Uniatismul: Trambulina Vaticanului spre Ortodoxie (II)

La sfârşitul secolului al XVII-lea, lucrurile încep să se precipite. Simţind că momentul este prielnic, iezuiţii din Transilvania declanşează o propagandă făţişă, utilizând, ca întotdeauna, arma minciunii şi a înşelătoriei. Astfel, ştiind că Mitropolitul Teofil al Transilvaniei este în vârstă şi neajutorat, ei lansează zvonul că acesta a ţinut un sinod, în luna februarie 1697, la care a cerut unirea cu Roma. Mai mult, iezuitul Baranyi, parohul Bisericii Romano-Catolice din Alba-Iulia, pleacă la Viena pentru a cere împăratului Leopold I să facă un apel către preoţii ortodocşi români din Transilvania ca aceştia să treacă la catolicism: ,,cu supunere cerem de la Maiestatea Sa o diplomă pentru unirea românilor care trăiesc în Transilvania şi care nu pretind altceva decât ca Maiestatea Sa să se îndure a-i face părtaşi pe preoţii şi călugării de rit grecesc de aceleaşi privilegii şi drepturi de care se bucură preoţii catolici şi protestanţi”.

În ciuda opoziţiei guvernatorului şi a cancelarului Transilvaniei, conţii calvini Banffy şi Bethlen, la 14 aprilie 1698, împăratul Leopold I face un prim apel către români, în termeni ce menajează susceptibilitatea protestanţilor şi uşurează acceptarea lui de partea română. Evident, înţelepciunea iezuită şi-a făcut simţită prezenţa, în sensul că apelul nu pomenea decât de unirea clericilor, urmând ca poporul să fie atras de ei.

Prin această rezoluţie, împăratul le promitea preoţilor ortodocşi că ,,dacă se vor uni cu Biserica romano-catolică, recunoscând pe papa drept cap al Bisericii sau dacă se vor uni cu una dintre celelalte religii recepte, se vor bucura de privilegiile şi drepturile acelora”. Pe de altă parte, împăratul i-a trimis, în taină, un ordin categoric comandantului militar al Transilvaniei, generalul Rabutin, cerându-i ca ,,din toată puterea lui să se nevoiască ca preoţii români nu cu altă religie fără numai cu cea catolică să se unească”.

Apelul împăratului nu l-a mulţumit pe cardinalul Leopold Kollonics, căci nu cerea decât recunoaşterea ,,pontificelui roman”. În consecinţă, la 2 iunie 1698, adresează şi el un manifest clerului român prin care, după ce le oferă ,,grija păstorească şi protecţiunea specială în toate”, le spune că ,,se vor bucura de privilegiile clerului catolic dacă acceptă, unindu-se cu Biserica Romei, cele patru puncte florentine, aprobate prin decretul de unire de la Florenţa din 6 iulie 1439, şi anume: 1. că pontificele roman este capul universal al întregii Biserici din lume; 2. Filioque (N.R.: Sfântul Duh purcede şi de la Fiul); 3. Existenţa purgatoriului; şi 4. Folosirea azimei pentru Sfânta Euharistie.”

Teoretic, acceptarea acestor condiţii însemna garantarea ritului tradiţional, respectarea sărbătorilor ortodoxe, alegerea episcopilor de către sinod şi recunoaşterea lor de către papă şi împărat, egalitatea în drepturi a clerului şi credincioşilor uniţi cu clerul şi credincioşii Bisericii catolice.

În acele vremuri tulburi pentru Ortodoxie, Mitropolit al Transilvaniei era Î.P.S. Atanasie, om slab şi influenţabil, ce nu putea ţine piept intrigilor şi jocurilor de culise ale iezuiţilor şi calvinilor, consemnează istoricii. Călugărit la o vârstă fragedă în Mânăstirea reşedinţă din Alba Iulia, el a urmat şcoala calvină. ,,În toamna anului 1697, este înscăunat mitropolit, câştigând sprijinul guvernatorului Banffy cu o sumă considerabilă de galbeni ungureşti”, de către mitropolitul Ungro-Vlahiei, Teodosie, depunând şi un jurământ de credinţă faţă de Ortodoxie. Cunoscându-i firea slabă, Mitropolitul Teodosie şi domnitorul Constantin Brâncoveanu l-au sprijinit cât au putut, printre altele, reînnoindu-i ajutorul anual de 600 de galbeni.

Datorită slăbiciunii lui Atanasie, la 7 octombrie 1698, 38 din cei 54 de protopopi semnează, la Alba-Iulia, un act prin care declară că se unesc cu ,,Biserica Romei, cea catholicească”, urmând ca şi ei să se bucure de privilegiile de care se bucură ,,mădulările şi popii acestei Biserici sfinte”. Ulterior, pe prima pagină a actului s-a adăugat un post-scriptum prin care se specificau condiţiile unirii, accentuându-se: ,,cum pre noi şi urmaşii noştri din obiceiul Bisericii noastre a Răsăritului să nu ne clătească, ci toate ceremoniile, sărbătorile, posturile, cum până acum, aşa şi de acum înainte să fim slobozi a le ţinea după călindarul vechi.” Manifestul protopopilor este redactat în numele episcopului şi al preoţilor, dar nu are iscălitura mitropolitului, ci numai sigiliul Mitropoliei: ,,Marele defect juridic al actului din 1698 este că s-a făcut fără adeziunea formală a şefului Bisericii ardelene. Manifestul nu a fost redactat şi votat în Sinod (dacă ar fi fost votat în Sinod ar fi cuprins şi restricţiile şi nu i s-ar fi adăugat postscripte ulterioare).”

,,Pagina a doua a actului cuprindea declaraţia redactată în limba latină, dar textul ei (cum au dovedit cercetările făcute de istorici) a fost falsificat de iezuiţi, care au adăugat în latineşte noi condiţii în vederea unirii, prin care se desfiinţa Mitropolia ortodoxă a Transilvaniei, susţinând că românii au acceptat întreaga dogmă catolică.” Originalul în limba română, ascuns de iezuiţi, a fost găsit de istoricul greco-catolic Nicolae Densuşianu în 1879 la Budapesta. Comparând cele două versiuni, el a calificat actul lor drept ,,falsificarea unui document public, a unui tractat politico-bisericesc, pentru a supune poporul român catolicilor.”

Membrii Dietei transilvane s-au ridicat împotriva unirii, proprietarii pierzând prin acest act dările preoţilor români din satele lor. Ca urmare, Dieta a trimis împăratului un memoriu în care cerea acestuia să renunţe la planul unirii şi, totodată, a decis ca, până la răspunsul împăratului, să oblige preoţii români să plătească dările în continuare chiar dacă acceptau unirea. Mai mult, ea a iniţiat, la începutul anul 1699, o anchetă în satele româneşti, pentru a vedea starea de spirit a românilor. Rezultatul acestei anchete vorbeşte de la sine: 276 de comune s-au pronunţat împotriva unirii, 2 pentru unire, iar în 20 de comune răspunsul a fost echivoc.

La 16 februarie 1699, împăratul Leopold I dă ,,întâia diplomă leopoldină” prin care se prevedea înfiinţarea Bisericii Uniate şi favorurile acordate clericilor români care vor accepta unirea cu Roma. La 14 iulie 1699, guvernul calvin protestează energic, afirmând că ,,unirea ţinteşte la răsturnarea legilor Transilvaniei . . . popii români nu au devenit catolici veritabili, nici prieteni şi aderenţi ai catolicismului, ci doar oameni eliberaţi de impozite şi iobăgie”, şi declanşează un conflict cu împăratul condus de iezuiţi.

La 26 august acesta replică: ,,Cu mare neplăcere am înţeles că în Transilvania se lucrează împotriva rezoluţiei noastre din 14 aprilie 1698, întrucât nu numai că acei români, care doresc a se uni cu religia catolică, sunt abătuţi prin toate mijloacele, artele, molestările, şi chiar prin ameninţări, de la intenţia lor, ci şi cei care s-au unit deja, sunt siliţi a se lepăda.” Împreună cu această rezoluţie, împăratul a trimis şi un ordin secret, în care poruncea Dietei transilvane să sprijine unirea românilor cu Biserica Catolică. Cu toate acestea, unirea nu progresa, cauza principală fiind opoziţia poporului, susţinută de atitudinea şovăielnică a mitropolitului şi a preoţilor.

În 1699, Mitropolia Transilvaniei pune paie pe foc tipărind, pe cheltuiala domnitorului român, două cărţi bisericeşti, strict ortodoxe: o cazanie şi un catehism (bucoavnă), dovedind că nu se lepădase de Ortodoxie. Î.P.S. Atanasie ţine, în acest timp, o corespondenţă permanentă cu Mitropolitul Ungro-Vlahiei, Teodosie, şi cu Constantin Brâncoveanu. La începutul anului 1700, el îi scrie domnitorului român că ,,preoţii s-au unit numai la aparenţă, ca să li se şteargă dările”. Brâncoveanu, ştiind că ,,această Mitropolie se învăluieşte ca o corabie în mijlocul valurilor mării”, continuă să-l susţină financiar pe Atanasie. Tot atunci, Mitropolitul Teodosie îi scrie patriarhului de Moscova: ,,…din partea papistaşilor se fac în toate ţinuturile lor mari siluiri, mari ispite şi mari prigoniri, ca să-i convertească pe ortodocşi; …cu toată înşelăciunea şi viclenia iezuiţii ca lupii răpitori ascunşi în piele de oaie se întrec fără de încetare şi fără de odihnă a amăgi şi a seduce poporul şi adevărata turmă ortodoxă a lui Hristos.”

Neputând obţine scutirea de dări a preoţilor uniaţi, din cauza opoziţiei dietei, la 20 noiembrie 1700, Atanasie publică scutirea de dări acordată preoţilor români în 1638 de principe şi de Dietă, sub condiţia ascultării mitropolitului român de superintendentul calvin. ,,Pasul acesta a întrecut răbdarea iezuiţilor, care l-au denunţat superiorilor lor din Viena, pentru ca aceştia să sprijine unirea. De aceea, au adunat cu mare zel pâri şi denunţuri contra lui şi au cerut chemarea lui la Viena pentru a-l ,,convinge” prin mijloacele mai tari ale curţii”.

În iarna anului 1701, Atanasie pleacă la Viena, însoţit de vicarul său, P.S. Meletie, de secretarul calvin, de iezuitul sibian Neurautter şi de epitropii Mitropoliei. Ajuns acolo, el este pus în faţa unui rechizitoriu în 22 de puncte, redactat în numele preoţilor unionişti, nemulţumiţi de opoziţia sa şi de aşa-zisele lui abuzuri, fiind acuzat că a hirotonit preoţi contra unor sume de bani, a îngăduit divorţul, recăsătorirea preoţilor, a transformat mânăstirea în cârciumă, a fost nesincer faţă de unire şi că a dus corespondenţă tainică cu domnul ţării Româneşti. Şantajat, Atanasie este pus să aleagă între a fi condamnat şi exilat, ori achitat şi să accepte să facă ceea ce i se spune. ,,Tocmeala” a durat de la 5 februarie la 19 martie 1701.

Sugestivă este scrisoarea pe care Atanasie o primeşte la Viena, din partea lui Pater Ianoş, om de încredere al lui Constantin Brâncoveanu, însărcinat să aibă grijă de curtea episcopală în lipsa mitropolitului: ,,Adu-ţi aminte ce ai făgăduit în mijlocul Mitropoliei Bucureştilor. De voieşti cinste, stai înarmat şi vei vedea că o vei dobândi de la Dumnezeu … mirenii nici unul nu pofteşte, măcar de-i va ţârcălui împăratul … iară legea, au rea avem, au bună, nemica nu vom mişca, nici avem a primi mai mult, până nu va fi cu voia şi a tuturor mirenilor, nu numai a popilor.” Ianoş îi aduce aminte mitropolitului că numai Biserica în deplinătatea ei, clerici şi laici, poate lua o decizie atât de importantă.

Papa Clement al XI-lea (1700-1721) sub care s-a înfăptuit unirea cu Roma

Pentru a accepta unirea, i s-a oferit scaunul de episcop, supus arhiepiscopului ungur, decorarea de către împărat, acordarea unor avantaje materiale pentru el şi familia lui şi a unei lefi anuale de 4000 de florini. În schimb, catehismul ortodox tipărit în 1700 urma să fie confiscat ca ,,viciat în cele fundamentale şi esenţiale” şi tipărit unul nou, catolic, iar alături de Atanasie urma să stea un teolog iezuit care să aprobe toate actele episcopului şi ale Sinodului. Mai mult, Atanasie trebuia să rehirotonească toţi preoţii şi să întrerupă orice corespondenţă cu domnitorul ţării Româneşti şi cu orice ierarh ortodox. La 20 martie 1701, Satanasie a semnat şi jurat trecerea sa la catolicism şi obligaţia de a respecta şi îndeplini toate punctele. Textul semnat de el a fost calificat de Nicolae Iorga drept ,,cel mai înjositor act public săvârşit până atunci de vreun vlădică românesc”.

La 24 martie 1701, Atanasie este rehirotonit preot şi a doua zi, la 25 martie, episcop ,,uniat”, de către cardinalul Kollonics şi doi episcopi catolici. Este anatematisit de Patriarhul Constantinopolului şi de Mitropoliţii Teodosie al Ungro-Vlahiei şi Dosoftei al Moldovei, care îi îndeamnă pe creştini să îl considere atât pe Atanasie, cât şi pe preoţii ce s-au unit cu Biserica Romei ,,ca pe nişte necreştini, căci sunt anatematisiţi şi lepădaţi de toată Sfânta lui Hristos Biserică”.

La 19 martie 1701, împăratul dădea a doua diplomă leopoldină, în 15 articole, care poate fi considerată actul de întemeiere a Bisericii Uniate din Transilvania. Diploma făcea referire şi la mireni, acordându-le acestora drepturi, care nu au fost niciodată traduse în practică. Originalul acestui act a fost făcut dispărut de Curtea din Viena, în complicitate cu Dieta transilvană, fiind găsit abia în 1938, la Sibiu.

La 25 iunie a avut loc instalarea solemnă în scaunul din Alba-Iulia a noului episcop uniat …

Istoricul român Eudoxiu Hurmuzaki notează: ,,Dorinţa de îmbunătăţiri materiale, iar nu temeinica convingere religioasă, câştigul lumesc, iar nu transformarea sufletească, consideraţiuni egoiste, iar nu abnegaţiunea morală, au dictat actul de unire şi au avut drept urmare înfiinţarea unei biserici care, având în vedere numai interese materiale, ar trebui să se surpe îndată ce n-ar mai corespunde cu acestea, ca fiind lipsită de orice raţiune internă. Singură mâna unui regim patronisator şi însemnatele mijloace de subvenţiune materială, a cărora creare ea o făcea cu putinţă, a mai putut să prelungească existenţa creaţiunii …Clerul singur a pus la cale unirea, tot astfel este singurul ei reazem, el n-a ştiut să creeze în spiritul poporului rădăcini pentru unire. …Formaţiunile de tranziţie îşi pierd cu atât mai mult terenul şi fiinţa, cu cât formaţiunile principale de sine stătătoare se întind alăturea cu cele în liberă dezvoltare şi dau la o parte formaţiunile hibride”. Profetice cuvinte !

Teodor Ionescu

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 5/august 1999