Declaraţia de la Balamand

Noul cal troian al Vaticanului (I)

Întrunirea de la Balamand în perspectiva dialogului ortodoxo-catolic

Întrunirea ortodoxo-catolică de la Balamand, Liban, din anul 1993, este rezultatul a decenii de dialoguri şi dezbateri între reprezentanţii celor două Biserici, acţiuni ce urmează planul ecumenic mondial.

Problema dialogului teologic ortodox cu Biserica Catolică s-a pus pentru prima oară în anii '60 la conferinţele panortodoxe din insula Rhodos. Astfel, în 1963, s-a hotărât ,,în mod unanim ca Biserica Ortodoxă să iniţieze un dialog cu onorabila Biserică Romano-Catolică în condiţii de egalitate”. Una dintre condiţiile esenţiale puse de ortodocşi a fost renunţarea Bisericii Catolice la uniatism, condiţie formulată în termeni destul de categorici: ,,retragerea completă a agenţilor şi propagandiştilor uniaţi ai Vaticanului; supunerea aşa-numitelor Biserici Uniate Bisericii Romei înainte de începerea dialogului, deoarece existenţa uniatismului şi dialogul sunt simultan ireconciliabile”. Ireconciliabile s-au dovedit doar pe hârtie, ortodocşii respingând doar la început prezenţa uniaţilor în comisiile pentru dialog ecumenic, pentru ca, în timp, prezenţa acestora să capete o pondere însemnată în delegaţiile catolice.

În anul 1980, ortodocşii ecumenişti au inaugurat dialogul teologic cu catolicii, ca în deceniul următor să aibă loc nu mai puţin de 5 întruniri ale Comisiei Internaţionale Comune pentru Dialog Teologic şi numeroase dezbateri în cadrul subcomisiilor acesteia. În această perioadă, discuţiile s-au axat pe problema credinţei, a Sfintelor Taine şi a recunoaşterii reciproce a succesiunii apostolice.

Uniatismul - atuul Vaticanului

La sfârşitul anilor '80, reînflorirea uniatismului în Europa Centrală şi de Răsărit, ca urmare a căderii comunismului, a luat proporţii explozive, punând în pericol dialogul ortodoxo-catolic. Astfel că, ,,la cererea Bisericilor Ortodoxe”, Comisia Internaţională Comună a modificat cursul dialogului bilateral pentru a rezolva problema uniatismului în scopul ,,salvării” relaţiilor dintre cele două Biserici. Pentru aceasta, următoarele întruniri bilaterale au abordat exclusiv chestiuni teologice şi de ordin practic născute din existenţa şi activitatea pastorală a comunităţilor uniate.

Tot în acest context, în 1990, uniatismul a fost condamnat în două rânduri de membrii Comisiei Internaţionale Comune, la Viena, Austria, şi Freising, Germania. Astfel, la întrunirea ce a avut loc la Freising, între 6-16 iunie 1990, s-a adoptat o declaraţie în care se afirma că ,,uniatismul a eşuat în regiunile unde a fost introdus în încercarea de a determina o apropiere între cele două Biserici, producând, dimpotrivă, o îndepărtare şi mai mare a acestora. Această situaţie a generat confruntări şi suferinţe, ce s-au întipărit în istoria ambelor Biserici. De asemenea, chestiunile ecleziologice cer alte căi pentru apropierea Bisericilor”. Concluzia întrunirii de la Freising a fost următoarea: ,,Respingem uniatismul ca metodă de căutare a unităţii, pentru că se opune tradiţiei comune a Bisericilor noastre”.

Diplomaţia papală nu a acceptat însă niciodată deciziile luate la Freising, de-a lungul timpului exercitând numeroase presiuni pentru ca acestea să fie retractate. Printre acţiunile întreprinse de Vatican în acest sens se numără şi cenzurarea informaţiilor referitoare la această întrunire în mass-media, în general, şi în presa religioasă romano-catolică, în special. Astfel, oficiosul Vaticanului - l'Osservatore Romano - care, de obicei, oferă relatări ample despre întrunirile catolice, nu a publicat nici o informaţie cu privire la hotărârile adoptate la Freising, iar teologul catolic polonez Waclaw Hrynievicz de la Universitatea din Lublin, care a susţinut alături de ortodocşi condamnarea uniatismului, a fost exclus din Comisia Internaţională Comună.

Mai mult, pentru a demonstra că în viitor vor fi evitate asemenea ,,neînţelegeri”, pe 25 iunie 1990, la numai 10 zile după încheierea convorbirilor de la Freising, Papa Ioan Paul al II-lea i-a invitat pe episcopii uniaţi ucrainieni la Roma. La întrevedere, aceştia au cerut ca ierarhia Bisericii Uniate din Ucraina să ,,primească întăriri”, iar papa a venit în întâmpinarea cererii lor, ,,încurajându-i să-şi păstreze calea cu credinţă”.

Această atitudine protestatară a Sfântului Scaun a fost însă de scurtă durată, diplomaţia vaticană arătându-se încă o dată a fi strălucită. Astfel, în 1991, la Arricia, Italia, Comitetul de Coordonare a Comisiei Mixte pentru Dialog a alcătuit un proiect de declaraţie comună în care se afirma că ,,această formă de ,,apostolat misionar” - numită uniatism - nu mai poate fi acceptată nici ca metodă de urmat, nici ca model pentru unirea Bisericilor datorită noii viziuni în care catolicii şi ortodocşii se vor privi de acum înainte în raport cu taina Bisericii”. Calculele iezuite au fost extrem de precise, căci renunţând în mod aparent la uniatism, catolicii au reuşit să-i convingă pe ortodocşi să apostazieze de la dogmele ecleziologice.

Constantinopolul recunoaşte validitatea eclezială a Bisericii Uniate

Drumul spre recunoaşterea uniatismului a fost deschis în mod oficial chiar de către Patriarhia Constantinopolului, prin declaraţiile şi poziţia adoptate în această perioadă, în ciuda unei respingeri iniţiale din partea ortodoxă. Atitudinea Fanarului a anticipat şi, în acelaşi timp, a forţat consimţământul întregii Ortodoxii.

Astfel, la Sinodul Episcopilor Catolici Europeni desfăşurat la Roma în 1991, reprezentantul Constantinopolului, Mitropolitul Spiridon al Italiei, proclama dreptul uniatismului de a exista. Iar în martie 1992, în Fanar, răspunzând unui jurnalist catolic, însuşi Patriarhul Ecumenic Bartolomeu declara că ,,a recunoscut fără tăgadă dreptul uniatismului de a exista”.

Tot în 1992, pentru prima oară în istoria lor, uniaţii au invitat ierarhia Constantinopolului la Sinodul Episcopilor Uniaţi din Ucraina, invitaţie la care Fanarul a răspuns pozitiv, trimiţându-l ca reprezentant al său pe Episcopul Pangratie al Scopelosului, păstorul parohiilor ortodoxe ucrainiene din America şi Canada … Cuvântarea rostită de acesta a relevat o perspectivă ortodoxă complet denaturată asupra uniatismului ucrainian şi a istoriei lui, încheindu-se cu cuvintele: ,,Voi deţineţi o comoară ecleziastică care ne aparţine nouă tuturor … Am fost binecuvântat să mă rog împreună cu voi în timpul acestui Sinod” …

Căile fiind astfel netezite, o nouă întrunire ortodoxo-catolică a fost convocată pentru a se ocupa de rezolvarea problemei uniatismului. Astfel, între 17-24 iunie 1993, s-a desfăşurat cea de-a 7-a Sesiune Plenară a Comisiei Internaţionale Comune pentru Dialog Teologic între ortodocşi şi catolici. Aceasta a avut loc la Balamand, în Libanul de Nord, la Şcoala Teologică Ortodoxă Sfântul Ioan Damaschin.

,,Actualul papă este schismatic şi eretic”, declara preşedintele ortodox al Comisiei Internaţionale Comune, cu 8 ani înainte de întrunirea de la Balamand

La întrunire au participat 24 delegaţi catolici şi 13 ortodocşi. Cei mai importanţi reprezentanţi catolici au fost Cardinalul Edward Cassidy, preşedintele Consiliului Pontifical pentru unitatea creştinilor, Episcopul Pierre Duprey, secretar al aceluiaşi consiliu, Cardinalul Eleuterio Fortino, Arhiepiscopul Mariano Magrassi de Bari, profesorul Ernst Sutter de la Universitatea din Viena.

Dintre cele 15 Biserici Ortodoxe locale numai nouă au trimis delegaţi: Patriarhiile Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei, Rusiei şi României, Bisericile Ciprului, Poloniei, Albaniei şi Finlandei. Din partea Bisericii Ortodoxe Române au fost prezenţi Mitropolitul Transilvaniei, Antonie Plămădeală, şi profesorul de teologie Dumitru Radu. Printre participanţi s-a remarcat şi ecumenistul radical Georges Khodre, Mitropolitul Byblosului şi Botrysului, ale cărui afirmaţii despre apropierea interreligioasă sunt şocante chiar şi pentru protestanţi.

Celelalte Biserici Ortodoxe au boicotat întrunirea în semn de protest faţă de ,,acţiunile antiortodoxe şi antimusulmane ale Vaticanului în Bosnia şi alte acţiuni papale antiortodoxe în Europa de Est şi Orientul Mijlociu”.

Copreşedinţi ai Comisiei au fost Arhiepiscopul Stelian al Australiei din partea Patriarhiei Ecumenice şi Cardinalul Edward Cassidy din partea catolică. Prezenţa arhiepiscopului ortodox a fost neaşteptată, având în vedere poziţia lui publică faţă de catolicism: ,,Roma a îndrăznit să modifice credinţa comună în punctele esenţiale, introducând erezii fără precedent, astfel că ortodocşilor le este imposibil să considere că Biserica Romano-Catolică are un statut egal cu cel al Bisericii Ortodoxe, sau că reprezintă un loc de unde curge darul Sfântului Duh şi unde există mântuire”, ajungând să afirme chiar că ,,actualul Papă este schismatic şi eretic”.

Ortodocşii semnează, la Balamand, un document antiortodox

,,Declaraţia de la Balamand”, intitulată ,,Uniatismul, metodă de unire în trecut şi prezenta căutare pentru comuniunea deplină”, a respectat întru totul proiectul schiţat în 1991, la Arricia. Prin acest act, partea ortodoxă respinge ,,uniatismul ca metodă de căutare a unităţii pentru că se opune tradiţiei comune a celor două Biserici” recunoscând însă, pentru prima oară în mod oficial, uniatismul şi acceptându-i pe ierarhii uniaţi ca participanţi la dialogul ortodoxo-catolic. În plus, documentul împlineşte două obiective papale majore, şi anume distrugerea ecleziologiei patristice şi acceptarea de către partea ortodoxă a unei perspective catolice asupra Bisericii.

Teodor Ionescu

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 10-11/ianuarie-februarie 2000