezenţa acestora la masa dialogului, de vreme ce problema uniată nu fusese încă rezolvată.

Având în vedere cele de mai sus putem spune că Vaticanul şi-a atins scopul, mai ales prin faptul că astăzi chiar ecumeniştii din comisie, ortodocşi şi catolici, susţin fervent abolirea uniatismului, propun căi şi metode pentru realizarea acestui lucru şi fac presiuni asupra papei să-şi asume responsabilitatea cu ,,curaj, imaginaţie şi bunăvoinţă” !

Recrearea trecutului

Procesul de retuşare a imaginii uniatismului a cuprins, pe lângă prezent, şi trecutul acestuia. Într-un stil comunist demn de invidiat, uniatismul, apărut în ţări cu o îndelungată tradiţie creştină, a fost numit ,,apostolat misionar”, originea şi istoria sa fiind rescrise pentru a sluji scopurilor prezentului.

Datorită sugestivităţii sale, redăm în întregime paragraful 8 ce exprimă perspectiva atât a catolicilor, cât şi a ortodocşilor ecumenişti asupra înfiinţării Bisericilor Uniate: ,,De-a lungul ultimelor patru veacuri, în diferite regiuni din Răsărit, în anumite Biserici au fost luate iniţiative, sprijinite de elemente exterioare, pentru restaurarea comuniunii între Biserica Răsăriteană şi Biserica Apuseană. Aceste iniţiative au condus la unirea anumitor comunităţi cu Tronul Romei şi au adus cu ele, ca o consecinţă, ruperea comuniunii cu Bisericile lor mame Răsăritene. Acest fapt a avut loc cu interferenţa unor interese extraecleziale. Astfel au luat fiinţă Bisericile Catolice Răsăritene. Şi tot astfel a fost generată o situaţie ce a devenit sursă de conflicte şi suferinţă în primul rând pentru ortodocşi, dar şi pentru catolici”.

Negând cu nonşalanţă trecutul, ca şi miile de ortodocşi omorâţi pentru că nu au vrut să renunţe la credinţa lor, semnatarii actului susţin că, de fapt, uniaţii acelor vremuri ,,au dorit doar restabilirea comuniunii depline cu Tronul Romei”. Mai mult, aceştia recunosc deschis prozelitismul practicat de uniaţi, pe care-l consideră, spre perplexitatea noastră, similar misionarismului ortodox: ,,În mod progresiv, în deceniile ce au urmat acestor uniri, activitatea misionară a tins să includă în priorităţile ei efortul de a-i converti pe ceilalţi creştini, individual sau în grup, astfel încât ,,să îi readucă” la propria Biserică”.

,,Uniaţii vor pregăti comuniunea deplină între Bisericile Ortodoxă şi Catolică”

Citirea cu atenţie a Declaraţiei de la Balamand relevă adevăratele intenţii ale Vaticanului. La prima vedere, se poate spune că Vaticanul a făcut o concesie Bisericii Ortodoxe, renunţând la folosirea uniatismului ca model pentru o viitoare unire, în text afirmându-se că ,,uniatismul nu mai poate fi acceptat ca metodă de urmat sau ca model pentru unitatea pe care o caută Bisericile noastre” (§ 12). În realitate, papalitatea se foloseşte de Biserica Uniată pentru a pregăti unirea cu ortodocşii: ,,autorităţile Bisericii Catolice vor asista Bisericile Catolice Răsăritene şi comunităţile lor astfel încât acestea să pregătească comuniunea deplină între Bisericile Ortodoxă şi Catolică” (§ 21) …

Teodor Ionescu

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 12-13/martie-aprilie 2000