----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 36 vizitatori și nici un membru online

ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL* (XXIX)

De ce un creştin ortodox nu poate fi ecumenist

de arhimandriţii Serafim Alexiev şi Serghie Jazadjiev

 

Ediţia I, publicată acum fără nici o schimbare

 

Episodul anterior

B) Contribuţia ‘ortodoxă’ la nivelarea religiilor

În 1969, Vissert-Houft, fost secretar general al C.E.B., scria că ecumenismul nu este o mişcare nivelatoare. Această afirmaţie pare absolut neîntemeiată, dacă luăm în consideraţie faptele expuse mai sus. Din păcate, în ultima vreme tendinţa nivelatoare, de neconceput pentru conştiinţa ortodoxă, pune tot mai mult stăpânire şi pe teologii ecumenişti ‘ortodocşi’. Un exemplu grăitor în acest sens este prelegerea pe tema Sfintei Taine a Botezului, rostită de prot. Liberie Voronov, profesor de teologie dogmatică, la colocviul cu teologii evanghelişti-luterani din Leningrad (septembrie 1969) şi publicată în Jurnal Moskovskoi Patriarhii (1970, nr. 5, p. 72-77).

După o frumoasă tălmăcire patristică a acestei taine ca „intrare în Biserică” şi „unicul mijloc de încorporare în trupul Bisericii lui Hristos”, autorul, vrând să fie pe plac ideologiei ecumenice în vogă, în finalul referatului trage pe neaşteptate o concluzie cu totul ilogică că şi fără botez poţi avea, chipurile, „o apropiere lăuntrică de inima plină de dragoste a Tatălui Ceresc”. De remarcat că aici el vine în contradicţie cu el însuşi, deoarece puţin mai înainte scrie: „Sfinţii Părinţi au opus o rezistenţă dârză încercărilor de a afirma în calitate de învăţătură bisericească felurite păreri care admit posibilitatea mântuirii în afara botezului”.

În calitate de argument, autorul citează cuvintele Fericitului Augustin din scrierea acestuia „Despre păcat” (1, 23): „Nu trebuie să se făgăduiască pruncilor nici un fel de mântuire veşnică în afara botezului lui Hristos. Aceasta nu le-o făgăduieşte nici Sfânta Scriptură, care trebuie să fie preferată oricăror păreri omeneşti”.

Şi deodată, în ciuda celor afirmate, profesorul de dogmatică scrie: „Se obişnuieşte a se crede că Hristos, care este în Biserică Răscumpărătorul, Mijlocitorul unirii oamenilor cu Dumnezeu şi Plinătatea tuturor bunurilor, se află în afara Bisericii doar ca Stăpân şi Ocrotitor al făpturii ... Poate însă că ar fi mai drept să spunem că Hristos, Mântuitorul tuturor oamenilor (I Timotei 4, 10), fiind Capul Bisericii, lucrează şi văzut şi nevăzut în sufletele tuturor oamenilor, pentru a căror mântuire El a venit pe pământ (I Timotei 2, 4), şi, prin urmare, Biserica, în calitate de Trup al Lui, cuprinde cu lucrarea ei, într-o măsură sau alta, întreaga omenire. Întreaga omenire aparţine lui Hristos-Mântuitorul şi Bisericii Lui, dar nu în sensul tradiţional, care leagă de noţiunea apartenenţei la Biserică mai ales faptul că membrii ei au anumite drepturi şi obligaţii, ci în sensul apropierii lăuntrice de inima plină de dragoste a Tatălui Ceresc – Creatorul, Ocrotitorul şi Mântuitorul lumii şi în sensul extinderii grijii materne a Bisericii lui Hristos asupra tuturor fiilor lui Dumnezeu, celor de aproape şi celor de departe (Efeseni 2, 17), a celor fericiţi şi nefericiţi”.

Dogmatistul leningrădean, însă, foloseşte absolut greşit textele sfinte din epistolele marelui apostol al tuturor neamurilor. Când apostolul spune că am nădăjduit întru Dumnezeul cel viu, care este Mântuitor tuturor oamenilor, el adaugă în continuare: Şi mai vârtos celor credincioşi (I Timotei 4, 10). Prot. Voronov omite ultimele cuvinte, căci acestea nu-i dau posibilitatea să atribuie întregului text sfânt un sens ecumenic.

Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul, un profund teolog ortodox, pornind de la învăţătura Sfinţilor Părinţi, tălmăceşte textul integral al Sfântul Apostol Pavel în felul următor: „Dumnezeu este Mântuitorul tuturor oamenilor, pentru că voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4), şi nu numai că vrea mântuirea tuturor, ci a şi rânduit minunata cale a mântuirii deschisă tuturor şi pururea în măsură să mântuiască pe oricine va dori să se folosească de ea. Dar de ce anume El este Mântuitorul mai vârtos [al] celor credincioşi ? Pentru că ... în fapt se mântuiesc numai credincioşii, adică numai cei care au crezut în El şi, primind harul Domnului, trăiesc în duhul credinţei. Aşa încât Dumnezeu, întotdeauna doritor şi întotdeauna în putere să mântuiască pe toţi, în realitate este Mântuitorul doar al credincioşilor. Sfântul Pavel a trebuit să adauge această precizare: mai vârtos celor credincioşi, fiindcă scria despre nădejdea în viaţa veşnică, de care necredincioşii nu pot avea parte. Dumnezeu aici este Mântuitorul tuturor oamenilor, acolo însă nu al tuturor, ci numai al celor vrednici de a fi mântuiţi”.

Dorinţa prot. Voronov de a vedea în stâna lui Hristos întreaga omenire – şi pe cei nebotezaţi, şi pe necreştini, pe motivul că „sunt lăuntric apropiaţi de inima plină de dragoste a Tatălui Ceresc”, se ciocneşte de convingerea patristică că, nefiind botezat nu poţi intra în Împărăţia Cerească (comp. Ioan 3, 5), şi, prin urmare, nu poţi fi „lăuntric apropiat” de Dumnezeu (comp. Efeseni 2, 18), şi că botezul cu apă şi Duh este „unicul mijloc de încorporare în trupul Bisericii lui Hristos”, după cum scrie însuşi profesorul. Cum ar putea să se bucure de grija maternă a Bisericii lui Hristos şi botezaţii şi nebotezaţii, şi cei de aproape şi cei de departe (prin aceştia prot. Voronov subînţelege pe cei rămaşi nebotezaţi), de vreme ce Însuşi Mântuitorul spune răspicat: Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu va crede, se va osândi (Marcu 16, 16).

Prin „cei de aproape şi cei de departe” (Efeseni 2, 17) Sfântul Apostol Pavel înţelege pe iudei şi, respectiv, pe păgâni: iudeii erau aproape, datorită poruncilor şi făgăduinţelor date lor de Dumnezeu, iar păgânii departe, ca fiind îndepărtaţi de adevărata credinţă şi făgăduinţă. Însă aceşti „de aproape” şi „de departe”, de îndată ce vor primi pe Un Dumnezeu, o credinţă, un botez (Efeseni 4, 5), se vor face una întru Hristos, prin care şi unii şi alţii vor căpăta apropierea de Tatăl, într-un Duh (Efeseni 2, 18). Dar aşa cum apropierea nu este o garanţie a mântuirii, dacă cineva „de aproape” se va depărta de Dumnezeu, la fel nici depărtarea nu este o piedică pentru mântuirea celor „de departe”, dacă ei vor crede în propovăduirea apostolică şi vor primi botezul şi cu Duhul Sfânt. Primind Duhul lui Hristos (Romani 8, 9), aceşti depărtaţi se fac apropiaţi, casnici ai lui Dumnezeu (Efeseni 2, 19). Pavel scrie păgânilor care s-au pătruns de credinţă: Iar acum întru Hristos Iisus voi care oarecând eraţi departe, v-aţi făcut aproape prin sângele lui Hristos (Efeseni 2, 13).

Dar prot. Voronov prin „cei de departe” înţelege nu pe păgânii care devenind creştini s-au făcut apropiaţi, ci pe păgânii care netrecând la creştinism şi prin urmare fiind departe, cu toate acestea, după părerea autorului, pot să se bucure de „apropierea lăuntrică de inima Tatălui Ceresc”. O astfel de părere este greşită, pentru că vine în contradicţie şi cu Sfânta Scriptură, şi cu Tradiţia patristică. În cuvântul rostit în ziua primei Cincizecimi creştine, Sfântul Apostol Pavel spune iudeilor: Vouă este făgăduinţa şi feciorilor voştri şi tuturor celor de departe, ori pre câţi va chema Domnul Dumnezeul nostru (Faptele Apostolilor 2, 39). În felul acesta, apostolul atribuie şi păgânilor făgăduinţa de mântuire, limitând-o însă prin exprimarea condiţiei de a face alegerea liberă propusă de Dumnezeu voinţei omeneşti în cauza mântuirii (comp. Matei 22, 14); căci potrivit cuvintelor Sfântului Ioan Gură de Aur, a fi aproape sau departe depinde numai şi numai de libertate”.

Aşadar, deşi făgăduinţa lui Dumnezeu de mântuire priveşte pe toţi oamenii, totuşi de roadele ei pline de har se vor bucura doar cei care vor răspunde de bunăvoie chemării lui Dumnezeu, pocăindu-se şi primind botezul, tocmai la ce îndeamnă Sfântul Apostol Petru prin cuvintele: Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintru voi întru numele lui Iisus Hristos spre iertarea păcatelor, şi veţi lua darul Sfântului Duh (Faptele Apostolilor 2, 38).

Prin urmare, potrivit învăţăturii ortodoxe revelate de Dumnezeu, cel care n-a primit Duhul lui Hristos, nu poate fi aproape de Dumnezeu (Romani 8, 9). El rămâne departe, exclus din Biserica lui Hristos, înstrăinat de legătura de har în credinţă şi lipsit de posibilitatea mântuirii veşnice (comp. Efeseni 2, 12). Aşa sunt nu numai păgânii şi heterodocşii, dar şi ereticii, care s-au întors de la adevăr.

„De ce nu toţi sunt mântuiţi şi nu toţi se mântuiesc ?”, se întreabă Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul, şi răspunde: „Pentru că Dumnezeu, carele voieşte mântuirea tuturor, le dă lor mântuirea şi propunând tuturor o minunată şi unică cale de mântuire, vrea ca toţi să se mântuiască, pornind de bunăvoie pe această cale a mântuirii şi folosindu-se de ea cu înţelepciune. De aceea apostolul a spus: Dumnezeu, Mântuitorul nostru, voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască” şi a adăugat: şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4), prin asta având în vedere condiţia mântuirii. Să vină la cunoştinţa cărui adevăr ? Anume al credinţei în El ... al credinţei că în nimeni altul nu este mântuirea, decât în Domnul Iisus Hristos (Faptele Apostolilor 4, 12). Astăzi se fac încercări de a uni pe credincioşi cu necredincioşii, nesocotind adevărul descoperit de Dumnezeu şi fără să ceară supunere smerită Lui (comp. Faptele Apostolilor 6, 7; Romani 16, 19). Articolul referat analizat mai sus al prof. prot. L. Voronov este o ilustraţie a influenţei păgubitoare pe care spiritul ecumenic al timpului o exercită asupra teologilor ortodocşi.

 

C) ‘Dragostea’ ecumenică şi ‘îngăduinţa’ faţă de adevărul şi dragostea lui Hristos

Este de neconceput ca Sinoadele Ecumenice să nu fi combătut şi să nu fi condamnat ereziile, pentru care scop au fost întrunite ! Este de neînchipuit ca Sfinţii Părinţi să nu se fi revoltat, oral sau în scris, împotriva ereziilor şi falselor învăţături de pe timpul lor ! Ori, astăzi ecumenismul propagă o nouă atitudine faţă de rătăciri: chipurile, nu trebuie combătute şi criticate, fiindcă orice condamnare şi polemică ar însemna negarea duhului creştinesc, ci trebuie să le tratăm cu ‘dragoste’ şi ‘îngăduinţă’. Un atare tratament, însă, ascunde o viclenie abilă, care duce la trădarea lui Hristos şi a clarei Lui porunci: Păziţi-vă de proorocii cei mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar înlăuntru sunt lupi răpitori (Matei 7, 15).

Noua atitudine faţă de învăţăturile eretice contravine cu desăvârşire practicii bisericeşti tradiţionale, ce se bazează pe revelaţia lui Dumnezeu şi pe Sfânta Tradiţie. Biserica Ortodoxă, care este stâlp şi întărire a adevărului (I Timotei 3, 15), întotdeauna a fost severă cu ereziile, şi nu din ‘triumfalism’ orgolios, ci din dorinţa de a rămâne devotată Cuvântului lui Dumnezeu, ca fiind cuvântul adevărului (Efeseni 1, 13) şi a se îngriji pentru mântuirea veşnică a copiilor săi credincioşi. Această severitate i-o cere Însuşi Mântuitorul, vorbind despre păcătosul care, deşi îndrumat să se pocăiască, n-o face: Şi de nu va asculta nici de sobor, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş (Matei 18, 17), adică să-l ţii departe de tine. La fel de severi ne îndemna să fim Sfinţii Apostoli ai lui Hristos, Sfântul Ioan Evanghelistul (II Ioan 1, 10) şi Sfântul Apostol Pavel (II Tesaloniceni 3, 6). Ultimul chiar dă anatemei pe oricine denaturează adevărul descoperit de Dumnezeu: Oricine de vă va binevesti afară de ceea ce aţi luat, anatema să fie (Galateni 1, 9). Cuvântul grecesc „anathema” înseamnă „îndepărtare, opunere” şi are sensul unei declaraţii făcută de Biserică precum că persoana respectivă s-a lepădat de unitatea credinţei ortodoxe (Iuda 1, 19) şi de legătura cu Biserica Ortodoxă. În Jurnal Moskovskoi Patriarhii, la anatemele pronunţate în Săptămâna Ortodoxiei de către Biserică faţă de ereticii nepocăiţi, stăruind în rătăcirile lor, se arată că Biserica face acest lucru „pentru ca copiii credincioşi ai Bisericii să nu urmeze modul lor greşit de gândire”. Călăuzindu-se mereu după dragostea adevărată a fiilor săi, Biserica uneori aplică faţă de ei măsuri de pedeapsă, din grija pentru mântuirea lor veşnică. Pe când ecumenismul, îndemnând la ‘dragoste’ şi ‘îngăduinţă’, se opune adevărului lui Dumnezeu, în felul acesta conducând pe oameni la pierzanie veşnică. Despărţind dragostea de adevăr, el privează dragostea de temelia ei durabilă şi o subminează.

Aşa cum adevărul şi dragostea sunt legate în Dumnezeu, la fel trebuie să fie legate şi în oameni. Dumnezeu este Adevărul absolut (Ieremia 10, 10; Ioan 14, 6), dar şi Dragostea absolută (I Ioan 4, 8), adică Adevărul şi Dragostea, prin esenţa lor, sunt una şi aceeaşi. Cine doreşte să se mântuiască trebuie să meargă nu numai pe calea iubirii, ci şi pe calea adevărului. Pe când a manifesta ‘dragoste şi indulgenţă’ faţă de rătăciri înseamnă a trăda adevărul şi, prin urmare, a trăda dragostea. Cine nesocoteşte adevărul nesocoteşte şi dragostea, căci bagă în sufletele oamenilor otravă şi în felul acesta îi duce spre veşnica pierzanie. Tocmai acest lucru îl face ecumenismul masonic sub masca falsei iubiri şi a indulgenţei sale păgubitoare faţă de oameni.

Sfântul Apostol Pavel scrie că dragostea se bucură de adevăr (I Corinteni 13, 6) şi ne povăţuieşte să ţinem adevărul în iubire (Efeseni 4, 15). El ne dă acest sfat în legătură cu învăţăturile false care ne împiedică să ajungem la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu (Efeseni 4, 13). De aici şi altă povaţă a lui: Nu vă înjugaţi întru alt jug cu cei necredincioşi (II Corinteni 6, 14).

Ecumenismul masonic, inspirând ‘dragoste şi îngăduinţă’ faţă de învăţăturile false, impune colaborare cu ereticii şi necredincioşii, după cum se vădeşte din documentele Adunării a V-a Generale a C.E.B. de la Nairobi (1975).

Aşadar, greşeala ecumenismului constă în faptul că el propagă dragostea fără adevăr şi ne îndeamnă să fim indulgenţi faţă de învăţăturile false, în timp ce Evanghelia le respinge categoric ca fiind dăunătoare. Ecumenismul, în numele iubirii, chipurile, nesocoteşte de fapt adevărul, care este pâinea sufletului. Oare se poate spune că manifestă dragoste cel care nu dă pâine celui flămând, ci doar îl înşală cu cuvinte de dragoste (comp. Iacov 2, 15-16) ? Or, adevărata dragoste a lui Hristos nu se mulţumeşte doar cu sărutări sentimentale, ci se îngrijeşte de mântuirea aproapelui, hrănindu-l cu pâinea harului şi adevărului (Ioan 1, 17).

În acest context este caracteristică o întâmplare de dată recentă. În iulie 1989, un creştin ortodox plin de evlavie, venind la Bucureşti, a făcut cunoştinţă aici cu un preot ortodox român care îşi făcea studiile la Institutul Ecumenic din Bossey (în apropiere de Geneva).

Aflând că un institut ecumenic similar se construieşte şi la Bucureşti, alături de Institutul Teologic Ortodox, el şi-a exprimat nedumerirea şi consternarea. Drept răspuns, preotul român l-a luat pur şi simplu şi l-a sărutat. În clipa de rămas bun, mireanul i-a cerut binecuvântarea sa preoţească, la care acela a spus că sărutul înseamnă mult mai mult decât binecuvântarea, şi a refuzat să-l binecuvânteze ... Oare respectivul caz nu este o dovadă a influenţei păgubitor-corupătoare a spiritului ecumenic, care pune dragostea sentimentală, mai exact amabilitatea mai presus de cele duhovniceşti ?

Să ne reamintim că Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan îi demasca fără cruţare pe iudei, ca ucigaşi de prooroci şi ucigaşi ai lui Hristos, numindu-i tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă (Faptele Apostolilor 7, 51), iar când iudeii au început să-l bată cu pietre, îngenunchind, el s-a rugat: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta (Faptele Apostolilor 7, 60).

La fel şi astăzi, reprezentanţii Bisericii Ortodoxe nu trebuie să propovăduiască ‘dragostea şi îngăduinţa’ faţă de rătăcirile eretice, ci sunt datori să-i acuze cu îndrăzneală, păzind comoara încredinţată lor a adevărului ortodox şi ţinând minte cuvintele patriarhului de veşnică amintire al Constantinopolului, Ieremia II, care scria teologilor luterani: „Nimic nu trebuie să faceţi şi nimic nu trebuie să născociţi împotriva poruncilor Sfinţilor Apostoli şi Sfintelor Sinoade. Cine păstrează întocmai această lege, acela ne va fi nouă prieten, părtaş la credinţă; iar cine nesocoteşte aceste legi, ce comuniune poate avea cu noi ?!”

 

* Această carte a fost tipărită în 2 ediţii (1997 şi 2008) cu binecuvântarea Î.P.S. Vlasie, Arhiepiscop şi Mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România. Toate drepturile asupra acestei cărţi aparţin Editurii Adormirea Maicii Domnului. Nici o parte din acest volum nu poate fi publicată fără permisiunea scrisă a editurii.

Notele care sunt notate N.r. aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.