Colecţia ,,Părinţi ruşi” (I)

O apariţie binevenită în peisajul românesc de carte creştină este Colecţia ,,Părinţi ruşi” a Editurii Sofia. Sub acest nume, editura a publicat în ultimii doi ani numeroase cărţi ale sfinţilor ruşi, reuşind să ofere cititorilor români un adevărat ospăţ duhovnicesc din comoara Bisericii Ortodoxe Ruse a ultimelor secole.

Printre scriitorii şi părinţii Bisericii ruse ale căror opere au apărut în această colecţie se numără Sfinţii Dimitrie al Rostov-ului (1629-1709), Tihon din Zadonsk (1724-1783), Teofan Zăvorâtul (1815-1894) şi Ignatie Briancianinov (1807-1867). Unii dintre ei sunt cunoscuţi cititorilor români datorită altor scrieri apărute în limba română, Colecţia ,,Părinţi ruşi” întregind traducerea operelor lor.

Unul dintre sfinţii ruşi mai puţin cunoscuţi este Sfântul Tihon din Zadonsk, Episcopul Voronej-ului şi al Eleţk-ului. Născut în 1724 în satul Koroţk din gubernia Novgorod-ului, în familia diaconului Savelie Chirilov, el primeşte la botez numele de Timotei. Adolescenţa şi-o petrece în grija fratelui mai mare, care era slujbaş bisericesc în Novgorod, pentru ca, în 1737, să fie înscris la Şcoala Teologică slavonă din acelaşi oraş.

După absolvirea Seminarului Teologic, în 1754, predă retorica la seminar, perioadă în care se dedică şi mai mult studiului şi cugetării la cele dumnezeieşti. În 1758, este tuns în monahism, primind numele de Tihon, iar în cursul aceluiaşi an este hirotonit mai întâi ierodiacon şi apoi ieromonah.

Trei ani mai târziu primeşte demnitatea arhierească, devenind episcop al Keksholm-ului şi Ladogăi, pentru ca în 1763, să fie numit episcop al Voronej-ului şi Eleţk-ului. Eparhia sa se confrunta cu probleme grave, una dintre acestea fiind invazia sectelor. Astfel, sectanţii şi credincioşii de rit vechi găseau o ascunzătoare ideală în stepele Donului, iar jumătate dintre credincioşii eparhiei erau, la rândul lor, sectanţi sau păstrau unele obiceiuri străvechi păgâne.

Înţelegând că reuşita împotriva acestora depindea în mare măsură de starea comunităţilor eparhiei, Sfântul Tihon s-a ocupat de dezvoltarea învăţământului clerical pentru formarea unor buni preoţi şi de urmarea cu precizie a tipicului bisericesc. De asemenea, pentru educaţia religioasă a copiilor şi tinerilor eparhiei a înfiinţat numeroase şcoli. Ca păstor al Bisericii, sfântul îşi dedica ziua rezolvării problemelor din eparhie, iar seara şi noaptea citea din Sfinţii Părinţi şi scria cuvinte de învăţătură pentru luminarea şi îndrumarea preoţilor şi credincioşilor.

În 1767, sfântul renunţă la demnitatea arhierească, retrăgându-se în viaţa monahală. Doi ani mai târziu se mută la Mânăstirea ,,Naşterea Maicii Domnului” din Zadonsk, unde rămâne până la sfârşitul vieţii, scriind aproape necontenit. Păstra cu neclintire tipicul bisericesc, plăcându-i să citească şi să cânte la strană. Ducea o viaţă ascetică, plină de smerenie, îndura cu pace în inimă ocările celor care nu îl înţelegeau, obişnuind să spună.: ,,Aşa binevoieşte Dumnezeu … merit aceasta pentru păcatele mele”.

Spre sfârşitul vieţii, sfântul capătă darul proorociei şi al vederii celor cereşti. Astfel, în mai multe rânduri i s-a arătat Maica Domnului, ascultându-i rugăciunile şi povăţuindu-l. Ucenicii săi povesteau că uneori îl vedeau transfigurat şi strălucind într-o lumină dumnezeiască.

Sfântul Tihon s-a mutat la cele veşnice la 13 august 1783, fiind înmormântat sub altarul bisericii. În 1846, în mânăstire a început construirea unei noi biserici, pentru care a fost demontată cea veche. La demontarea sfântului altar, s-a descoperit că, odată cu trecerea anilor, cripta în care fusese înmormântat ierarhul se prăbuşise, capacul sicriului se sfărâmase, dar trupul sfântului şi veşmântul arhieresc rămăseseră întregi. Alături de sfintele moaşte, numeroasele minuni săvârşite de sfânt au determinat Sinodul Bisericii ruse ca, în 1860, să îl treacă în rândul sfinţilor pe Prea Sfinţitul Tihon.

Printre scrierile sale se numără: ,,Despre cele şapte sfinte taine”, ,,Povăţuire despre îndatoririle fiecărui creştin” (carte reeditată în repetate rânduri la Moscova şi Petersburg), ,,Trupul şi sufletul”, ,,Pravila vieţii monahale”, ,,Despre adevăratul creştinism” (1776). Din perioada şederii sale în mânăstire datează şi scrisorile, adunate şi publicate în volumele ,,Scrisori diverse”, ,,Scrisori din chilie” şi ,,Scurte cuvinte de învăţătură”.

Volumul ,,Scrisori din chilie”, apărut în colecţia ,,Părinţi ruşi”, cuprinde epistolele scrise în perioada 1769-1782, destinatarul acestora fiind imaginar sau necunoscut. Cele 123 de scrisori sunt formulate ca răspunsuri la diverse întrebări ce se succed într-o logică duhovnicească fără cusur. Scrisorile pot fi considerate mici tratate despre virtuţile creştine, precum smerenia, credinţa, nădejdea, despre păcate sau sunt comentarii la diferite pasaje evanghelice.

,,Credinţa din suflet este asemenea unui prunc care se alipeşte de mama sa şi care vrea să se afle mereu în preajma sa”, scria sfântul. Reflectând la cuvintele psalmistului: ,,Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-au dat mie ?” (Psalmi 115, 3), sfântul spunea: ,,Întotdeauna suntem datori înaintea lui Dumnezeu, orice am face pentru El … tot ce vrem şi ce facem pe placul Lui, trebuie să punem pe seama harului Său, căci ,,fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). Ce rămâne al nostru ? Neputinţele, stricăciunea, întunericul, răutatea, păcatele …”

În scrierile sale, Sfântul Tihon acordă o atenţie cu totul aparte pocăinţei şi părerii sincere de rău pentru păcate, căci ,,în acestea stă toată viaţa creştină”. Astfel, sfântul tâlcuieşte cum se naşte în suflet pocăinţa: ,,nădăjduiesc ca dorinţa şi râvna să ţi se înrădăcineze în inimă. În urma lor se va naşte dorul cel adevărat după Dumnezeu, căci ,,întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire” (II Corinteni 7, 10)”.

O serie de scrisori sunt dedicate cunoaşterii lui Dumnezeu şi a însuşirilor Sale, întrupării Mântuitorului, sfântul tâlcuind duhovniceşte învăţături şi fapte din viaţa Sa. ,,Hristos Se ferea de vrăjmaşii Săi. Ce crezi că este aceasta dacă nu bunătatea Sa care le aştepta pocăinţa ? Ce este altceva decât iubirea Lui, care se milostiveşte şi de vrăjmaşi ?”

Îndemnurile şi poveţele sfântului se întorc mereu în comoara învăţăturii Mântuitorului, pe care o deschide pentru mintea şi inima cititorului. ,,Citeşte despre acestea în Sfânta Scriptură, în învăţăturile Sfinţilor Părinţi, citeşte pe învăţătorii Bisericii, ia aminte cum se cuvine la cântările şi stihirile bisericeşti şi vei înţelege”.

Cea de-a doua scriere a Sfântului Tihon apărută în Colecţia ,,Părinţi ruşi” se intitulează ,,Despre adevăratul creştinism”, fiind alcătuită din două părţi, ,,Despre păcate” şi ,,Despre pocăinţă”. Sfântul începe prin a vorbi despre înţelepciunea duhovnicească, cu care creştinul trebuie să privească şi să judece tot ceea ce i se întâmplă şi face. ,,Înţelepciunea duhovnicească nu stă în nimic altceva fără numai în adevărata cunoaştere şi cinstire a lui Dumnezeu”.

Pentru a-i ajuta pe credincioşi să gândească duhovniceşte şi să se apropie mai uşor cu mintea şi inima de Dumnezeu şi împărăţia Sa, Sfântul Tihon istoriseşte întâmplări din viaţa cotidiană. El se foloseşte de acestea pentru a realiza comparaţii şi asemănări între lumea văzută şi cea nevăzută, duhovnicească din care creştinul poate învăţa să privească cu ochii inimii şi să cugete întemeindu-se pe cuvântul lui Dumnezeu.

,,De la această primăvară simţită, credinţa să înalţe mintea ta la primăvara cea minunată pe care Preabunul Dumnezeu a făgăduit-o în Sfânta Scriptură - primăvară în care trupurile credincioşilor care au adormit de la începutul lumii, răsărind din pământ ca nişte seminţe prin puterea lui Dumnezeu, se vor scula şi se vor îmbrăca într-un chip nou şi minunat, se vor înveşmânta în haina nemuririi”; ,,vezi că într-un vas plin nu mai încape nimic iar, dimpotrivă, într-un vas gol încape orice. De aici să înţelegi că nici în sufletul plin de iubirea acestei lumi, adică iubirea de slavă, iubirea de argint şi iubirea de dezmierdări, nu încape nimic ceresc şi duhovnicesc”.

Primul volum, ,,Despre păcate”, este un adevărat abecedar duhovnicesc în care sfântul arată ce este păcatul, care sunt urmările acestuia, cum se cuibăreşte în suflet şi dă naştere patimilor, ,,închinare lăuntrică cu sufletul la idoli”. Prezentând fiecare păcat în parte, sfântul subliniază diferite aspecte mai puţin vizibile, pe care le explică astfel ca fiecare creştin să se poată zidi şi lupta împotriva păcatelor şi patimilor. Cel de-al doilea volum, ,,Despre pocăinţă”, cuprinde tălmăcirea acestei trăiri duhovniceşti pe care se întemeiază viaţa creştină şi prezentarea virtuţilor creştine care trebuie sădite în suflet pentru a putea lupta cu păcatele.

Cărţile sfântului sunt adevărate manuale de vieţuire creştină, ce oferă poveţe şi răspunsuri la întrebările, nedumeririle şi neînţelegerile oricărui creştin pornit pe calea duhovnicească spre mântuire şi împărăţia cerurilor. Sfântul punctează cu adâncă înţelepciune duhovnicească izvorâtă din viaţa sa piedicile şi capcanele ascunse pe această cale.

Cuvintele sale sunt pline de miez duhovnicesc şi astăzi, nepierzându-şi nici o rază din strălucirea de odinioară. Ele sunt mai potrivite ca oricând în această lume tot mai îndepărtată de Dumnezeu şi aflată în goană pe o altă cale decât cea care duce la împărăţia lui Dumnezeu. Precum scria odată, plin de amărăciune, sfântul: ,,Dar omul, astfel fiind cinstit de Dumnezeu, Îl necinsteşte pe Dumnezeu călcând fără frică sfânta lui lege. Acest cuvânt este adresat iudeilor celor fără de lege, dar astăzi el este propriu creştinilor, care au luat locul iudeilor, au primit legea lui Dumnezeu şi se laudă că Îl cunosc, dar nu pregetă să calce fără ruşine şi fără frică legea Sa” ...

Daria Pavel

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 18-19/septembrie-octombrie 2000