Uniatismul: Trambulina Vaticanului spre Ortodoxie (V)

În cazul României, încă din 1919, înainte de semnarea tratatelor de pace de după primul război mondial, cardinalul francez Dubois este trimis la Bucureşti să pregătească terenul pentru stabilirea de relaţii diplomatice. Pentru a mijloci semnarea unui concordat, regele Ferdinand I este reprimit, la începutul anilor '20, în sânul Bisericii Romano-Catolice (el fusese excomunicat pentru că, potrivit Constituţiei statului român, îşi botezase copiii în credinţa ortodoxă).

În anul 1921, se stabileşte la Vatican Legaţia română şi la Bucureşti Nunţiatura apostolică (Ambasada Statului Vatican). În acelaşi an, au loc primele tratative dar, considerând favorabilă situaţia din acel moment a catolicilor din România, Vaticanul întrerupe negocierile. Astfel, între 1922 şi 1926, în lipsa unui tratat oficial, Biserica Romano-Catolică uzează de drepturi pe care nu i le-ar fi acordat nici cel mai favorabil concordat, adoptând o atitudine vădit şovină împotriva României. În această perioadă, nunţiul papal, Marmaggi, se amestecă în treburile interne ale statului român, iar episcopul romano-catolic de Timişoara, Glattfelder, adresează expresii jignitoare României, guvernul obligându-l să părăsească ţara. Cu toate acestea, autorităţile de la Bucureşti nu reacţionează corespunzător.

Tratativele pentru încheierea concordatului au fost reluate în anul 1924 de Ministrul Cultelor, masonul Constantin Banu, şi de directorul general al Cultelor, preotul uniat Zenovie Pâclişanu. Ele nu au reprezentat, de fapt, decât o întreagă serie de concesii făcute de statul român Bisericii Romano-Catolice. În urma compromisurilor făcute de guvern, tratatul este semnat la 10 mai 1927.

Conţinutul concordatului este făcut public abia după nouă luni, la 8 februarie 1928, fapt ce stârneşte proteste în toată ţara. În acelaşi an, Parlamentul Român adoptă Legea Cultelor, care menţine statutul privilegiat acordat anterior Bisericii Catolice.

Ratificarea Concordatului prin lege de către Parlamentul României s-a făcut abia în anul 1929, când la putere a venit Partidul Naţional ţărănesc şi uniatul Iuliu Maniu. ,,Fiecare act al concordatului reprezintă o capitulare de la demnitatea naţională”, declarau ierarhii ortodocşi ai vremii. Acest act anula caracterul naţional şi autonomia Bisericii Uniate, ce îi fuseseră acordate acesteia prin Constituţia din 1923. Ea era privită ca un simplu rit al Bisericii Catolice, fiind intitulată ,,Biserica Catolică de rit grec”, prevederile actului dezvăluind, încă o dată, adevăratele intenţii prozelitiste ale Vaticanului în Răsărit.

Concordatul a pus bazele unei organizaţii unice pentru catolicii de toate riturile (latin, grec, armean) din România, fapt pe care Vaticanul nu l-a reuşit nici în vremea asupririi austro-ungare. Averile acordate doar cu titlul de drept de folosinţă, de către statul austro-ungar Bisericii Catolice, i-au fost ,,dăruite” acesteia cu drept de proprietate de statul român. Acest document, fundamentat pe o gravă ignoranţă în domeniul istoriei, dreptului canonic şi ecleziologiei, a adus serioase prejudicii statului român, ca şi Bisericii Ortodoxe.

Cel mai şocant act semnat între România şi Vatican a fost acordul special, din anul 1932, referitor la ungurii catolici din Transilvania. Combinând problemele bisericeşti cu cele ale minorităţii maghiare, acesta lua în discuţie averea Bisericii Catolice din Ardeal. În realitate, el a constituit un concordat separat prin care statul român a făcut compromisul de a-i trata aparte pe unii dintre cetăţenii săi, oferind astfel premise pentru revendicări teritoriale.

Din punct de vedere canonic şi dogmatic, secolul XX este marcat de dispariţia ultimelor ,,diferenţe” care mai separau Biserica Uniată de cea Catolică: adoptarea calendarului gregorian în anul 1924, … introducerea ereziei Filioque în Simbolul credinţei (Crez) şi pomenirea papei la Liturghie în 1937, după aproape 250 de ani de la unirea cu Roma.

Cu toate acestea, în anul 1939, mitropoliţii Nicolae Bălan al Sibiului şi Alexandru Nicolescu al Blajului convoacă o adunare comună la Alba-Iulia, în dorinţa de a reîncepe tratativele pentru unirea celor două biserici, dar izbucnirea celui de-al doilea război mondial împiedică acest lucru.

Instaurarea regimului comunist în România a însemnat începutul unei perioade întunecate pentru Biserică în general şi, mai ales, pentru cea uniată. Astfel, la 19 iulie 1948, Monitorul Oficial publică decretul-lege nr. 151 prin care era denunţat concordatul cu Vaticanul. În acelaşi an, la 1 octombrie, un sobor de 38 de protopopi şi preoţi uniaţi hotărăşte ,,ruperea legăturilor cu Vaticanul şi revenirea la Ortodoxie”. Două zile mai târziu, ei sunt primiţi de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, în frunte cu patriarhul Iustinian Marina, în Biserica Sfântul Spiridon din Bucureşti. Aici este citit actul sinodal de anulare a unirii cu Roma şi de primire a greco-catolicilor în sânul Bisericii Ortodoxe. Datorită conjuncturii în care a avut loc, istoria a privit cu circumspecţie acest eveniment.

Iuliu Hossu, episcop de Cluj-Gherla, cardinal ,,in pectore” (1885-1970)

Tot la 1 octombrie, episcopul uniat de Cluj-Gherla, Iuliu Hossu, a emis o hotărâre în care se spunea: ,,… cu puterea pe care o deţinem ca episcop al locului, aplicăm pedeapsa excomunicării tuturor preoţilor care au luat parte …” la respectivul sobor. Urmare a acestei hotărâri, între 27 şi 29 octombrie toţi episcopii uniaţi sunt arestaţi şi li se fixează domiciliu obligatoriu la schitul Dragoslavele, judeţul Argeş, ,,reşedinţa patriarhală de odihnă”.

Evenimentele se succed cu rapiditate, căci, la 1 decembrie 1948, Înaltul Prezidiu al Republicii Populare Române votează decretul nr. 358/1948, prin care Biserica Uniată este scoasă în afara legii: ,,Organizaţiile centrale şi statutare ale acestui cult, precum şi orice alte instituţii şi organizaţii, oricare ar fi natura şi denumirea lor, încetează de a mai exista”. O lună mai târziu, prin decretul 1719 se constituia o comisie interdepartamentală care să împartă bunurile Bisericii Uniate, bisericile şi casele parohiale revenind Bisericii Ortodoxe, iar bunurile episcopale, mânăstireşti şi şcolare statului român.

Pentru a-i înlocui pe episcopii arestaţi, papa numeşte şase episcopi auxiliari, care sunt şi ei arestaţi, ajungând, în 1950, alături de ceilalţi la închisoarea din Sighetu-Marmaţiei. Şapte dintre cei doisprezece episcopi mor în închisoare, ceilalţi fiind eliberaţi în anul 1964, pe baza decretului nr. 411, de graţiere a tuturor condamnaţilor politici. Unora dintre ei li se fixează domiciliu obligatoriu, Iuliu Hossu murind la Mânăstirea Cădăruşani.

Biserica Uniată a continuat să existe în clandestinitate, slujbele şi hirotoniile fiind săvârşite în taină, uneori de preoţi romano-catolici. În acest timp, Biserica a fost condusă neoficial de Iuliu Hossu, absolvent al institutului iezuit ,,De Propaganda Fide”, decorat cu ordinele masonice ,,Steaua României” şi ,,Coroana României în grad de Mare Cruce”. În aprilie 1969, papa Paul al VI-lea îl numeşte cardinal, iar autorităţile comuniste acceptă numirea cu condiţia ca acesta să plece la Roma. Hossu refuză, iar numirea sa este ţinută secretă până după moartea sa, fiind făcută publică la 5 martie 1973.

În 1985, ,,corul episcopilor şi ordinarilor provinciei mitropolitane de Alba-Iulia şi Făgăraş” hotărăşte ca ,,episcopul Alexandru Todea, administratorul Arhidiecezei de Alba-Iulia şi Făgăraş … să conducă Biserica Română Unită până la altă prevedere canonică”, fiind numit mitropolit al Blajului. În acelaşi an, episcopul de Maramureş hirotoneşte în taină, necanonic, trei episcopi, provocând un început de schismă, ce este rapid aplanat de Todea.

La 31 decembrie 1989, Consiliul Frontului Salvării Naţionale abrogă decretul nr. 358, Biserica Uniată reintrând astfel în legalitate. În plus, decretul Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională nr. 126/1990 hotăra restituirea bunurilor preluate în 1948 de către stat, bunurile aflate în proprietatea Bisericii Ortodoxe urmând a fi puse în discuţie de către cele două culte. În această privinţă, Biserica Uniată a pretins mereu ,,restitutio in integrum”. În schimb, Biserica Ortodoxă a cerut realizarea de referendum-uri în fiecare parohie, idee respinsă categoric de ierarhii uniaţi. În acest context, Mitropolitul Banatului, Nicolae Corneanu, a restituit Catedrala uniată din Lugoj la 20 ianuarie 1990. Catedralele din Blaj şi Cluj au fost preluate în urma unor incidente violente, în privinţa celorlalte lăcaşuri de cult situaţia fiind şi astăzi controversată.

La începutul lunii ianuarie 1990, papa a numit rapid noi episcopi pentru ambele rituri, greco- şi romano-catolic, Alexandru Todea fiind confirmat mitropolit al Blajului, ca la 28 mai 1991 să fie numit cardinal-preot.

Ceremonia de învestire drept cardinal al Bisericii Catolice de rit bizantin a mitropolitului Alexandru Todea (1991)

În 1998, la 300 de ani de la unirea cu Roma, uniaţii români au adus rămăşiţele episcopului Inochentie Micu Klein de la Roma, înmormântându-le în catedrala Sfânta Treime din Blaj, acest eveniment reprezentând pentru aceştia încă un moment oportun de a polemiza cu istoria.

Scoaterea în ilegalitate a greco-catolicismului de către comunişti în colaborare cu Biserica oficială a primit, de-a lungul ultimelor decenii, o falsă conotaţie, căci acest act a transformat Biserica Uniată într-o Biserică martiră, şi pe cei 12 episcopi ai ei în adevăraţi mărturisitori. Ai papei …

Teodor Ionescu

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 8-9/noiembrie-decembrie 1999