Uniatismul: Trambulina Vaticanului spre Ortodoxie (I)

Astăzi, albul poate deveni negru, iar negrul alb, căci totul pare a fi cu putinţă într-o lume nebună. Se răstoarnă valori – ceea ce ieri era urât azi este frumos, ceea ce era mic pare mare – prin minciună. În această lume în derivă, parcă nimeni nu s-a dat înapoi să se folosească de himerele însufleţite de patimile omeneşti.

Printre cei care au profitat şi profită de dezorientarea omului contemporan se numără şi Vaticanul. În ultimele decenii, Biserica Catolică a luptat foarte mult pentru a-şi reface ,,imaginea”, şifonată încă din momentul naşterii ei. Rod al dorinţei de putere şi de dominaţie a bătrânei Europe, catolicismul a mers pe o cale presărată cu cadavre, din ale căror leşuri s-a hrănit. Încă de la început, el s-a folosit de imaginea dumnezeirii ca de un paravan din spatele căruia să conducă lumea, supunând şi abuzând de lumea duhovnicească în scopuri lumeşti.

Deşi ancorat în Evul Mediu prin concepţiile şi felul în care reflectă viaţa spirituală, catolicismul încearcă astăzi să se alinieze contemporaneităţii. Vaticanul, inima credinţei catolice – care nu este mai mult decât o superstiţie ce a reuşit să înghită toate păgânismele omenirii din toate timpurile – a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a-şi ascunde conservatorismul idiot şi rigiditatea în spatele umanismului. Azi, el s-a aruncat precum un uragan în lupta pentru rescrierea faraonică a istoriei sale, adecvat noilor lui planuri. Prin metode noi, subtile, el acoperă metodele vechi, folosirea forţei brute şi a constrângerilor politice făţişe, toate servind aceluiaşi scop: îngenuncherea Ortodoxiei.

De ce oare ar vrea cineva să-şi ascundă trecutul decât pentru că îi este ruşine cu faptele sale sau pentru că acestea ar contraveni dorinţelor sale actuale ? Iar dacă este sincer şi deschis, şi nu doreşte decât binele omenirii, de ce ar vrea să manipuleze istoria ? Contează sau nu cu adevărat faptele trecutului ? Căci dacă nu ar conta, de ce am vrea să le schimbăm ? Dar cum totul se judecă după fapte, trecutul are un cuvânt greu de spus, mai ales, pentru credibilitatea unei instituţii.

Am putea spune că această cruciadă, copil al Conciliului Vatican II, are ca scop recâştigarea completă a credibilităţii catolicismului, ceea ce nu înseamnă altceva decât îndepărtarea ultimelor pete de pe haina acum aproape imaculată a lui, urmele prozelitismului în Europa. Iar ultimii ani au fost marcaţi de încercările, până în prezent neizbutite, ale Vaticanului de a anihila problema uniatismului. Ce reprezintă, de fapt, uniatismul, această plagă a catolicismului ce a cuprins şi România ?

Slăbită de apariţia reformei şi nereuşind să facă faţă acesteia, Biserica Catolică înfiinţează în 1540 ordinul monahal ,,Compania lui Iisus”, numit şi ordinul iezuiţilor. Conştient de eşecul metodelor brutale, Vaticanul apelează la arma vicleniei şi a perfidiei, a căror strategi neîntrecuţi erau iezuiţii. Combinând forţa cu manipularea şi înşelătoria, şi speculând la maximum slăbiciunile omeneşti, ordinul iezuit a constituit vârful de lance al spiritului expansionist al catolicismului începând cu secolul al XVI-lea. Fondat pentru a lupta împotriva reformei, el nu s-a limitat numai la aceasta, pornind de asemenea un război, fără precedent în lipsa de scrupule, împotriva Ortodoxiei.

Astfel, iezuiţii s-au răspândit rapid în lume, îndrumând papalitatea şi întreg catolicismul pe un făgaş nou. Munca organizată şi spiritul de adaptare la realităţile politico-sociale au reprezentat alte avantaje în mâna lor. Aplicând teoria conform căreia scopul scuză mijloacele, ei s-au folosit de cele mai ,,fine” arme pentru a-şi atinge ţelurile. ,,Mijlocul cel mai obişnuit pe care l-au utilizat din plin a fost cel politic. Nunţii apostolici, ambasadorii Vaticanului în ţările catolice ajungeau să dicteze în viaţa politică a ţărilor respective. Iezuiţii foloseau spionajul, insinuările politice şi chiar justificau crima politică pentru a-i timora şi apropia pe ortodocşi de Vatican. Toate afacerile de stat erau conduse din culise de către iezuiţi, potrivit ordinelor şi strategiei Vaticanului”. Astfel, asasinarea lui Mihai Viteazul în 1601 li se datorează în întregime, căci neîndoios îi incomoda un stat românesc puternic şi, mai ales, ortodox.

Dar, ,,arma cea mai rafinată” a fost cea culturală. Istoria consemnează: ,,Iezuiţii erau cei dintâi dascăli ai Europei centrale şi răsăritene, în epoca de după Reformă ei deţinând un monopol aproape deplin asupra învăţământului european. Austria, Ungaria, Moravia, Polonia, mai ales Transilvania, Croaţia şi Slovenia (provinciile prin care se învecinau cu ortodocşii) au fost înţesate cu nenumărate tipografii şi colegii, dintre care unele de grad universitar. Peste toate domina şcoala centrală iezuită de la Roma ,,Colegium romanum”, înfiinţată în 1551. Apoi, în 1622, a fost înfiinţat şi un Institut de coordonare a întregii opere misionare, vestita ,,Congregatio de propaganda fide”; în actul de întemeiere al acestei instituţii se spunea că singur catolicismul, apărat de marile puteri, mai poate salva Ortodoxia îngenuncheată şi că ortodocşii nu se mai pot mântui decât prin Biserica papală”.

Prin şcolile şi tipăriturile prozelitiste de la Roma, din Polonia sau Ungaria, iezuiţii au reuşit să acrediteze o serie de idei false cu privire la diferenţele existente între Bisericile Apuseană şi de Răsărit, atingând excelenţa în viclenie prin inventarea uniatismului. Astfel, când ei ,,au înţeles că slujbele liturgice formează pârghia de rezistenţă a creştinilor din răsărit”, au realizat că pentru a îngenunchea Ortodoxia trebuiau să distrugă succesiunea apostolică, şi prin aceasta profunda unitate liturgică – ameţindu-şi victimele cu păstrarea ritului şi a limbii, în schimbul recunoaşterii primatului papal şi a celorlalte inovaţii latine. Acesta a fost actul de naştere al uniatismului, mai bine cunoscut sub numele de greco-catolicism.

În Transilvania, aflată la răspântie de drumuri, încercarea de supunere a românilor Bisericii Catolice îşi are rădăcinile în secolul al XIII-lea, când regele Bela al Ungariei depune în 1234 jurământ în faţa legatului papal că ,,îi va stârpi pe ereticii şi creştinii mincinoşi, silindu-i să asculte de Biserica romană”. În aceeaşi perioadă, papa Grigorie îi scrie acestuia despre valahii care nu ascultau de episcopul catolic al cumanilor, ci de ,,nişte episcopi ai grecilor şismatici (schismatici)”, îndemnându-l să îi întoarcă pe români la Biserica Romano-Catolică.

Din epistola papei reiese că şi în acele vremuri tulburi, Biserica Ortodoxă din Transilvania era organizată, având episcopi. Prigoana împotriva ortodocşilor nu a încetat nici după moartea regelui Bela, la sinodul de la Buda al episcopilor catolici, din anul 1279, stabilindu-se că ,,preoţilor şismatici nu le este iertat a ţinea slujbă dumnezeiască, a zidi biserici, iar credincioşilor nu le este iertat a lua parte la slujbe. Preoţii trebuie opriţi cu puterea de la slujbe”. Mai târziu, în 1366, regele Ludovic cel Mare îi exilează pe preoţii ortodocşi din zona Banatului, şi îi înlocuieşte cu preoţi catolici, ca mai apoi, măsura luată de Sigismund în 1428, de a confisca moşiile celor care îşi botează copiii la preoţi schismatici, să-i determine pe unii nobili români, boieri şi cnezi să treacă la Biserica Catolică.

Lipsiţi de conducători, românii au început să participe din ce în ce mai rar la întrunirile generale, sfârşind prin a fi comlpet înlăturaţi din viaţa politică a ţării, condusă de clasele privilegiate, nu de ţărănime. Obligaţiile ţărăneşti faţă de feudali şi stat: dijma, dările erau mai apăsătoare în Transilvania decât în Principate, fapt care a dus la izbucnirea a două mari războaie ţărăneşti în mai puţin de un secol, ambele înfrânte prin coalizarea claselor privilegiate. ,,Victoria feudalilor asupra răsculaţilor de la Bobâlna, în anul 1437, a consfinţit prin ,,unirea frăţească” intitulată Unio Trium Nationum, monopolul politic al nobilimii maghiare, al patriciatului săsesc, al secuilor şi excluderea românilor de la orice drept ca popor aparte; regimul de segregare care lovea majoritatea populaţiei ardelene a fost împins şi mai departe în secolul al XVI-lea, în urma răscoalei lui Gheorghe Doja, prin şerbirea definitivă a ţărănimii (1514, 1517) şi apoi prin admiterea a numai patru religii recepte: catolică, luterană, calvină şi unitariană, şi declararea celei ortodoxe drept religie tolerată”. Lucrurile erau cu atât mai grave cu cât românii formau populaţia majoritară.

Prăbuşirea Ungariei în 1526, înfiinţarea paşalâcului de la Buda şi transformarea Transilvaniei în principat autonom vasal sultanului (1541) nu au schimbat cu nimic statutul românilor, înlăuntrul noului stat clasa politică maghiară refuzând constant recunoaşterea existenţei lor politice ca naţiune. Singura instituţie cu care se identificau românii ardeleni, în absenţa totală a unui statut social clar sau a unei clase politice, era Biserica Ortodoxă.

,,Astfel, la 1370 lua fiinţă o mitropolie la Severin, creată de patriarhia ecumenică, cu jurisdicţie asupra Olteniei, Banatului şi sudului Transilvaniei; în 1391 tot patriarhia întemeiează un exarhat pentru Ardeal, condus de egumenul mânăstirii maramureşene Peri; în secolele XV-XVI se înfiinţează şi trei episcopii. În tot acest timp, ortodoxia ardeleană s-a aflat în strânse legături cu cea din ţările Române, domnii munteni, mai ales, sprijinind-o constant cu bani, cărţi, ofrande, înălţând biserici. Tratatul lui Mihai Viteazul cu Sigismund Bathory (1595) a aşezat ortodoxia transilvană sub autoritatea mitropoliei muntene, ierarhii ei fiind de acum înainte hirotoniţi la Târgovişte; Mihai a zidit la Alba Iulia un nou lăcaş pentru mitropolia română a Ardealului, mitropolie care a continuat să se bucure în tot cursul veacului al XVII-lea de generozitatea voievozilor din Principate: subvenţii anuale, daruri de cărţi şi obiecte de cult, ctitorii”. După moartea lui Mihai dieta transilvană a revenit asupra hotărârii, decretând că ,,nici un popă românesc să nu poată intra în Ardeal niciodată din cele două Tări Române; iar călugării cu totul să fie izgoniţi din toată ţara.”

Cu toate acestea, Ortodoxia, religie tolerată, nu putea oferi românilor cadrul instituţional prin care să se poată manifesta şi politic ca naţiune, slujitorii ei neîmpărtăşind nici unul dintre privilegiile de care se bucurau preoţii religiilor admise. Mihai Viteazul a obţinut unele privilegii economice pentru clerul ortodox, dar nici scurta sa domnie în Transilvania, nici interesul celor doi principi Rakozi pentru ortodocşi nu i-au ajutat pe aceştia să-şi depăşească statutul de naţiune tolerată.

În acea perioadă, în Transilvania se dădea o luptă, pe viaţă şi pe moarte, între catolicism şi protestantismul principilor maghiari pentru atragerea românilor ortodocşi către una din aceste religii. Astfel, principele calvin Gheorghe Rakozi, în secolul al XVII-lea, ,,a întemeiat o tipografie românească la Alba-Iulia pentru eliminarea cărţilor în limba slavonă şi tipărirea unor cărţi prin care ataca ortodoxia; ulterior tot acolo a fost tipărit un catehism în limba română, în care erau blasfemiate Sfintele Taine, cinstirea icoanelor şi a moaştelor, posturile, slujbele bisericeşti, călugăria, toate acestea fiind numite închinare la idoli, superstiţii şi fleacuri. Importanţa acestui catehism se vede şi din hrisovul dat de principe: ,,Că catehismul cel acum dat îl va primi şi va avea grijă ca şi alţii să îl primească şi pre tinerime şi el însuşi cu sârguinţă o va învăţa catehismul acela, şi prin alţii va face a se învăţa.” Tot prin acest hrisov, principele hotăra ca ţinuturile în care trăiau români să se supună superintendentului calvin în locul arhiereului român, care nu mai putea decât să hirotonească preoţi. Pentru că episcopii şi clerul românilor s-au opus acestor hotărâri, principii au trecut la metode violente: arestări, caterisiri, ucideri de preoţi şi mai ales de arhierei. Aşa a fost închis preasfinţitul Sava, mitropolitul Ardealului, la Vinţ, murind după ieşirea din închisoare. Boierii îi tratau pe preoţii ortodocşi ca pe nişte iobagi şi robi supuşi, obligaţi să muncească pentru ei, să plătească bir, fiind arestaţi şi închişi după bunul plac al acelora”.

Pentru atragerea către protestantism, calvinii au atacat, asemenea catolicilor, baza ierarhiei clericale ,,crescând puterea protopopilor şi a soborului lor în dauna celei episcopale, într-atât de mult încât în 1643, 1680 şi 1683 cu ajutorul lor au reuşit să înlăture trei episcopi”.

Prin diploma leopoldină emisă de împăratul Leopold I al Imperiului Austro-Ungar în 1691, prin care habsburgii luau în stăpânire Transilvania, principat autonom sub suzeranitatea turcilor din 1541, ei se angajau să respecte toate legile. Prin urmare, ei preluau şi sistemul celor patru religii recepte: catolică, luterană, calvină şi unitariană, precum şi privilegiile celor trei naţiuni: unguri, saşi şi secui, ceea ce nu prevestea nimic bun pentru români.

Dorinţa românilor de a găsi o cale instituţională de ieşire din starea de tolerare, precum şi interesul Austriei de a întări catolicismul faţă de religiile protestante, i-au apropiat pe români de Viena, ajungându-se la ideea trecerii la catolicism şi a intrării pe această cale într-una din religiile privilegiate.

,,În această acţiune rolul principal l-au jucat cardinalul Leopold Kollonics, arhiepiscop de Esztergom, primatul Ungariei, împăratul Austriei Leopold I, crescut de iezuiţi, mai înainte cavaler de Malta, şi iezuiţii Paul Ladislau Barany, parohul bisericii catolice din Alba-Iulia, şi Gabriel Hevenessy, consilierul cardinalului Kollonics”.

Teodor Ionescu

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 4/iulie 1999