----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 82 vizitatori și nici un membru online

Sfânta Scriptură şi Biserica

de Arhiepiscop Ilarion Troiţki (1886-1929)

 

PARTEA I

Următorul articol a fost scris în 1914[1], când arhiepiscopul Ilarion era arhimandrit şi profesor la Academia Duhovnicească Imperială din Moscova. Mesajul său este în mod special pertinent pentru vremurile noastre, când există o confuzie şi o necunoaştere larg răspândite privind adevărata natură a Bisericii lui Hristos şi abordarea corectă a Sfintei Scripturi. El poate oferi un ajutor nepreţuit creştinilor ortodocşi în înţelegerea mai profundă a credinţei lor şi în apărarea şi darea unei mărturii despre ea când se confruntă cu pretenţiile heterodocşilor, în special ale protestanţilor. Totodată, el poate sluji ca apel de deşteptare pentru protestanţi, care despart Scriptura de Biserică, ca şi pentru acei învăţaţi ortodocşi care au fost extrem de influenţaţi de ,,critica mai înaltă” modernă a Scripturii care a izvorât dinlăuntrul protestantismului german – ale cărei raţionamente greşite sunt dovedite în profunzime de apologetul ortodox din zilele noastre, arhiepiscopul Ilarion.

 

* * *

 

În Biserică, nu există table de piatră cu litere săpate de degetul dumnezeiesc. Biserica are Sfintele Scripturi, dar Cel care a întemeiat Biserica nu a scris nimic. O singură dată, în Evanghelia de la Ioan, s-a spus despre Hristos că S-a aplecat până jos şi a scris ceva; dar până şi de această dată Hristos scria cu degetul Său şi pe pământ. Poate că El nu a scris nici măcar un cuvânt, ci doar a desenat cu degetul Său pe pământ. Şi totuşi Biserica are Scriptura, pe care o numeşte sfântă şi dumnezeiască.

Hristos nu a scris nimic. Se pare că dacă cineva cugetă îndeajuns de mult la acest lucru, poate înţelege întrucâtva însăşi esenţa lucrării lui Hristos. În general, alţi conducători religioşi ai omenirii, întemeietori ai diferitelor şcoli filozofice, au scris cu uşurinţă şi din belşug, şi totuşi Hristos nu a scris nimic. Nu înseamnă aceasta că, în esenţa sa, lucrarea lui Hristos nu are nimic în comun cu lucrarea oricăruia din filozofii, învăţătorii sau reprezentanţii de seamă ai intelectualităţii ? Mai mult, a văzut vreodată Biserica însăşi pe Întemeietorul ei ca pe unul din învăţătorii omenirii ? A considerat ea vreodată învăţătura Lui ca fiind esenţa lucrării Sale ? Nu, cu străduinţa supremă a tăriei sale teologice, Biserica Creştină a apărat ca pe cel mai mare adevăr religios faptul că Hristos este Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, de o fiinţă cu Dumnezeu Tatăl şi care S-a întrupat pe pământ.

Pentru acest adevăr, cei mai străluciţi Părinţi ai Bisericii s-au nevoit până la a-şi vărsa sângele. Ei au fost neabătuţi în lupta pentru acest adevăr. Nu au cedat nici un pas adversarilor lor, literalmente nici măcar o iotă, care în limba greacă face deosebeşte cuvântul homoiousion, ,,de o substanţă asemănătoare” de cuvântul homoousion, ,,consubstanţial”[2]. ,,Cei care-i numesc pe aceşti oameni [adică, arieni] creştini se află în mare şi amarnică greşeală”, scrie Sfântul Atanasie cel Mare[3]. Aşa a afirmat în mod irevocabil acest diamant al Ortodoxiei despre imposibilitatea de a fi creştin dacă negi Întruparea Fiului lui Dumnezeu, care este de o fiinţă cu Dumnezeu Tatăl.

Dar era necesară Întruparea Fiului Celui Unul-Născut al lui Dumnezeu doar pentru a se scrie o carte şi a i se încredinţa omenirii o carte ? Era absolut esenţial ca El să fie Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu doar pentru a se scrie o carte ? Dacă Biserica a insistat cu o asemenea hotărâre asupra demnităţii dumnezeieşti a Întemeietorului ei, atunci în mod evident ea nu a socotit că scrisul era esenţa lucrării Sale. Întruparea Fiului lui Dumnezeu a fost necesară pentru mântuirea lumii, şi nu o carte. Nici o carte nu poate, nici nu ar putea vreodată să mântuiască omenirea. Hristos nu este Învăţătorul, ci chiar Mântuitorul omenirii. Era necesar a reînnoi firea omenească, care decăzuse prin păcat, şi începutul acestei reînnoiri s-a făcut prin însăşi întruparea Fiului lui Dumnezeu – nu prin învăţătura Sa, nu prin cărţile Noului Testament. Acest adevăr a fost exprimat cu toată fermitatea de teologii Bisericii încă din secolul al II-lea.

După cum este binecunoscut, începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al II-lea, Marcion[4] şi adepţii săi au scos în evidenţă o distincţie clară între Vechiul şi Noul Testament. Ei chiar învăţau că cele două Testamente îşi au obârşia de la dumnezei diferiţi. Astfel, potrivit opiniei lor, Noul Testament conţine în sine o nouă învăţătură care este diametral opusă învăţăturii Vechiul Testament şi prin urmare o anulează. Dar Hristos Însuşi şi apostolii şi Biserica încă de la început au recunoscut autoritatea Vechiului Testament. Învăţătura lui Marcion a fost de îndată respinsă înLumea 99 1 mod adecvat de scriitorii bisericeşti. În controversa cu Marcion, teologii din secolul al II-lea arătau într-amănunt că Noul Testament nu anulează Vechiul Testament; dimpotrivă, întreg Noul Testament a fost prevestit deja în Vechiul Testament. Noul legământ era ,,cunoscut şi propovăduit de prooroci”[5], scrie Sfântul Irineu al Lyonului[6]. ,,Citiţi cu atenţie deosebită Evanghelia care ne-a fost transmisă de apostoli, şi citiţi-i cu atenţie deosebită pe prooroci, şi veţi descoperi că întreaga conduită, întreaga învăţătură şi toate pătimirile Domnului nostru au fost profeţite prin ei”[7].

 

Sfântul Irineu al Lyonului

 

Aşadar, în ce priveşte învăţătura, Noul Testament nu ne oferă în esenţă nimic cu totul nou. Cei înclinaţi către a-L socoti pe Hristos în primul rând un Învăţător vor fi desigur întrucâtva nedumeriţi de astfel de argumente şi de concluziile logice care se trag din ele. Cu toate acestea, cel mai mare teolog al secolului al II-lea, Sfântul Irineu al Lyonului, care potrivit cuvintelor Sfântului Epifanie al Ciprului[8] a fost ,,uns cu darurile cereşti ale adevăratei credinţe şi cunoaşteri”[9], risipeşte această nedumerire. El precizează că scopul şi esenţa venirii lui Hristos nu constau într-o nouă învăţătură. El scrie: ,,Dacă ţi-ar apărea un astfel de gând, să te întrebi: Ce lucru nou ne-a adus nouă Domnul prin venirea Sa ? – află că El a adus toată noutatea [posibilă], aducându-Se pe Sine care a fost vestit. Tocmai pentru acest lucru a fost prevestit, că o noutate va să vină pentru a reînnoi şi înviora omenirea [sublinierea noastră]”[10].

Prin urmare, reînnoirea omenirii este rodul venirii însăşi, al însăşi Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Sfântul Irineu a exprimat această idee deosebit de limpede în lucrarea sa recent descoperită, Demonstraţia propovăduirii apostolice: ,,Unii nu atribuie nici o importanţă pogorârii Fiului lui Dumnezeu şi iconomiei Întrupării Sale, pe care apostolii au vestit-o şi proorocii au profeţit-o, că prin ea trebuie să fie împlinită desăvârşirea umanităţii noastre [sublinierea noastră]. ... Şi astfel de oameni ar trebui număraţi în rândul celor cărora le lipseşte credinţa”[11]. Astfel, desăvârşirea umanităţii noastre, potrivit învăţăturii Sfântului Irineu, trebuia să se înfăptuiască prin iconomia Întrupării Fiului lui Dumnezeu, nu printr-un soi de dogmă, nu prin scrierea vreunei cărţi.

Luând trup şi făcându-Se om, Fiul lui Dumnezeu, cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, i-a făcut pe oameni părtaşi la firea dumnezeiască. Luând asupra Sa firea omenească în unitatea Ipostasului Său, Fiul lui Dumnezeu întrupat a devenit noul Adam, Părintele noii omeniri. ,,Pre cel după chip şi după asemănare, văzându-l Iisus stricat pentru călcarea poruncii, plecând cerurile S-a pogorât, şi S-a sălăşluit în pântecele Fecioarei fără schimbare; ca într-însa să înnoiască pre Adam cel stricat”[12]. Sfântul Irineu spune că Fiul Celui Preaînalt a devenit Fiul omului pentru a-l face pe om fiu al lui Dumnezeu[13]. În noua omenire, zidită pe temelia Întrupării Fiului lui Dumnezeu, unitatea firii noastre omeneşti, distrusă de păcat, este restabilită. Hristos Însuşi a numit această nouă omenire Biserica.

În capitolul 16 al Evangheliei de la Matei, citim cum Apostolul Petru în numele tuturor apostolilor mărturisea adevărul Întrupării Unuia-Născut Fiu al lui Dumnezeu. Şi Hristos i-a răspuns: Pe această piatră (însemnând în mod evident pe Întrupare, pe faptul că El este Fiul Dumnezeului Celui Viu) voiu zidi Biserica mea, şi porţile Iadului nu o vor birui pre dânsa (Matei 16, 16-18). Când Hristos S-a despărţit şi Şi-a luat rămas bun de la ucenicii Săi, El a făgăduit să le trimită alt Mângâietor, pe Duhul Sfânt, care îi va învăţa, îi va călăuzi spre tot adevărul, şi va rămâne cu ei de-a pururi (potrivit Ioan 14, 16-17; 15, 26; 16, 13).

Despre acest Duh Sfânt se vorbeşte neîncetat în Sfânta Scriptură: că El dă viaţă Bisericii, care este Trupul lui Hristos. Duhul lui Dumnezeu sălăşluieşte în membrii Bisericii (potrivit Romani 8, 9, 11, 23, 26; II Timotei 1, 14; I Petru 4, 14) şi îi călăuzeşte (potrivit Romani 8, 14). Duhul Sfânt este unicul izvor al tuturor darurilor duhovniceşti care sunt date membrilor Bisericii (potrivit I Corinteni 12, 4-11). Biserica ca întreg, precum şi în fiecare din membrii săi, trăieşte, gândeşte şi merge către desăvârşire prin călăuzirea Sfântului Duh. Doar prin legătura fiecărui om cu Biserica acesta primeşte toate mijloacele necesare pentru regenerarea sa morală.

Atât Sfânta Scriptură, cât şi cugetul Bisericii ne silesc să înţelegem sensul şi esenţa lucrării lui Hristos în acest chip: crearea Bisericii, noua omenire. Înţeleasă în acest fel, lucrarea lui Hristos este cu adevărat unică; ea se înalţă infinit deasupra oricărei realizări omeneşti. Adeseori astăzi în literatura păgână, buddhism, Talmud, în Babilon şi în Egipt sunt găsite paralele cu învăţătura lui Hristos. Însă, pentru cei care-L văd pe Hristos ca pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, orice fel de discuţie despre ,,influenţele” istorice asupra creştinismului este lipsit de orice semnificaţie. Esenţa lucrării lui Hristos nu constă în învăţătura Lui; astfel este un nonsens evident şi chiar o blasfemie a-L aşeza pe Hristos în categoria învăţătorilor şi oamenilor înţelepţi alături de Buddha, Confucius, Socrate şi alţii. Hristos a făcut omul părtaş la firea dumnezeiască; El a vărsat în firea omenească puterile noi ale harului; El a întemeiat Biserica; El L-a trimis pe Duhul Sfânt.

Nici una din acestea nu ar fi putut fi făcute de nici un om înţelept, oricât de înalte ar fi fost adevărurile pe care le propovăduia, oricât de înţelepte şi mari cărţi a scris. ,,Columb al nostru statornic, al tuturor Americilor descoperite deja” (precum l-a numit în mod potrivit Vladimir Soloviov[14] pe Lev Tolstoi[15]), scria în prefaţa ediţiei din Geneva a Expunerii succinte a Evangheliei: ,,Consider creştinismul a fi o învăţătură care dă sens vieţii ... şi astfel face să-mi fie absolut indiferent dacă Iisus Hristos a fost sau nu Dumnezeu”[16]. Dar Biserica a înţeles că a privi creştinismul în acest fel înseamnă a-l reduce la nimic. Nu este suficient că-i arată omului sensul vieţii. Omului trebuie să i se dea puteri pentru viaţă. Omul însuşi trebuie să fie re-creat. Omenirea este mântuită doar prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu şi prin creaţia Lui – Biserica.

Înţelegerea bisericească a lucrării lui Hristos, arătată mai sus în linii mari, trebuie să slujească drept singurul punct de plecare pentru toată discuţia noastră despre Sfânta Scriptură.

Hristos nu a scris ... Venirea Sa pe pământ nu a avut nimic de-a face cu scrisul. Esenţa lucrării Lui nu a fost nici învăţătura, nici scrierea de cărţi, precum un curs complet de dogmatică creştină. Nu, lucrarea Sa nu a fost literară.

Dar dacă aşa stau lucrurile, atunci ce este Sfânta Scriptură ?

Hristos a întemeiat Biserica. Biserica a existat şi atunci când nu exista încă nici o carte a Noului Testament. Cărţile Noului Testament au fost scrise de apostoli mai târziu, pe parcursul a mai mult de jumătate de secol după începutul existenţei istorice a Bisericii. În cărţile scrise de ei, apostolii au lăsat posterităţii mărturii ale propovăduirii lor orale a Evangheliei. Ei au scris pentru o Biserică deja existentă şi au încredinţat cărţile lor Bisericii pentru a sluji la învăţare perpetuă. Este limpede că scrierile Sfintei Scripturi nu constituie esenţa creştinismului, de vreme ce creştinismul în sine nu este o învăţătură, ci o viaţă nouă, întemeiată în omenire de Duhul Sfânt pe baza Întrupării Fiului lui Dumnezeu.

De aceea, nu ar fi nepotrivit să spunem că nu prin Sfânta Scriptură, ca printr-o carte, se mântuieşte omul, ci prin darul Sfântului Duh, care sălăşluieşte în Biserică. Biserica călăuzeşte oamenii către desăvârşire. În Biserică există de asemenea alte căi, alte mijloace pentru atingerea acestui ţel, pe lângă cărţile Sfintei Scripturi. Sfântul Irineu al Lyonului scrie: ,,Multe naţii din acei barbari care cred în Hristos” au ,,mântuirea scrisă în inimile lor de Duhul, fără hârtie sau cerneală, păstrând cu grijă tradiţia străveche. ... Aceia care, în lipsa documentelor scrise, au crezut această credinţă, sunt barbari, în ce priveşte limba noastră; dar în ce priveşte învăţătura, modul şi sensul vieţii, ei sunt, datorită credinţei, foarte înţelepţi cu adevărat; şi ei plac lui Dumnezeu, aşezând purtarea lor în toată dreptatea, curăţia şi înţelepciunea”[17].

Pentru a deveni adept al unei şcoli filozofice particulare, este necesar a asimila lucrările filozofice ale părintelui acelei şcoli. Dar este oare suficient a cunoaşte Noul Testament pentru a deveni creştin ? Este această cunoaştere suficientă pentru mântuire ? Cu siguranţă că nu. Este posibil a cunoaşte pe dinafară tot Noul Testament, este posibil a cunoaşte perfect întreaga învăţătură a Noului Testament, şi să fim încă foarte, foarte departe de mântuire. Pentru mântuire este necesar a fi adăugat Bisericii, exact aşa cum este spus în Faptele Apostolilor că cei ce se mântuiau erau adăugaţi Bisericii (potrivit Faptele Apostolilor 2, 47; 5, 13-14).

Aceasta se petrecea când nu erau Scripturi, dar exista Biserica şi cei ce se mântuiau. De ce era esenţial a fi adăugat Bisericii ? Deoarece pentru mântuire este necesară o putere purtătoare de har specială, şi această putere o pot avea doar cei care iau parte la viaţa Bisericii, la viaţa unicului şi indivizibilului Trup al lui Hristos. Puterea plină de har a Sfântului Duh lucrează în Biserică în multe moduri diferite: în tainele şi riturile Bisericii, în rugăciunea comună şi dragostea reciprocă, în slujbele bisericeşti; şi, asemenea Cuvântului lui Dumnezeu inspirat dumnezeieşte, lucrează prin cărţile Sfintei Scripturi.

Aici ne apropiem de definiţia Sfintei Scripturi. Cărţile Sfintei Scripturi sunt unul din mijloacele din Biserică prin care puterea plină de har a lui Dumnezeu lucrează asupra oamenilor. Duhul lui Dumnezeu dă viaţă doar trupului Bisericii, şi prin urmare Sfânta Scriptură poate avea sens şi semnificaţie numai în sânul Bisericii. ,,Aleargă la Biserică, şi creşte la sânul ei, şi hrăneşte-te cu Scripturile Domnului. Căci Biserica a fost sădită [ca un Rai] în această lume; de aceea spune Duhul lui Dumnezeu: Din tot pomul, care este în Rai să mănânce (Facerea 2, 16), adică, mănâncă din orice Scriptură a Domnului”[18].

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 99/iulie-august 2016

 

 

 

PARTEA A II-A

Aşadar, Sfânta Scriptură este una din manifestările vieţii pline de har a Bisericii. Sfânta Scriptură este comoara Bisericii, scumpă şi nepreţuită, dar întocmai comoara Bisericii. Sfânta Scriptură nu poate fi smulsă din viaţa generală a Bisericii. Doar Biserica dă sens existenţei Scripturii. Sfânta Scriptură nu este un element independent; ea nu poate fi considerată o lege dată Bisericii, pe care ea o poate împlini şi de la care ea se poate abate. Sfânta Scriptură s-a născut în sânul Bisericii şi pentru Biserică. Biserica deţine Sfânta Scriptură şi o foloseşte în folosul membrilor ei.

Bisericile noastre ortodoxe propovăduiesc în mod grăitor însemnătatea Scripturii în Biserică. Evanghelia stă pe sfânta masă alături de alte sfinte obiecte liturgice, alături de ,,sfintele daruri păstrate” [pe sfânta masă] şi de ,,agneţele mai înainte sfinţite”. Apostolul[19] este păstrat laolaltă cu celelalte cărţi liturgice. În Biserica primară, Evanghelia se păstra de obicei în skevophylakion, sinonim cu veşmântăria[20] noastră, de unde era scoasă doar pentru a fi citită poporului în timpul slujbelor dumnezeieşti. Dacă creştinismul ar fi fost asemănător cu o şcoală filozofică, atunci la adunările noastre bisericeşti noi ne-am fi dedicat fără îndoială numai studiului şi interpretării Noului Testament; dar nu aşa stau lucrurile în privinţa noastră. Creştinismul nu este o şcoală, şi pentru noi citirea Sfintei Scripturi reprezintă doar unul din elementele slujbelor dumnezeieşti. În râul adânc al vieţii pline de har a Bisericii, Sfânta Scriptură este doar un curent.

Astfel de discuţii pot părea defăimătoare ale Sfintei Scripturi. Dar cine a vorbit mai mult decât Sfântul Ioan Gură de Aur[21] despre folosul şi măreţia Sfintei Scripturi ? Nu a fost el cel care a numit citirea Sfintei Scripturi convorbire cu Dumnezeu ? Nu pentru el dumnezeiasca Scriptură era grădină duhovnicească şi rai al dulceţii ?[22] În orice caz, noi găsim un cuvânt cu totul remarcabil la începutul comentariului Sfântului Ioan Gură de Aur la Sfântul Matei Evanghelistul:

,,Ar fi trebuit să nu avem nevoie de ajutorul Sfintelor Scripturi, ci să avem o viaţă atât de curată încât harul Duhului să fi ţinut locul Scripturilor în sufletele noastre. Şi după cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneală, tot aşa ar fi trebuit ca şi inimile noastre să fi fost scrise cu Duhul cel Sfânt. Dar pentru că am îndepărtat harul acesta, haide să pornim pe o nouă cale, ca să-l dobândim iarăşi.

Prima cale era negreşit mai bună; şi Dumnezeu a arătat aceasta şi prin spusele Sale, şi prin faptele Sale. Dumnezeu nu a vorbit prin scrieri cu Noe, cu Avraam şi cu urmaşii lui, cu Iov şi cu Moisi, ci a vorbit cu ei faţă către faţă, pentru că a găsit curat sufletul lor. Când însă întregul popor a căzut în păcate grele, atunci da, atunci a fost nevoie de scrieri, de table, de însemnarea în scris a tuturor faptelor şi cuvintelor lui Dumnezeu.

Şi vei vedea că acelaşi lucru s-a petrecut nu numai pe vremea sfinţilor din Vechiul Testament, ci şi pe vremea sfinţilor din Noul Testament. Fiindcă nici apostolilor nu le-a dat Dumnezeu ceva scris, ci în loc de scrieri le-a făgăduit că le va da harul Duhului, zicând: Acela pre voi vă va învăţa toate, şi va aduce aminte vouă toate cele ce am grăit vouă (Ioan 14, 26). Şi ca să cunoşti că era mai bună această cale, ascultă ce spune Dumnezeu prin Proorocul Ieremia: Acesta este aşezământul meu de pace, care voiu aşeza cu casa lui Israil după zilele acelea, zice Domnul: da-voiu legile mele în gândurile lor şi în inimile lor le voiu scrie, şi ei toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu (Ieremia 31, 33; Ioan 6, 45). Pavel, de asemenea, arătând înălţimea şi superioritatea acestei căi, spunea că ei au primit o lege nu în table de piatră, ci în tablele inimii celei trupeşti (II Corinteni 3, 3).

Cu vremea, însă, oamenii s-au abătut de la drumul cel drept; unii din pricina învăţăturilor greşite, iar alţii din pricina vieţii şi a purtărilor lor; de aceea a fost nevoie să fie însemnate iarăşi în scris faptele şi cuvintele lui Dumnezeu.

Gândeşte-te cât de rău am ajuns ! Noi, care eram datori să vieţuim atât de curat, încât să nu mai fi avut nevoie de Sfintele Scripturi, ci în loc de hârtie să fi dat Duhului inimile noastre spre a scrie pe ele, am pierdut cinstea aceasta şi am ajuns să avem nevoie de scrieri, să eşuăm din nou în a ne folosi cum trebuie chiar de acest de-al doilea leac. Căci dacă este o vină a avea nevoie de cuvânt scris şi de a nu fi atras asupra noastră harul Duhului, socoteşte cât de grea vină este a nu voi să ne folosim nici măcar după ce am primit acest ajutor, ci tratând mai degrabă ceea ce este scris cu indiferenţă, ca şi cum ar fi fost dat fără scop, şi la întâmplare, şi astfel atrăgând asupra noastră mai mare osândă”[23].

Sfântul Ioan Gură de Aur susţine aici necesitatea studierii Sfintei Scripturi, dar totodată el spune că dacă lucrurile ar fi stat aşa cum ar trebui să stea, noi nu am avea nevoie de Sfânta Scriptură; că ducând o viaţă curată, în loc de scrieri, harul ar călăuzi sufletul, şi că această cale a cunoaşterii duhovniceşti este mai înaltă. Lumea 100 1Dumnezeu a grăit cu patriarhii şi apostolii fără ajutorul Scripturii. Necesitatea Sfintei Scripturi a apărut când unii s-au abătut de la adevărata învăţătură, iar alţii de la curăţia vieţii. Scriptura este atunci un al doilea leac. Noi merităm chiar mustrare pentru că avem nevoie de Scriptură.

Este limpede în primul rând că Sfântul Ioan Gură de Aur nu identifică Sfânta Scriptură cu creştinismul. El numeşte Scriptura ajutor, leac. În mod evident, viaţa religioasă poate exista făcând abstracţie de Sfânta Scriptură şi fără Sfânta Scriptură, care este doar unul din ajutoarele pentru această viaţă. Viaţa sufletului care se mântuieşte este hrănită de Duhul dumnezeiesc, bineînţeles, în Biserică. Este voia Duhului dumnezeiesc ca, pentru povăţuirea oamenilor, să se folosească instrumentul Scripturii, al cărţilor, mai ales după ce sufletul a încetat să mai poată percepe lucrarea directă a Duhului.

 

Sfântul Isidor Pelusiotul

 

Este extraordinar că argumentaţia făcută de Sfântul Ioan Gură de Aur este repetată aproape cuvânt cu cuvânt de Sfântul Isidor Pelusiotul[24] în epistola sa către diaconul Isidor. În cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, Sfântul Isidor a văzut o mare care revarsă o mulţime de idei. Isidor însuşi era cu totul încântat de argumentaţia Sfântului Ioan Gură de Aur, cu toate că el admitea că la prima vedere ea poate părea întrucâtva incredibilă sau chiar provocatoare. ,,O poţi găsi greu de crezut – scrie Sfântul Isidor –, dar după ce o vei asculta cu atenţie şi te vei gândi bine, nu numai că te vei minuna de ea, dar ai putea chiar să începi să aplauzi. Deci, ce este acest lucru care la început pare neverosimil şi după o vreme nu numai că devine uluitor, dar chiar vrednic de aplauze ? Îţi voi explica în câteva cuvinte această mare care revarsă o mulţime de idei”. Apoi, Sfântul Isidor repetă argumentaţia Sfântului Ioan Gură de Aur[25].

În sfârşit, marele ascet şi marele cunoscător al problemelor vieţii duhovniceşti şi mântuirii, Sfântul Isaac Sirul[26], fost episcop al iubitoarei de Hristos cetăţi Ninive, adevereşte că pentru un om care ajunge la desăvârşire, care se află pe treptele mai înalte ale vieţii pustniceşti contemplative, Sfânta Scriptură nu mai are aceeaşi însemnătate ca cea pe care o are pentru oamenii care nu au atins încă o stare avansată de desăvârşire:

,,Până când omul nu-L va primi pe Mângâietorul, el are nevoie de dumnezeieştile Scripturi pentru a întipări în inima sa amintirea celor bune, pentru a păstra străduinţa sa pentru cele bune mereu înnoită prin citirea neîncetată, şi pentru a păzi sufletul său de subtilităţile căilor păcatului; fiindcă el nu a dobândit încă puterea Duhului care alungă acea înşelare care sechestrează amintirile folositoare sufletului şi îl face pe om rece prin distragerea minţii sale. Când puterea Duhului a pătruns puterile [noetice] ale sufletului lucrător, atunci în locul legilor Scripturii, poruncile Duhului prin rădăcini în inima lui, şi un om este învăţat în chip tainic de Duhul şi nu are nevoie de ajutor de la materia sensibilă. Fiindcă, atâta vreme cât inima primeşte învăţătura sa de la materie, eroarea şi uitarea urmează numaidecât lecţiei; dar când învăţătura vine de la Duhul, memoria sa este păstrată neatinsă”[27].

Aici noi putem observa ideea pe care o are în comun cu Sfântul Ioan Gură de Aur, că Scriptura este un ajutor pentru viaţa duhovnicească. Citirea Scripturii înnoieşte în suflet străduinţa sa pentru bine. Dar viaţa sufletului nu este conţinută în întregime de Scriptură. Aceasta este o viaţă a harului, iar harul este dat sufletului cu siguranţă nu de cartea Sfintei Scripturi, ci de Sfântul Duh, trimis Bisericii.

Aceste argumente menţionate de marii Părinţi ai Bisericii pot părea provocatoare la prima vedere, dar dacă le cântărim bine şi le aşezăm în sistemul general al perspectivei Bisericii Ortodoxe, atunci este cu neputinţă să nu fim de acord că există în ele o mare care revarsă o mulţime de idei. Noi putem vedea în ele concepţia Bisericii despre Scriptură. Aceste cuvinte ar putea fi spuse doar de oameni care trăiesc în întregime în Biserică, care şi-au însuşit pe deplin idealul religios al Bisericii, care constă nu într-o nouă învăţătură savantă, ci într-o nouă viaţă a omenirii mântuite, clădită de Sfântul Duh pe temelia întrupării Fiului lui Dumnezeu.

Dar, fără îndoială, în ideile patristice citate aici există o concepţie despre Scriptură cu care nu suntem obişnuiţi. Această concepţie despre Scriptură este de înţeles numai pentru cei care trăiesc în mod conştient şi exclusiv potrivit idealului religios. Idealul religios al Bisericii, idealul îndumnezeirii de care sunt pline slujbele noastre dumnezeieşti, este, în conştiinţa contemporană, tărâmul a foarte puţini.

Poate că cel mai întristător lucru din zilele noastre este denaturarea lui Hristos şi a Bisericii. Creştinismul nu este văzut ca noua viaţă a omenirii mântuite, unită în Biserică, ci ca suma anumitor poziţii teoretice şi morale. Ei au început acum să vorbească prea mult şi prea des despre învăţăturile creştine şi au început să uite de viaţa Bisericii. În acelaşi timp ei au început de asemenea să uite că cea mai importantă parte a lucrării lui Hristos este Întruparea Sa. Ei au început să-l privească pe Hristos mai mult ca pe un învăţător înţelept, în timp ce adevărul că El este Fiul lui Dumnezeu a trecut în fundal. Pentru a fi un învăţător nu este necesar a fi Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, de o fiinţă cu Dumnezeu Tatăl. Ei sunt gata să-i recunoască drept creştini nu numai pe arieni, ci chiar pe cei care, asemenea evreilor din vechime, Îl socotesc pe Hristos fiul obişnuit al unui tâmplar din Nazaret, sau în cel mai bun caz un învăţător religios strălucit precum Buddha, Confucius şi alţii.

Aici [în Rusia], printre noi, chiar Lev Tolstoi a ajuns să fie considerat creştin, şi mai mult, nu unul obişnuit, ci un ,,adevărat creştin”. Pentru conştiinţa religioasă contemporană, numai învăţătura lui Hristos este necesară şi de înţeles, dar nu este nevoie de Hristos Dumnezeu-Omul şi de viaţa nouă pe care El a adus-o pe pământ şi care a fost păstrată în unicul organism plin de har al Bisericii. În conştiinţa religioasă contemporană, Hristos a fost dat jos de pe tronul Său de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl şi a fost aşezat în amvonul unui propovăduitor.

Dacă noi avem înaintea noastră un învăţător, atunci fiecărui cuvânt al său, fiecărui text în care este reflectată în orice fel învăţătura sa trebuie să i se acorde o însemnătate aparte. Ceva asemănător s-a petrecut cu Sfânta Scriptură. I-a fost acordată o însemnătate deosebită pentru ea însăşi şi independent de Biserică când idealul luminos al Bisericii a devenit neclar. Sfânta Scriptură a devenit obiectul unei atenţii speciale şi a studiului complex din vremea Reformei germane, când persoana individuală a fost pusă în locul Bisericii şi uşa către raţionalism a fost deschisă larg, astfel înăbuşind orice viaţă bisericească autentică. Ucigând întreaga viaţă bisericească, protestantismul a mers înainte în principiu exclusiv sub stindardul Sfintei Scripturi, proclamând fiecare literă a ei a fi insuflată dumnezeieşte.

Până şi astăzi protestantismul iese în public cu discursuri despre respectul deosebit pentru Sfânta Scriptură, cu toate că credinţa în dumnezeirea lui Hristos nu mai este considerată obligatorie nici măcar pentru pastori, aşa cum s-a văzut în anii din urmă din cazul pastorului Jatho[28] – acel Tolstoi german în veşmânt de pastor –, ca şi din simpatia pastorilor pentru noii mitologi conduşi de Arthur Drews[29], care susţine că Hristos ca personaj istoric nu a existat niciodată. Pierzându-L pe Hristos cel viu şi viaţa bisericească autentică, protestanţii au început să se închine Noului Testament ca şi cum ar fi fost un soi de fetiş. Intraţi într-o biserică protestantă a sectelor protestante extremiste, şi veţi vedea şiruri de scaune aşezate spre o catedră cu o Biblie pe ea. Pe scurt, dacă îndepărtezi icoana din orice sală de clasă sau aulă[30], ai o biserică protestantă. Pentru protestanţi, este ca şi cum Evanghelia ar fi fost lucrarea lui Hristos Învăţătorul, care trebuie studiată pentru a fi creştin. Astfel, protestantismul încearcă să înlocuiască întregul râu adânc al vieţii pline de har a Bisericii cu un singur curent, luat separat. Răzvrătindu-se împotriva papei [un om], protestanţii au făcut din Biblie un ,,papă de hârtie”, şi adularea din urmă este mai amarnică ca cea dintâi.

Reiese că Sfânta Scriptură este apreciată mai mult de cei care au pierdut Biserica, dar aceasta este doar în aparenţă.

Sfânta Scriptură ar trebui privită ca una din manifestările vieţii pline de har a Bisericii. Dar cei care nu sunt în Biserică nu au deloc această viaţă plină de har. Tot discursul protestanţilor şi sectanţilor despre insuflarea dumnezeiască a Sfintei Scripturi este doar vorbărie goală, care este obscură şi extrem de incertă chiar pentru ei. Puterea duhovnicească vie nu poate fi ataşată în mod magic la lucrurile moarte, lipsite de viaţă. De exemplu, există iubitori pasionaţi ai icoanelor străvechi, care în ce priveşte religia sunt nihilişti. Este posibil atunci ca icoanele din colecţiile lor să rămână exact aşa cum erau: străvechi şi cinstite, profund venerate şi sărutate în măreţele biserici din vechime ?

Duhul suflă unde vrea El. El dă viaţă unuia Trup al lui Hristos. Ce fel de insuflare dumnezeiască poate exista în afara Bisericii, fără Duhul lui Dumnezeu ? Dacă aspectul plin de har al Sfintei Scripturi este distrus în afara Bisericii, atunci ce rămâne ? Noi rămânem cu Biblia, cărţile, o lucrare literară, un monument literar. În Biserică Sfânta Scriptură nu este totul, dar în afara Bisericii nu există Sfânta Scriptură, nici Cuvântul lui Dumnezeu; ce rămâne din Sfânta Scriptură sunt doar cărţile. Foarte adesea oameni din afara Bisericii vorbesc despre respectul lor pentru Sfânta Scriptură şi acuză Biserica că o dispreţuieşte. Însă astfel de vorbe nu reprezintă decât înşelare de sine şi o înţelegere greşită regretabilă. Putem gândi corect despre Scriptură doar pornind de la ideea de Biserică, şi putem utiliza corect Scriptura spre propriul folos doar trăind în Biserică. În afara Bisericii, în afara vieţii Bisericii, creştinismul se reduce la nimic[31], iar citirea monumentelor literare nu poate înlocui o viaţă moartă.

În definirea esenţei Sfintei Scripturi, noi putem formula acum următoarea propoziţie:

Sfânta Scriptură este unul din aspectele vieţii pline de har a Bisericii, şi în afara Bisericii nu poate fi nici o Sfântă Scriptură în adevăratul sens al cuvântului.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 100/septembrie-octombrie 2016

 

 

 

PARTEA A III-A

Dacă instituim această perspectivă asupra Sfintei Scripturi, atunci se cuvine să ne exprimăm dezaprobarea faţă de perspectiva care domneşte chiar în teologia noastră [ortodoxă] academică, potrivit căreia Sfânta Scriptură este în primul rând o sursă a învăţăturii Bisericii. Trebuie să recunoaştem că problema surselor învăţăturii este într-o stare aproape iremediabilă în dogmatica noastră filozofică. De obicei, se vorbeşte despre două surse ale învăţăturii: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Ambele sunt necesare, cu toate că adeseori se dă prioritate Sfintei Scripturi. În disputele cu sectanţi şi protestanţi se fac multe eforturi pentru a dovedi că doar Sfânta Scriptură nu este suficientă, că pe lângă Scriptură este nevoie şi de Sfânta Tradiţie.

Dar dacă Sfânta Scriptură este o sursă de învăţătură, cum extragem învăţătura conţinută în această sursă ? Este de ajuns să amintim arianismul şi Sinodul Ecumenic I pentru a înţelege că orice erezie este întemeiată pe Scriptură. Se naşte în mod limpede întrebarea: ,,Cum trebuie să înţelegem Scriptura, astfel încât să dobândim din ea adevărata învăţătură ?” ,,Ea trebuie înţeleasă potrivit Tradiţiei”, ne răspund [Sfinţii Părinţi]. ,,Minunat ! Şi ce fel de tradiţie trebuie să primim ?” ,,Pe cea care nu contrazice Scriptura”. Ce obţinem de aici ? Scriptura trebuie interpretată potrivit Tradiţiei, şi Tradiţia trebuie verificată cu Scriptura. Obţinem o logică circulară, idem per idem[32], sau, tradus întrucâtva inexact din rusă, istoria viţelului alb[33].

Învăţătura Bisericii are o singură sursă: Sfântul Duh, care sălăşluieşte în Biserică, despre care Hristos a făgăduit că va povăţui Biserica la tot adevărul (Ioan 16, 13). Astfel, Biserica deţine adevărata învăţătură nu fiindcă ea o preia din Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, ci doar pentru că ea este în realitate Biserica Dumnezeului celui Viu, stâlpul şi întărirea adevărului, povăţuită de Sfântul Duh. Este necesar să vorbim doar despre Biserică. Atât Sfânta Scriptură cât şi Sfânta Tradiţie stau sau cad odată cu Biserica. A.S. Homiakov[34] a scris foarte bine în Tratat privind expunerea catehetică a învăţăturii despre Biserică:

,,Duhul lui Dumnezeu, care sălăşluieşte în Biserică, călăuzind-o şi făcând-o înţeleaptă, Se manifestă în ea în multe chipuri: în Scriptură, în Tradiţie, şi în lucrări; fiindcă Biserica, săvârşind lucrările lui Dumnezeu, este Biserica care păstrează Tradiţia şi care a scris Scriptura. Nu indivizii, nici o mulţime de indivizi din Biserică păstrează Tradiţia şi au scris Scriptura, ci Duhul lui Dumnezeu, care vieţuieşte în totalitatea Bisericii. Prin urmare este cu neputinţă şi impropriu a căuta bazele Tradiţiei în Scriptură, sau dovezi ale Scripturii în Tradiţie, sau justificări ale Scripturii şi Tradiţiei în lucrări. Pentru cel care trăieşte în afara Bisericii nici Scriptura, nici Tradiţia, nici lucrările nu sunt pe înţelesul său. Însă, pentru cel care rămâne în Biserică şi care este în comuniune cu Duhul Bisericii, unitatea lor este evidentă prin harul care există în ea”[35].

O dezbatere minunată şi profundă pe aceeaşi temă poate fi citită de asemenea în Epistola Patriarhilor Bisericii Soborniceşti a Răsăritului despre credinţa ortodoxă[36]: ,,Aşadar, mărturia Bisericii Soborniceşti nu este, credem noi, inferioară în autoritate cele a dumnezeieştii Scripturi. Fiindcă unul şi acelaşi Sfânt Duh fiind autorul amândurora, este pe deplin acelaşi lucru a fi învăţat de Scriptură cu a fi învăţat de Biserica Sobornicească. Mai mult, când cineva vorbeşte de la sine, elLumea 101 este pasibil de a greşi, de a înşela şi a fi înşelat. Dar Biserica Sobornicească, fiindcă nu a vorbit, nici nu vorbeşte niciodată de la ea însăşi, ci de la Duhul lui Dumnezeu – care, fiind învăţătorul ei, o face pe ea în mod statornic îmbelşugată de-a pururi –, este cu neputinţă a greşi în vreun fel, sau a înşela câtuşi de puţin sau a fi înşelată; ci asemenea dumnezeieştii Scripturi, ea este infailibilă şi are autoritate veşnică”[37].

 

Arhiepiscop Ilarion Troiţki

 

Trăind şi fiind învăţat în Biserică, în care propovăduirea apostolică prin viu grai este neîncetată, omul poate cunoaşte dogmele credinţei creştine din Biserica Universală, şi aceasta nu fiindcă Biserica însăşi îşi trage dogmele sale din Scriptură, ci pentru că ea le deţine de la naşterea sa; dacă ea, deliberând asupra unei anumite învăţături, citează fragmente specifice din Scriptură, aceasta nu se face pentru a-şi deduce dogmele, ci exclusiv pentru întărirea lor. În concluzie, cel care îşi întemeiază credinţa doar pe Scriptură, nu dobândeşte plinătatea credinţei şi nu-i cunoaşte însuşirile.

În concordanţă totală cu această afirmaţie plină de autoritate, noi putem reduce totul la credinţa în Biserică. Dacă un om crede în Biserică, atunci pentru el Sfânta Scriptură primeşte semnificaţia sa adecvată.

Cu toate acestea, cei care nu au dobândit plinătatea credinţei, care nu cunosc atributele ei, care nu înţeleg că este imposibil a concepe creştinismul altfel decât ca Biserica – astfel de oameni resping în mod grosolan şi blasfemiator credinţa în Biserică. Lev Tolstoi a procedat în acest fel şi a scris în introducerea la Expunerea succintă a Evangheliei: ,,A afirma că expresia unei învăţături particulare este o expresie dumnezeiască a Sfântului Duh este culmea mândriei şi stupidităţii. Este culmea mândriei de vreme ce nu există nimic mai arogant decât a spune că cuvintele pe care le-am rostit au fost grăite de Dumnezeu Însuşi prin mine; şi este culmea stupidităţii deoarece nu există nimic mai prostesc decât a răspunde pretenţiei cuiva că Dumnezeu Însuşi vorbeşte prin gura lui spunând: Nu, nu prin gura ta, ci prin a mea grăieşte Dumnezeu, şi El spune contrarul a ce spune Dumnezeul tău. Între timp, aceasta este exact ceea ce spun toate sinoadele, toate crezurile şi toate bisericile, şi din aceasta decurg şi au decurs toate relele care au fost comise şi sunt comise în lume în numele credinţei”[38].

Aceste cuvinte grosolane ale ,,adevăratului creştin” şi ,,marelui învăţător” diletant sunt pasibile de a fi repetate într-o formă sau alta de mulţi oameni. Credinţa în Biserică este o nevoinţă[39], şi nu una uşoară, şi uneori este mai presus de puterea contemporanilor noştri. A trăi în Biserică înseamnă, înainte de toate, a iubi, a trăi prin dragoste; şi a trăi prin dragoste înseamnă a lupta împotriva iubirii de sine păcătoase, de care suferă foarte mulţi oameni. În particular, credinţa în Biserică este o nevoinţă pentru minte, deoarece Biserica cere supunere faţă de ea. A face raţiunea cuiva să se supună Bisericii este îndeosebi dificil, deoarece această supunere afectează în mod statornic întreaga viaţă a acelei persoane.

În ce priveşte Biserica, nevoinţa minţii este legată de nevoinţa voinţei. Să ne imaginăm pentru o clipă că oamenii se supun în totalitate Bisericii. Cât de mulţi idoli, cât de mulţi zei şi chipuri cioplite trebuie să nimicească ? Nu doar de Nipru[40], ci de o mare întreagă ar fi nevoie pentru a cufunda toţi aceşti idoli. Şi încă, nevoinţa minţii nu vine cu uşurinţă la un om a cărui raţiune îl face să se mândrească. Episcopul Teofan Zăvorâtul[41] spune:

,,Este remarcabil cum Înţelepciunea îi cheamă la sine pe cei nesăbuiţi: Cel ce este neînţelept să se abată la mine (Pildele lui Solomon 9, 4). În consecinţă, celor deştepţi le este interzis să intre în Casa Înţelepciunii, sau Sfânta Biserică. Cineva trebuie să lase deoparte orice soi de deşteptăciune la însăşi intrarea în această Casă. Pe de altă parte, dacă toată înţelepciunea şi cunoaşterea trebuie găsite în Casa Înţelepciunii, atunci în afara acestei Case, în afara Sfintei Biserici, domnesc doar prostia, ignoranţa şi orbirea. Cât de minunat este ceea ce a întemeiat Dumnezeu ! Când intri în Biserică, lasă-ţi deoparte mintea, şi vei deveni cu adevărat înţelept; dezbară-te de preocupările egocentriste şi vei deveni cu adevărat lucrător; leapădă-ţi propriul ego, şi vei deveni cu adevărat stăpân pe tine. Ah, măcar de-ar putea pricepe lumea această înţelepciune ! Dar aceasta este ascunsă de ea. Neînţelegând înţelepciunea lui Dumnezeu, lumea vociferează împotriva ei, şi lumea îi ţine pe aceşti înţelepţi nebuni în orbirea lor”.

Astăzi sunt mulţi astfel de ,,înţelepţi nebuni”, deoarece omenirea a devenit prea ,,deşteaptă” şi încearcă să devină încă mai deşteaptă. Mintea omenească devine tot mai arogantă. Însă, mândria şi aroganţa de orice fel sunt incompatibile cu Biserica. Chiar din timpul Bisericii primare, a fost constatată legătura dintre mândrie şi apostazia şi opoziţia faţă de Biserică. ,,S-au iscat şi se iscă erezii, fiindcă o minte care este pervertită nu are pace”[42], scrie Sfântul Chiprian al Cartaginei[43]. ,,Oamenii mândri şi nesupuşi în mod voit ... fie părăsesc Biserica, fie lucrează împotriva Bisericii”[44].

Tocmai această mentalitate anti-Biserică şi anti-creştină stă la baza separării Sfintei Scripturi de Biserică. Biserica este negată în timp ce Sfânta Scriptură este recunoscută. Biserica este defăimată în timp ce Sfânta Scriptură este preamărită. Teza noastră, potrivit căreia Sfânta Scriptură poate exista doar în Biserică şi nu poate exista în afara ei, merită să fie tratată mai într-amănunt, astfel ca adevărul să poată triumfa asupra greşelii şi înţelegerii eronate. Plecând de la ideea de Biserică, noi am reflectat asupra însăşi esenţei Scripturii. Aceeaşi idee conturează şi atitudinea noastră faţă de Sfânta Scriptură. Doar prin păstrarea cu fermitate a ideii de Biserică noi vom putea respinge cuvintele false ale celor care despart cele de nedespărţit, separând Sfânta Scriptură de Biserică.

Astăzi, noi ne confruntăm tot mai des cu acest gen de raţionament: ,,Noi citim cutare şi cutare lucru în Sfânta Scriptură. Biserica învaţă diferit. Deci Biserica greşeşte”. Toate soiurile de sectanţi psalmodiază monoton în acest chip până la dezgust. Există chiar aceia care repetă aceste idei în timp ce se numesc creştini, adică, ei au adoptat o aroganţă de neînţeles în atitudinea lor faţă de Biserică, plasându-se pe ei înşişi mult deasupra ei. Susţinând punctul de vedere descris mai sus cu privire la sursele învăţăturii, nu este uşor a răspunde adecvat.

Haideţi să examinăm, de exemplu, problema cinstirii icoanelor. Un sectant precizează interdicţia imaginilor din Vechiul Testament (potrivit Ieşirea 20, 4), sau cuvintele lui Hristos despre închinarea în duh (potrivit Ioan 4, 23). Pentru el icoanele sunt o contradicţie. Să răspundem oare zicând că cinstirea icoanelor este întemeiată pe Tradiţie ? Dar Tradiţia trebuie acceptată doar dacă ea nu contrazice Scriptura. Referirile, de pildă, la heruvimul de pe perdeaua templului din Vechiul Testament nu sunt foarte convingătoare. Astfel, disputa continuă la nesfârşit şi fără de nici un folos deoarece misionarii înşişi adoptă perspectiva sectantă, şi acea perspectivă prin însăşi esenţa sa conduce doar la o bătălie în cuvinte, dar nu la adevăr.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 101/noiembrie-decembrie 2016

 

 

 

PARTEA A IV-A

Spre deosebire de aceasta, plecând de la ideea de Biserică, noi nu avem nevoie nici măcar să argumentăm pe baza Scripturii; pentru noi, credinţa noastră în Biserică este de ajuns. Zădărnicia disputelor ,,din Scriptură” a fost recunoscută cu multă vreme în urmă de Tertullian[45], care a spus că astfel de argumente ar putea doar să dăuneze stomacului şi minţii tale sau să te facă să-ţi pierzi vocea, căzând în cele din urmă într-o mânie iute din cauza hulelor ereticilor[46]. El susţine că nu se merită a apela la Scriptură, deoarece biruinţa este fie puţin probabilă, fie cu totul imposibilă[47]. Dar o persoană din Biserică poate repeta cu îndrăzneală aceste cuvinte, de vreme ce lui ,,îi este totuna a fi învăţat de Scriptură sau de Biserica Sobornicească”[48].

Toate declaraţiile despre contradicţiile dintre Biserică şi Sfânta Scriptură sunt cu desăvârşire false şi păgâne chiar din temelie. Prin sfinţii apostoli, Sfântul Duh a scris Sfânta Scriptură pentru Biserică; şi potrivit făgăduinţei credincioase a Mântuitorului, acelaşi Sfânt Duh călăuzeşte Biserica spre tot adevărul. Sfântul Duh este unul şi nedespărţit, veşnic şi neschimbător, El este Duhul Adevărului. Cum ar putea fi ca în Sfânta Scriptură El să spună una, iar în învăţătură şi viaţa Bisericii altceva ? Poate fi fără scop faptul că Sinodul apostolilor, descris în capitolul 15 din Faptele Apostolilor, ca şi toate sinoadele ulterioare, să-şi înceapă deciziile cu cuvintele: S-au părut Sfântului Duh şi nouă (Faptele Apostolilor 15, 28) ?

A accepta posibilitatea contradicţiei între Biserică şi Sfânta Scriptură înseamnă a vorbi despre autocontrazicerea Sfântului Duh, care reprezintă cu adevărat blasfemie împotriva Sfântului Duh. Numai diavolul ar putea sugera ideea blasfemiatoare că Sfântul Duh Se contrazice pe Sine, şi este cu neputinţă să nu fim de acord cu cuvintele puternice şi tăioase, dar de asemenea înţelepte şi echitabile ale Sfântului Vichentie de Lerins[49]: ,,Când noi întâlnim oameni invocând fragmente din Apostoli sau Prooroci împotriva credinţei soborniceşti [afirmând deschis dezacordul dintre Biserică şi Sfânta Scriptură], putem fi siguri dincolo de orice îndoială că diavolul grăieşte prin gurile lor”[50]. Aceasta ne aminteşte de asemenea de versetul din Epistola către Evrei: Cât de mai amară muncă, socotiţi, va lua cel ce a călcat pre Fiul lui Dumnezeu, şi ... a ocărât Duhul darului ? (Evrei 10, 29).

Dacă prin însăşi esenţa lor Biserica şi Sfânta Scriptură nu se pot contrazice una pe alta, atunci rezultă în mod necesar că, dacă ni se pare că învăţătura Bisericii contrazice Sfânta Scriptură, înseamnă pur şi simplu că noi am înţeles greşit fie învăţătura Bisericii, fie Sfânta Scriptură, fie pe amândouă în acelaşi timp. În loc să tăgăduim şi să condamnăm învăţăturile Bisericii prin prostia noastră arogantă, sarcina noastră este doar să ne străduim să înţelegem cât mai bine atât Sfânta Scriptură, cât şi învăţătura Bisericii, şi să pricepem armonia dintre ele. Aşa au făcut Sfinţii Părinţi ai Bisericii în timpul Sinoadelor Ecumenice.

De exemplu, arienii de la Sinodul Ecumenic I citau multe fragmente din Sfânta Scriptură care, în opinia lor, contraziceau adevărul consubstanţialităţii, dar Părinţii arătau doar cum toate acele fragmente ar trebui înţelese astfel încât ele să nu contrazică adevărul Bisericii. Exact în acelaşi fel a lucrat cel de-al VI-lea Sinod Ecumenic privind interpretarea relatării din Evanghelie a ,,Agoniei din Grădina [Ghetsimani]”. Este cât se poate de limpede că pentru un om al Bisericii nici un pasaj al Sfintei Scripturi nu poate contrazice învăţătura Bisericii, şi astfel învăţătura Bisericii este criteriul pentru adevărata înţelegere a Scripturii.

Necesitatea unei abordări bisericeşti a Scripturii este dezvăluită cu o claritate aparte dacă noi examinăm în profunzime minciuna fenomenală gravată pe stindardul protestantismului, şi apoi ne uităm la toate felurile de sectanţi şi, vorbind în general, la superficialitatea omenească, pe lângă libera cugetare, care este legată în mod indisolubil de cea din urmă. În principiu, protestantismul a respins necesitatea standardelor Bisericii în interpretarea Scripturii. Spun în principiu, deoarece în realitate au fost inventate standarde sub forma crezurilor sectare nou născocite. Dacă standardele Bisericii sunt respinse, atunci omul este lăsat singur cu Scriptura, şi în interpretarea Scripturii, fiecare trebuie să fie călăuzit de aşa-numitul bun simţ, punându-şi pe cap în prealabil tiara unui papă infailibil.

Dar este demn de încredere ca cineva să fie călăuzit de bunul simţ în interpretarea Sfintei Scripturi ? Cine nu s-a întâlnit cu situaţii în care bunul simţ al unor oameni diferiţi a evaluat una şi aceeaşi împrejurare în chip diferit ? Interpretând Evanghelia, Tolstoi apelează adeseori la bunul simţ. Însă ai avea nevoie de naivitatea şi încăpăţânarea acelui om neobişnuit de arogant pentru a-i socoti anormali psihologic pe toţi cei care nu pot şi nu acceptă interpretările tale, care sunt bazate pe bunul simţ. Dar cred – şi este poate incontestabil – că în înţelegerea şi interpretarea Sfintei Scripturi, simţul nostru, lăsat de capul lui, nu poate fi câtuşi de puţin ,,bun”. La urma urmei, cel care observă propria viaţă morală şi are curajul să-şi spună sieşi adevărul amar va remarca fără îndoială cum uneori mintea noastră este împovărată sub greutatea patimilor şi cum uneori cu sfială, alteori cu îndrăzneală şi obrăznicie, ne găsim scuze pentru voinţa noastră slabă.

De obicei, noi suntem de acord unii cu alţii mai mult sau mai puţin cu uşurinţă asupra subiectelor care nu ne afectează vieţile sau care nu neliniştesc direcţia voinţei noastre. Iată de ce în domeniul matematicii sunt atât de multe adevăruri universal recunoscute şi necontestate. Chiar aşa, de ce nu am recunoaşte că suma unghiurilor unui triunghi este întotdeauna 180o, sau că pătratul ipotenuzei unui triunghi dreptunghic este egal cu suma pătratelor celorlalte două catete, aşa cum este afirmat prin teorema lui Pitagora ? Există vreo raţiune pentru a nu accepta aceste adevăruri matematice ? Să le accept nu mă obligă la nimic. Acelaşi lucru poate fi spus şi despre alte asemenea adevăruri aşa-numite ştiinţifice.

,,De ce ar trebui să discut în contradictoriu aceasta, de ce să-mi bat capul cu ea ? Nu este totuna pentru mine dacă savanţii îmi spun, de exemplu, că materia este formată din atomii lui Mendeleev sau din electroni şi ioni; că lumina este o vibraţie ondulatorie a eterului sau poate fi explicată prin curenţi electrici invizibili şi misterioşi; că soarele nu traversează de fapt constelaţia lui Hercule, ci, haideţi să spunem, Racul, Scorpionul sau Lira ? Dacă oamenii învăţaţi au descoperit că aşa este, se admite că aşa este. Dar dacă ei spun că nu este aşa, oricine altcineva repetă după ei că nu este aşa. Nimic nu se schimbă prin asta. Este treaba experţilor, problema lor internă”[51].

Dar genialul Leibniz[52] spunea cu spirit şi perspicacitate: ,,Dacă geometria ar fi ridicat armele împotriva patimilor şi intereselor noastre vitale în acelaşi fel în care o face moralitatea, noi am contesta-o şi am încălca-o în pofida tuturor demonstraţiilor lui Euclid şi Arhimede, care ar fi dispreţuite ca fiind invenţii şi considerate a nesocoti întru totul principiile argumentării valide, în timp ce Joseph Scaliger[53], Hobbes[54] şi alţii, care au scris împotriva lui Euclid şi Arhimede, nu ar avea atât de puţini adepţi ca acum”[55]. Însă Sfânta Scriptură este îndreptată tocmai împotriva patimilor omeneşti. Tot ce este în ea vorbeşte despre viaţă şi despre Cel care a spus despre Sine: Eu sunt Viaţa (potrivit Ioan 11, 25; 14, 6). Iată de ce minţile noastre, lăsate de capul lor, nu pot rămâne nici curate, nici sănătoase când tâlcuiesc Cuvântul vieţii.

Dar, dincolo de toate acestea, ce este instructiv pentru cercetarea noastră ? Că, dacă interpretarea Sfintei Scripturi ar fi lăsată la latitudinea fiecărui individ, atunci ar exista tot atâtea înţelegeri ale Cuvântului lui Dumnezeu câţi oameni există şi câte capricii există în toţi laolaltă. Sfânta Scriptură în sine va înceta să existe într-un sens definitiv. Ştiinţa va fi de asemenea sacrificată pe altarul arbitrarului. Ştiinţa este neputincioasă a răspunde la întrebările vieţii; ea nu poate veni cu nici un fel de acord asupra unor astfel de subiecte. Dacă acordul de opinie ar fi depins de ştiinţă, atunci el s-ar fi născut cu multă vreme în urmă; însă noi vedem că, datorită ştiinţei, îndoielile şi diferenţele de opinie nu numai că nu devin mai puţine ci, dimpotrivă, sporesc.

O ilustrare excelentă a modului în care un om tâlcuieşte Sfânta Scriptură după mintea sa se găseşte în scena din Faust, în care Faust analizează primul verset din Evanghelia după Ioan:

 

Mă simt îmboldit înţelegerea sa să o constat
Şi în sinceritate, pe deasupra,
Originalul textului sacru
Să-l trec în preaiubita mea germană.
(El deschide un tom mare şi face pregătiri pentru a scrie)
 
Stă scris: La început era Cuvântul.
Aici sunt pierdut ! Cine, acum, mă poate ajuta ?
Cuvântul – cu neputinţă atât de mult a-l preţui;
Cu totul altfel trebuie să-l traduc,
Dacă de lumina Duhului sunt învăţat cu adevărat.
 
Am scris: La început era Gândul.
Acest prim verset să-l cântăresc pe de-a întregul,
Ca nu cumva peniţa mea nerăbdătoare să meargă prea zorită.
Este Mintea care lucrează, creează, într-adevăr ?
La început era Puterea, pricep acum.
 
Dar, pe când scriu, se naşte un gând,
Că poate înţelesul n-a fost îndeajuns de încercat.
Duhul mă ajută, acum văd lumina !
La început era Fapta, scriu[56].
 

În aproape 3 minute şi-au luat locul una alteia 4 interpretări diferite ale unuia şi aceluiaşi cuvânt ! Dar nu era această scenă din Faust săvârşită şi pe pământul nostru rusesc la Iasnaia Poliana[57], unde închinătorul la bunul simţ (exclusiv al lui !), după ce a consultat un lexicon grec a ales următoarea traducere a acelui text din Evanghelie: La început a fost înţelegerea vieţii ?

Cât de ciudate pot fi uneori interpretările textului Evangheliei este evident din următorul exemplu. Renumitul V.V. Rozanov[58] a interpretat odată Matei 16,18 astfel: ,,Spunând Tu eşti Petru, şi pre această piatră (pustia) voiu zidi Biserica mea este ca şi cum s-ar profeţi că întreaga Biserică, sau aproape toată, va fi clădită având un caracter de solitudine, sihăstresc”[59]. Dar în altă parte[60], cineva de un cuget cu Rozanov tâlcuieşte acelaşi verset într-un mod diferit: De ce era Biserica întemeiată pe Petru ? Fiindcă el era căsătorit, avea copii, şi îşi iubea cu putere soţia şi copiii, nedespărţindu-se de ei nici măcar în timpul călătoriilor sale misionare. Astfel, Biserica este întemeiată pe principiul familiei.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 103/ianuarie-februarie 2017

 

 

 

PARTEA A V-A

Nu este limpede că vor exista tot atâtea înţelesuri ale Sfintei Scripturi câţi oameni există şi câte toane au ei ? Noi avem reflecţiile minunate şi pline de autoritate ale Sfântului Vichentie de Lerins despre acest subiect: ,,Datorită profunzimii Sfintei Scripturi, nu toţi o acceptă în unul şi acelaşi sens, ci unul înţelege cuvintele ei într-un fel, altul în alt fel; astfel că pare a fi capabilă de atât de multe interpretări pe câţi interpreţi există”[61].

Aici cineva se poate întreba: Şi ereticii apelează la Scriptură ? Ei o fac într-adevăr, şi cu vârf şi îndesat; fiindcă îi poţi vedea gonind prin toate cărţile Sfintei Scripturi: prin cărţile lui Moisi, cărţile împăraţilor, psalmi, epistole, evanghelii, prooroci. Fie [că se află] printre propriii oameni, fie printre străini, în particular sau în public, oral sau în scris, la reuniuni în societate sau pe stradă, mai niciodată nu pun în lumină ceva dintr-ale lor pe care să nu se străduiască să-l apere cu cuvintele Scripturii. Citeşte scrierile lui Pavel de Samosata, Priscillian, Eunomie, Jovinian şi ale celorlalţi eretici, şi vei vedea o mulţime infinită de exemple, nici măcar o singură pagină care să nu fie plină de citate posibile din Noul sau Vechiul Testament. ...

Fiindcă ei ştiu că duhoarea rea a învăţăturii lor va găsi cu greu acceptare dacă este emanată pur şi simplu. Drept urmare, ei o stropesc cu mireasma graiului ceresc, pentru ca cel care va fi gata să dispreţuiască greşeala omenească să ezite să condamne cuvintele dumnezeieşti. Ei fac de fapt ceea ce fac doicile când prepară vreo băutură amară pentru copii: ele ung marginea paharului de jur-împrejur cu miere, ca cel mic, încrezător, simţind la început dulceaţa să nu-i fie teamă de amărăciune. ...

Din acest motiv Mântuitorul a strigat: Păziţi-vă de proorocii cei mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar înlăuntru sunt lupi răpitori (Matei 7, 15). Cine sunt lupii răpitori ? Cine dacă nu tâlcuirile sălbatice şi turbate ale ereticilor, care infestează neîncetat oile Bisericii şi sfâşie în bucăţi turma lui Hristos oriunde pot ? Dar ca ei să poată fura oaia cea nevinovată cu mai multă şiretenie, stăvilindu-şi ferocitatea de lup, ei se dezbracă de înfăţişarea lui şi se învăluie, ca să spunem aşa, în graiul legii dumnezeieşti ca într-o lână, astfel ca cel [care se apropie de ei], simţind moliciunea lânii, să nu se teamă de colţii lupului. ...

Ori de câte ori proorocii mincinoşi, apostolii mincinoşi sau învăţătorii mincinoşi citează fragmente din dumnezeiasca lege, prin intermediul căreia, răstălmăcind, ei caută să susţină propriile erori, nu este nici o îndoială că ei imită şiretlicurile pline de viclenie ale tatălui lor [diavolul], care cu siguranţă nu ar fi complotat nicicând dacă nu ar fi ştiut că, acolo unde el ar putea introduce eroarea în mod necinstit şi pe furiş, nu există cale mai uşoară de a-şi împlini scopul său nelegiuit decât prin a invoca autoritatea Sfintei Scripturi.

Dar cineva va spune: Ce dovadă avem noi că diavolul obişnuieşte să apeleze la Sfânta Scriptură ? Să-l lăsăm să citească evangheliile în care este scris: Atunci l-a dus pre el [pe Mântuitorul] diavolul în sfânta cetate şi l-a pus pre el pre aripa bisericii. Şi a zis lui: de eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te pre sineţi jos, că scris este: Îngerilor săi va porunci pentru tine, şi pre mâini te vor ridica, ca nu cumva să împiedici de piatră piciorul tău (Matei 4, 5-6; Psalmi 90, 11-12). La ce fel de tratament trebuie să se aştepte oamenii, nenorociţi şi mici precum sunt, din partea celui care L-a atacat cu putere chiar pe Domnul slavei cu citate din Scriptură ? ... Căci aşa cum atunci conducătorul a grăit către Conducător, tot aşa acum membrii vorbesc către membri, urmaşii diavolului către urmaşii lui Hristos, răucredincioşii către credincioşi, nelegiuiţii către cei evlavioşi, într-un cuvânt, ereticii către ortodocşi.

Dar ce spun ei ? De eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te pre sineţi jos; adică, dacă ai vrea să fii fiu al lui Dumnezeu şi să moşteneşti Împărăţia Cerurilor, aruncă-te jos; adică, aruncă-te, renunţă la învăţătura şi tradiţia acestei sublime Biserici, care este concepută a fi nici mai mult nici mai puţin decât însuşi templul lui Dumnezeu. Şi dacă cineva l-ar întreba pe unul din ereticii care dau acest sfat: Cum dovedeşti aceasta ? Ce motive ai să spui că trebuie să mă descotorosesc de credinţa universală şi străveche a Bisericii Soborniceşti ?, ereticul are deja răspunsul: ,,Că scris este”; şi numaidecât el aduce o mie de mărturii, o mie de exemple, o mie de citate din Lege, psalmi, apostoli, prooroci, prin intermediul cărora, tâlcuite după un nou şi eronat principiu, sufletul nefericit poate fi aruncat din înălţimea adevărului sobornicesc în cea mai adâncă prăpastie a ereziei.

Dar se va spune: Dacă cuvintele, simţămintele, făgăduinţele Scripturii sunt folosite de diavol şi ucenicii lui, dintre care unii sunt apostoli mincinoşi, unii prooroci mincinoşi şi învăţători mincinoşi, şi toţi fără excepţie eretici, ce trebuie să facă ortodocşii, fiii Bisericii Mamă ? Cum să deosebească ei adevărul de minciună în Sfintele Scripturi ? Ei trebuie să fie foarte atenţi pentru ... a tâlcui textul sfânt potrivit tradiţiilor Bisericii Universale şi păstrând rânduielile învăţăturii soborniceşti[62].

Lăsaţi un om singur cu Scriptura, şi Scriptura va pierde orice înţeles şi semnificaţie bine definită. Rămâne doar un om, ale cărui capricii şi ciudăţenii ale minţii vor fi ascunse în spatele autorităţii Cuvântului lui Dumnezeu. Fără Biserică şi în afara Bisericii, el este în mod inevitabil într-o stare de rătăcire fără speranţă, chiar dacă el are în mâinile sale cartea Sfintei Scripturi. ,,Înstrăinaţi astfel de adevăr”, scrie Sfântul Irineu despre eretici, ,,ei se tăvălesc pe drept în orice eroare, azvârliţi încoace şi încolo de ea, cugetând diferit cu privire la aceleaşi lucruri în momente diferite, şi niciodată ajungând la o cunoaştere bine întemeiată, fiind mai dornici să fie sofişti ai cuvintelor decât ucenici ai adevărului. ... Ei au întotdeauna scuza de a căuta [adevărul], ... dar niciodată nu reuşesc să-l găsească”[63].

Cuvintele ameninţătoare ale ucenicului apostolului iubirii, [Sfântul] Policarp al Smirnei[64], care în Epistola sa către Filipeni numea pe oricine tâlcuieşte cuvintele Domnului după propriile pofte întâiul născut al satanei[65], devin cât se poate de limpezi pentru noi.

Mai mult decât atât, lăsată singură în privinţa Sfintei Scripturi, mintea poate merge chiar mai departe în încălcarea Scripturii, adeverind astfel cuvintele înţelepte ale lui Clement al Alexandriei[66]: ,,Alţii, abandonându-se plăcerilor, denaturează Scriptura potrivit poftelor lor”[67]. Cărţile Noului Testament lasă o mare libertate pentru toate soiurile de violenţă împotriva lor tocmai pentru că Hristos Însuşi nu a scris niciodată nimic. Întemeietorii şcolilor filozofice au lăsat adeseori colecţii de mai multe volume ale scrierilor lor, în care ei înşişi îşi expun învăţăturile într-un mod mai mult sau mai puţin complet şi precis. Oricine doreşte să stăpânească învăţăturile lor poate consulta aceste scrieri. Este posibil să nu înţelegi tot din ele pe deplin, sau să înţelegi într-un chip mai degrabă particular, dar caracterul arbitrar fără limite nu este cu putinţă, deoarece cel ce studiază este legat de cuvintele autentice ale autorului, filozoful.

Dar situaţia este cu totul diferită în ce-L priveşte pe Hristos şi învăţătura Sa. Hristos Însuşi nu a scris nimic. Alţii au scris despre El; ei au scris la mai mulţi ani după sfârşitul vieţii Sale pământeşti; unii dintre cei care au scris nu au fost martori direcţi ai faptelor Sale sau ascultători ai învăţăturii Sale. Din punctul de vedere al unei minţi independente [adică, independentă de Biserică], întrebarea dacă autorii cărţilor Noului Testament au transmis corect învăţătura lui Hristos nu este doar pe de-a întregul adecvată, ci şi legitimă şi absolut inevitabilă. Au relatat ei cu exactitate viaţa şi minunile Lui ? Chiar dacă toate cărţile Noului Testament sunt cât se poate de autentice, aceasta înseamnă neapărat că tot ceea ce este scris în ele corespunde realităţii ?

Autenticitatea unei cărţi trebuie să fie întotdeauna deosebită de exactitatea sa. Autenticitatea este departe de a fi o garanţie sigură şi de încredere pentru exactitate. Relatări pe deplin autentice, chiar ale unor martori oculari, se dovedesc foarte des a fi cu totul false. Un martor ocular poate observa neadecvat un eveniment, sau nu-l înţelege cum trebuie. El poate confunda lucrurile dacă scrie din memorie, la câteva decenii după eveniment. Mai mult, cât de des este un om un narator cu totul imparţial chiar dacă el doar fotografiază un eveniment ? Este neobişnuit ca cineva să cedeze tentaţiei de a adăuga ceva de la sine, de a descrie propria năzuinţă ca fiind împlinită ? În sfârşit, un autor poate avea un scop aparte de a nu comunica absolut tot aşa cum s-a întâmplat.

Desigur, toate acestea şi supoziţii asemănătoare sunt de înţeles şi fireşti. Dar dacă aşa stau lucrurile, atunci nu este limpede că minţii omeneşti îi sunt deschise posibilităţi nelimitate de a descoperi în cărţile Noului Testament orice şi-ar dori ? Este posibil să nu afli ce este acolo, dar să citeşti printre rânduri ceva ce nu este scris în nici un rând existent. Ce anume din Evanghelii aparţine de fapt lui Hristos şi ce i-a fost pur şi simplu atribuit lui Hristos de apostoli ? Care eveniment corespunde în realitate unei relatări evanghelice particulare ? Poţi presupune orice doreşti şi poţi crea un ,,creştinism” potrivit nu numai cu gusturile şi dorinţele tale, ci chiar cu mofturile tale. Dar ce se va întâmpla cu Adevărul lui Hristos cu o astfel de atitudine faţă de Sfânta Scriptură ?

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 104/martie-aprilie 2017

 

 

 

PARTEA A VI-A

Din nefericire, cuvintele noastre nu sunt doar simplă supoziţie, ci ele sunt derivate din numeroase fapte istorice pline de învăţăminte. Încă din a doua jumătate a secolului al II-lea existau oameni care, potrivit Sfântului Irineu al Lyonului, se lăudau că sunt corectori ai apostolilor[68] şi se considerau mai înţelepţi nu numai decât episcopii ci chiar decât apostolii[69]. Aceştia erau gnosticii valentinieni[70]. Tertullian spunea despre ei că, în mâinile lor, învăţăturile Sfintei Scripturi erau ceea ce este o haină de oaie pentru lupii răpitori[71].

Este binecunoscut cât de obscure erau sistemele dogmatice ale gnosticilor, cu eonii şi sizigiile lor[72]. Dar, aşa cum spune Sfântul Irineu, ei au reprezentat în mod fals aceste sisteme ca existente, şi astfel, în timp ce ei construiau propriile ipoteze, ei prejudiciau Scripturile[73], în care găseau confirmarea tuturor învăţăturilor lor în aşa măsură încât că ei nu învăţau nimic fără coroborarea din Scriptură[74], chiar spunând că totul trebuie verificat prin învăţătura Mântuitorului[75]. Dar cum a fost posibil ca sistemele gnostice să fie conţinute de Noul Testament ? Potrivit învăţăturii gnostice, învăţătura lui Hristos aşa cum este expusă de apostoli în Evanghelii este vagă şi neclară. Nu tot ceea ce este în Evanghelii trebuie înţeles aşa cum este scris.

Printre valentinieni era foarte răspândită aşa-zisa teorie a acomodării. Potrivit acestei teorii, Hristos, în exprimarea exterioară a învăţăturii Sale, Se ajusta pe Sine la înţelegerea ucenicilor şi ascultătorilor Săi, şi la fel au făcut apostolii în epistolele lor. Hristos i-a învăţat pe ucenicii Săi în primul rând tipologic şi mistic, în al doilea rând tainic, prin pilde, şi în al treilea rând clar şi direct[76], şi în plus, individual, pe cei capabili să înţeleagă[77]. Bineînţeles, de aici a ieşit concluzia că Scriptura nu trebuie înţeleasă literal, ci ca şi cum întreaga Scriptură ar fi o pildă sau o ghicitoare. În cuvintele lui Hristos: Căutaţi şi veţi afla (Luca 11, 9), gnosticii vedeau o poruncă directă de a căuta în Scriptură un înţeles tainic, misterios.

În acest fel, exista o alegorizare neîncetată în interpretare, şi drept urmare toate dogmele sistemelor gnostice se găseau în Scriptură. De exemplu, în pilda lucrătorilor viei (Matei 20, 1-16), gnosticii vedeau învăţătura lor despre cei 30 de eoni. Stăpânul viei a ieşit să tocmească lucrători la ceasul întâi, al treilea, al şaselea, al nouălea şi al unsprezecelea. Dacă sunt adunate aceste cifre rezultatul este 30. Astfel, este o indicaţie a celor 30 eoni. Putem fi de acord cu Tertullian că acest soi de interpretare nu este mai puţin vătămător adevărului decât denaturarea textului[78].

Un admirator al abordării independente a Sfintei Scripturi, adică o abordare din afara Bisericii, ar putea obiecta: ,,Gnosticii au făcut poate diverse presupuneri absurde şi au început să alegorizeze. Dar astăzi nimeni nu ar face aceasta”. În realitate, nu este atât de simplu. Gnosticii utilizau metoda exegetică acceptată ştiinţific în vremea lor, care era folosită şi de scriitorii bisericeşti[79]. Cu toate acestea, în ciuda similarităţii metodelor interpretative, ele conduceau la rezultate în mod esenţial diferite. Nu metoda trebuie condamnată, ci despărţirea Sfintei Scripturi de Biserică, care deschide întotdeauna calea pentru samavolnicia omenească şi permite, în cuvintele Epistolei Patriarhilor, ,,să se glumească cu ceea ce nu se cuvine să se glumească”[80]. O asemenea separare nefirească nu poate produce decât prejudicierea adevărului.

Noi putem indica alt fenomen istoric care, în timp ce nu este mai puţin instructiv, este dintr-o epocă mai apropiată de a noastră. Gnosticii de la începutul secolului al XIX-lea au mers mult mai departe decât cei din secolul al II-lea. Gnosticii antici căutau justificare în Noul Testament pentru sistemele lor filozofico-religioase; gnosticii începutului de secol XIX şi-au fixat un ţel de a prezenta ,,istoria naturală a marelui profet din Nazaret”. Ei raţionau astfel: Hristos şi apostolii grăiau în limba ţăranilor galileeni simpli. Toate caracteristicile perspectivei asupra lumii a unui ţăran naiv sunt evidente în Evanghelii. Omul simplu vede o minune pretutindeni; el este întotdeauna gata să perceapă prezenţa forţelor supranaturale.

În Evanghelii există referiri dese la minuni, persoane demonizate, şi aşa mai departe. Aceasta înseamnă că toate erau în realitate aşa ? Nu, înseamnă doar că faptele lui Hristos păreau minunate oamenilor simpli din preajma Lui, fără a fi aşa în realitate. Pentru a fi înţelese cum trebuie, Evangheliile trebuie să fie întâi transcrise în limbajul oamenilor instruiţi din acea vreme, şi apoi acest limbaj trebuie tradus în limba noastră contemporană, limba învăţaţilor. În plus, multe din cele ce se află în Evanghelii pot fi explicate pur şi simplu prin faptul că martorii oculari au observat prost evenimentele, privindu-le prin prisma propriei perspective naive asupra lumii.

Exact astfel de opinii au fost dezvoltate la începutul secolului al XIX-lea de către Eichhorn[81], care oferea modele de interpretare potrivit metodei proprii. O interpretare completă a Noului Testament potrivit practicii lui Eichhorn a fost făcută de Paulus[82], care în interpretarea sa uluitoare nu a lăsat nici măcar o singură minune în Evanghelii, astfel încât ceea ce rezultă de fapt este o istorie naturală a unui mare profet, în care Evanghelia lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este complet de nerecunoscut. Noi vedem din nou că fără autoritatea Bisericii Sfintele Scripturi pierd orice înţeles clar, de vreme ce ,,corectorii apostolilor” înşelaţi de sine se ivesc numaidecât, fiecare din ei ,,îmbunătăţind” în felul propriu, şi fiecare contrazicându-l pe celălalt.

Astfel de ,,corectori” a cunoscut fiecare epocă în parte. Este surprinzător că oamenii încă nu înţeleg că ,,a-i corecta pe apostoli” este în principiu o strădanie absurdă care s-a compromis de nenumărate ori în istorie. În teologia protestantă, diferenţa dintre Hristos şi apostoli este cel mai comun lucru. [Astfel de teologi] nu au încredere în apostoli, astfel că ei vor să-i ,,îmbunătăţească”. În acest fel, Hristos apare doar ca un fel de mărime necunoscută care trebuie apreciată şi învăţătura Sa ca o ecuaţie cu o mulţime de necunoscute, pe care fiecare o rezolvă aşa cum i se pare potrivit.

Dacă Biserica este respinsă, dacă Sfânta Scriptură este abordată separat de Biserică, atunci faptul că Hristos nu a scris nimic conduce în mod automat la distrugerea Sfintei Scripturi. Calea de la respingerea Bisericii la distrugerea Scripturii a fost şi încă este călcată de mulţi, dar probabil nimeni nu a descris vreodată această cale atât de sincer, chiar până la cinism, precum a făcut-o Lev Tolstoi în introducerea la Expunerea succintă a Evangheliei(ediţia din Geneva):

,,Cititorul trebuie să-şi aducă aminte că Hristos Însuşi nu a scris niciodată nici măcar o singură carte, aşa cum au făcut Platon, Filon sau Marc Aureliu; nici nu a transmis vreodată învăţătura Sa persoanelor învăţate şi educate cum a făcut Socrate, ci a vorbit oamenilor neînvăţaţi pe care i-a întâlnit în timpul vieţii Sale. Doar după moartea Sa, oamenii au realizat că ceea ce a spus El era foarte important şi că nu ar fi rău să se consemneze în scris câte ceva din ceea ce El a spus că trebuie făcut, şi, după ce au trecut aproape 100 ani, au început să scrie ceea ce auziseră despre El.

Cititorul ar trebui de asemenea să-şi amintească că existau multe astfel de memorii, multe s-au pierdut, şi multe erau de calitate foarte slabă, şi creştinii se foloseau de toate, alegând treptat ceea ce li se părea mai bun şi mai limpede. În alegerea celor mai bune Evanghelii, Bisericile, potrivit zicalei: ’Nu poţi alege vergele drepte fără să capeţi câteva strâmbe’, au cules în mod inevitabil multe ’ vergele strâmbe’ din vasta literatură despre Hristos, şi drept urmare, există multe fragmente în Evangheliile canonice care sunt la fel de sărace ca cele din Evangheliile apocrife respinse”[83].

,,După 1.800 ani de existenţă, aceste cărţi stau înaintea noastră în aceeaşi stare brută şi incoerentă, la fel de pline de nonsens şi contradicţii precum erau [atunci]”[84]. Din aceasta, Tolstoi trage o concluzie directă: ,,Cititorul trebuie să-şi aducă aminte că nu numai că nu este greşit a elimina fragmentele nenecesare din Evanghelii, lămurind un fragment prin altele, ci dimpotrivă, este condamnabil şi nereligios a nu face aceasta şi a continua să socoteşti un anumit număr de versete şi epistole ca fiind sfinte”[85].

Nu este evident că de îndată ce Tolstoi a cugetat la faptul că Hristos nu a scris nimic, el a ajuns aproape în mod inevitabil la o îndreptăţire a unei distorsionări totale a textului evanghelic ? Într-adevăr, dacă noi admitem că părţile nenecesare ar trebui îndepărtate din Evanghelii, nu deschide aceasta uşa către orice soi de samavolnicii ? Ce este necesar şi ce nu este necesar ? Cine va hotărî aceasta ? Fireşte, fiecare persoană în parte, potrivit propriilor înclinaţii. Pentru Tolstoi până şi fericirile evanghelice – unde sunt binecuvântaţi cei blânzi, milostivi, curaţi cu inima – păreau nenecesare, deoarece ele ,,sunt nelalocul lor şi erau introduse inopinat”[86]. Oamenii au gusturi colosal de diferite, şi dacă ceea ce trebuie păstrat şi ceea ce trebuie eliminat din Evanghelii este determinat de gustul personal, atunci, cu adevărat, vor exista tot atâtea Evanghelii câte persoane abordează Evanghelia din afara Bisericii. În locul învăţăturii limpezi a lui Hristos, în mod evident va rezulta doar haos şi un talmeş-balmeş al opiniilor individuale.

Marcion, ereticul din secolul al II-lea, avea încredere doar în Apostolul Pavel, afirmând că doar el înţelegea întocmai şi corect învăţătura lui Hristos şi o păstra în puritatea ei, în timp ce ceilalţi apostoli erau ,,pseudo-apostoli şi evanghelizatori iudaici[87], adică, apostoli mincinoşi, pentru că ei au introdus elemente de iudaism în învăţătura lui Hristos. Dar pentru Tolstoi al nostru, Apostolul Pavel este unul din ,,întemeietorii Talmudului creştin”, deoarece el, ,,nereuşind să înţeleagă bine învăţăturile lui Hristos”, a introdus în creştinism o învăţătură despre tradiţie, şi acest principiu al tradiţiei a fost motivul principal pentru distorsionarea învăţăturii creştine şi pentru faptul că nu a fost înţeleasă[88].

Pe cine să ascultăm ? Nu se ştie. Pare limpede un singur lucru: că un om lăsat singur cu Scriptura se va pune curând mai presus de apostoli şi va începe să-i ,,corecteze”, creând pentru sine o învăţătură a lui Hristos pe care doar imaginaţia sa o doreşte. Dacă nu există Biserica, nu va exista nici Scriptura. Cărţile Scripturii – cuvinte şi litere – vor rămâne, dar fiecare va pune propriul înţeles în ele. Dacă cuvintele şi literele stau în cale, este posibil să le ,,corecteze” puţin. Toate acestea deoarece Hristos Însuşi nu a scris nimic niciodată şi noi avem învăţătura Sa doar aşa cum este transmisă de alţii, ceea ce permite întotdeauna minţii să fie suspicioasă cu privire la acurateţea şi autenticitatea sa.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 105/mai-iunie 2017

 

 

 

PARTEA A VII-A

Reflectând asupra faptului că Hristos nu a scris nimic, eu sunt dispus adeseori să recunosc o anumită trăsătură proniatoare în aceasta. Din pricina acestui fapt, abordarea Sfintei Scripturi din afara Bisericii poate fi dusă logic până la absurditate. Aceasta a fost deja făcută efectiv de raţionalism care, pe baza protestantismului, a arătat că nu există piedici în distorsionarea completă a Evangheliei şi înlocuirea ei cu propriile născociri.

Mai mult de atât, raţiunea lăsată de capul ei nu se va opri până nu va desfiinţa chiar cărţile Sfintei Scripturi. Într-adevăr, care este temeiul pentru recunoaşterea acestora sau a altor cărţi drept Sfânta Scriptură şi scrieri apostolice autentice ? Nu poate exista decât un singur răspuns la această întrebare: recunoaşterea de către noi a anumitor cărţi drept Sfânta Scriptură şi scrieri apostolice autentice se bazează exclusiv pe credinţa în Biserică şi pe încrederea în autoritatea Bisericii. Cărţile Sfintei Scripturi au fost scrise de apostoli şi date în custodia Bisericii. Apostolii, şi mai cu seamă Apostolul Pavel, chiar dădeau dovadă specială a autenticităţii epistolelor lor, prevăzându-le cu propria semnătură de mână.

Custodele epistolelor autentice şi ale tuturor scrierilor apostolice a fost Biserica. Doar ea poate judeca valoarea apostolică a proprietăţii sale. La urma urmei, Biserica a exprimat în deciziile sale învăţătura sa despre alcătuirea Sfintei Scripturi. Astfel, noi trebuie să recunoaştem drept Noul Testament exact aceste 27 cărţi binecunoscute care au fost recunoscute ca Noul Testament de către Biserică.

Fericitul Augustin[89] spunea: ,,Ego uero Euangelio non crederem, nisi me catholicae ecclesiae commouerat auctoritas”. ,,Din partea mea, nu aş fi crezut Evanghelia decât dacă aş fi fost împins [către aceasta] de autoritatea Bisericii Soborniceşti”[90]. Aceste cuvinte ale lui Augustin exprimă un mare adevăr. Dacă nu există Biserică, nu va exista nici Sfânta Scriptură. Protestanţii şi sectanţii recunosc şi respectă Sfânta Scriptură; dar recunoaşterea lor nu atârnă în aer ? Haideţi să-i lăsăm pe protestanţi sau sectanţi să chibzuiască complet şi sincer la întrebarea: de ce recunoaştem tocmai aceste cărţi ca fiind Sfânta Scriptură ? A ne raporta la opinia personală a cuiva înseamnă a refuza să dăm un răspuns rezonabil. Nu ne putem raporta nici la erudiţie. Chestiunea originii şi autenticităţii cărţilor Sfintei Scripturi este dezbătută mult în cercurile erudiţilor. Această literatură savantă s-a dezvoltat deja de veacuri întregi. Vrafuri de cărţi au fost scrise, dar fără rezultate pozitive. Pur şi simplu nu există rezultate care ar putea impune acordul tuturor.

Cum poate un protestant să se raporteze la erudiţia sa ,,imparţială”, când au loc dispute fără speranţă [de conciliere], chiar cu privire la autenticitatea Evangheliilor, îndeosebi a Evangheliei lui Ioan ? Haideţi să-i lăsăm pe protestanţi să rezolve problema autenticităţii epistolelor pastorale ale Apostolului Pavel ! Dar reprezentanţii erudiţiei protestante răspund fiecare la această întrebare în mod diferit. Savanţii conservatori le recunosc ca pe adevăratele scrieri ale Apostolului Pavel. Alţii spun că ele sunt doar întemeiate pe scrisorile autentice ale lui Pavel; în forma lor actuală, nu este cu putinţă ca ele să-i aparţină apostolului şi ele conţin adăugiri ulterioare. Alţii încă declară că epistolele pastorale au fost completate mai târziu şi sunt nişte contrafaceri [săvârşite] cu un scop tendenţios: ele au fost scrise pentru a justifica structura ierarhică nou-întemeiată şi au fost scrise la mijlocul secolului al II-lea, iar numele Apostolului Pavel a fost pur şi simplu atribuit în mod fals lor.

Pe cine ar trebui să ascultăm? De ce pe acest învăţat şi nu pe altul ? Există mulţi oameni care au capacitatea de a cântări multitudinea de argumente contradictorii ? Şi există mulţi oameni care au capacitatea de a intra în punctele fine ale investigaţiei savante ? Nu există o autoritate comună şi nu se ştie cine trebuie ascultat. Să-i asculţi pe toţi în acelaşi timp nu este cu putinţă, de vreme ce unul se duce înLumea 106 pădure, în timp ce altul se duce după stiva de lemne; unul urmăreşte norii, în timp ce altul merge înapoi; şi încă altul vrea să intre în apă.

Îndoiala privind autenticitatea cărţilor Sfintei Scripturi a apărut odată cu protestantismul însuşi. Într-adevăr, Luther[91] a respins Epistola lui Iacov, numind-o nu se ştie de ce epistolă de paie. Şi urmaşii lui Luther au mers infinit mai departe. Prin urmare, este necesar a recunoaşte aceasta: conceptul unui canon absolut al Sfintei Scripturi este în mod exclusiv un concept al Bisericii; în afara Bisericii este cu totul de neconceput.

 

Evanghelia de la Marcu, 1640

 

Este cu totul de neînţeles când sectanţii vor să discute despre cărţile canonice şi necanonice ale Sfintei Scripturi. Protestanţii studiază foarte mult istoria canonului Noului Testament, dar însăşi istoria este pe de-a întregul devastată de conceptul canonicitătii în afara Bisericii. Istoria arată că acest canon nu a fost acelaşi întotdeauna şi în toate Bisericile [locale]. Au trecut câteva secole înainte ca acest canon să fie fixat prin hotărâri sinodale. Pentru noi, nu este nimic problematic în aceasta, de vreme ce noi credem în Biserică, şi prin urmare deciziile ei sunt deopotrivă de sfinte, fie că ele aparţin secolului II, IV sau XX. Dar nu aşa stau lucrurile pentru protestanţi şi pentru alţii care neagă adevărul Bisericii.

Pentru ei, istoria canonului Noului Testament aruncă îndoieli asupra conceptului însuşi de canonicitate. Cei mai consecvenţi protestanţi nu ascund aceasta. De exemplu, Adolf Jülicher[92] îşi încheie studiul despre istoria canonului Noului Testament cu o sentinţă foarte caracteristică: ,,Faptul indiscutabil al naşterii treptate şi omeneşti a canonului Noului Testament poate servi scopului eliberării noastre de pericolul ca acest canon să se transforme din a fi un sprijin în a fi un jug asupritor”[93].

Se poate spune că, la bursa de valori protestantă, preţul Sfintei Scripturi este foarte instabil, dar nu depăşeşte niciodată valoarea sa nominală. Preţul este ameninţat în mod constant de o scufundare neaşteptată. Pe neaşteptate, un învăţat dovedeşte pentru o vreme neautenticitatea acesteia sau aceleia din cărţile Noului Testament. Când domnea şcoala din Tübingen a lui Baur[94], tot ceea ce mai rămăsese din Noul Testament erau 4 sau 5 epistole ale Apostolului Pavel. În momentul de faţă, ei par să încline către a recunoaşte autenticitatea majorităţii cărţilor Noului Testament. Dar brusc, undeva în Egipt, va fi descoperit vreun papirus care aruncă o lumină diferită asupra perioadei, şi valoarea Sfintei Scripturi printre protestanţi va scădea cu repeziciune.

Aşadar, principiul unei abordări a Sfintei Scripturi din afara Bisericii distruge valoarea Scripturii însăşi. Toţi apostaţii de la Biserică – protestanţi, sectanţi de tot felul – vorbesc cu totul în zadar despre respectul lor pentru Sfânta Scriptură. Cuvintele lor arată doar lipsa de înţelegere şi uneori chiar ipocrizie. Nu este caracteristic că toate criticile nefavorabile şi adeseori blasfemiatoare la adresa Scripturii vin de la protestanţi, în a căror dogmă Scriptura a luat locul Bisericii, pentru care Scriptura este totul ?

Am spus mai sus că pentru un protestant Scriptura este un fetiş, o statuie, un idol neînsufleţit. Cred că un idolatru simte că el însuşi a făcut idolul. Se spune despre băştinaşii noştri necivilizaţi, care nu sunt ruşi, că după o vânătoare reuşită ei încearcă în orice fel cu putinţă să mulţumească idolilor lor ungându-le buzele cu grăsime de la animalul ucis şi punând în gurile lor cele mai bune bucăţi de carne. Dar dacă vânătoarea se dovedeşte nereuşită, ei încep să ciopârţească idolul. Sfânta Scriptură este manevrată în acelaşi fel de cei care o abordează fiind înstrăinaţi de Biserică. Atâta vreme cât Scriptura nu-i contrazice, nu-i demască, ei o preamăresc. Dar când o face, ei încep să facă idolul lor harcea-parcea fără milă, sfâşiind Scriptura în bucăţi, dintre care pe unele le consideră a fi contrafaceri, iar pe altele le socotesc nenecesare.

Sfântul Irineu al Lyonului numeşte Scriptura Pomul Raiului, sădit în mijlocul Bisericii[95]. Însă pentru cei izgoniţi din rai, acest pom poate fi doar pomul cunoaşterii binelui şi răului; şi după ce gustă din el, ei pot fi încredinţaţi doar de adevărul trist că sunt goi. Este timpul ca toţi duşmanii Bisericii să fie convinşi de goliciunea lor ruşinoasă şi să ceară iertare Bisericii, exact aşa cum fiul risipitor a cerut iertare tatălui său ! Separarea absurdă a Scripturii de Biserică a produs deja roadele sale fatale. Printre protestanţi există unii care afirmă, învaţă şi propovăduiesc că Hristos nu a fost niciodată pe pământ şi că întreaga istorie evanghelică este un mit. Fără Biserică nu există nici Scriptură, nici Hristos, deoarece Biserica este Trupul lui Hristos.

Astfel, adevărul legăturii indisolubile dintre Biserică şi Sfânta Scriptură este afirmat de asemenea prin negaţie. O relaţie cu Scriptura din afara Bisericii conduce în mod inevitabil la absurditate şi pierderea Sfintei Scripturi înseşi.

În primul rând, fără Biserică nu există nici un fel de îngrădire pentru interpretarea Sfintei Scripturi; nu Scriptura îl învaţă pe om, ci dimpotrivă, omul pune în Scriptură orice conţinut doreşte.

În al doilea rând, fără Biserică se pierde orice cale limpede către Hristos şi învăţătura Sa, de vreme ce Hristos Însuşi nu a scris nimic şi apostolii pot fi suspectaţi de transmiterea inexactă a învăţăturii lui Hristos.

În al treilea rând, fără Biserică, canonul sfintelor cărţi nu are nici un fel de importanţă, şi toţi protestanţii şi sectanţii care s-au confruntat cu întrebarea: de ce tocmai aceste cărţi sunt canonice ? pot fi lăsaţi fără nici un răspuns sau siliţi să recurgă la cuvintele ruşinoase ale vicleniei, cuvinte ale răutăţii (Psalmi 140, 4).

Concluzia întregii noastre discuţii de mai sus este următoarea: Sfânta Scriptură este o proprietate inviolabilă şi inalienabilă a Bisericii şi una din manifestările vieţii sale pline de har. În afara Bisericii nu există şi nu poate fi vreo Sfântă Scriptură. Cuvântul lui Dumnezeu viu şi lucrător nu poate fi în afara Bisericii, de vreme ce în afara Bisericii nu există harul Sfântului Duh. Dacă nu ar exista Biserica, Sfânta Scriptură nu ar putea exista nici măcar asemenea unei consemnări scrise definitive, deoarece nu ar rămâne nici o călăuzire demnă de încredere pentru pentru înţelegerea corectă a Scripturii, şi nimic nu ar putea garanta autenticitatea şi canonicitatea ei. Să remarcăm încă o dată că, susţinând poziţia că în afara Bisericii nu există Sfânta Scriptură, noi reiterăm adevărul transmis de scriitorii bisericeşti încă din secolul al II-lea. Sfântul Irineu al Lyonului spunea că doar în Biserică există o conservare veritabilă a Scripturii cu nimic adăugat sau îndepărtat, laolaltă cu citirea Scripturii fără denaturare[96].

Potrivit lui Tertullian, noi trebuie să abordăm chestiunea cui îi aparţine Scriptura[97]. Celor cărora nu le aparţine ar trebui să nu li se dea acces la Sfânta Scriptură[98]. Scriptura aparţine Bisericii, dar ereticii nu sunt creştini şi nu au dreptul la Scriptura creştină[99]. Biserica îi poate întreba pe eretici: Cine sunteţi voi ? Voi nu sunteţi ai mei, ce căutaţi aici ? Aceasta este proprietatea mea. Este în posesia mea de multă vreme. Eu îmi trag întemeierea de la autorii înşişi, cărora le aparţine Scriptura. Eu sunt moştenitoarea apostolilor. Cât despre voi, ei v-au considerat întotdeauna, în mod categoric, dezmoşteniţi şi respinşi ca nişte străini, ca duşmani”[100].

Adevărul pe care noi am căutat să-l demonstrăm nu este nou, dar ar trebui reiterat în secolul XX, deoarece cu toate că el a fost certificat în mod repetat de istorie, astăzi este foarte adesea uitat.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 106/ iulie-august 2017

 


[1] Arhimandrit Ilarion, Sfânta Scriptură şi Biserica (Sviaşenoie Pisanie i Ţerkov), Editura lui A.I. Sneghireva, Moscova, 1914.

[2] Arhiepiscopul Ilarion se referă la controversa ariană. Ereticul din secolul al IV-lea, Arie (cca 250-336) pretindea că Fiul este o fiinţă creată, nu de aceeaşi substanţă cu Tatăl, în opoziţie cu învăţătura Bisericii că Fiul este necreat şi de aceeaşi substanţă (consubstanţial sau de o fiinţă) cu Tatăl.

[3] Sfântul Atanasie cel Mare, Împotriva arienilor, Cuvântul I.1.

[4] Marcion de Sinope (cca 85-160), un eretic gnostic, care a propus respingerea Vechiului Testament şi publicarea exclusivă a Noului Testament pentru a suprima dependenţa lui de Vechiul Testament.

[5] Sfântul Irineu al Lyonului, Împotriva ereziilor IV.9.3 (Părinţi Ante-niceeni [Ante-Nicene Fathers, ANF 1]), p. 472.

[6] Sfântul Irineu al Lyonului († cca 202), episcop de Lugdunum (astăzi Lyons în Franţa), născut probabil în Smirna (astăzi Izmir în Turcia), Asia Mică. Unul din cei mai importanţi Părinţi ai Bisericii, el a fost cel mai bine cunoscut pentru scrierile sale apologetice împotriva dogmelor gnosticilor, unde el a afirmat autoritatea apostolică a Bisericii Universale prin succesiunea episcopilor ei.

[7] Op. cit., IV.34.1 (ANF 1, p. 511).

[8] Sfântul Epifanie al Ciprului (cca 310-403), episcop de Salamina Ciprului şi mitropolit al întregii insule. El este cel mai bine cunoscut pentru lucrarea sa enciclopedică Panarion (Cutia cu doctorii), în care el face o recapitulare a ereziilor care existaseră până în acea vreme.

[9] Panarion 31.33 (trad. Frank Williams [New York: E.J. Brill, 1987], p. 189).

[10] Op. cit., IV.34.1 (Sources Chretiennes [SC] 100:846; cf. ANF 1, p. 511).

[11] Op. cit. 99 (cf. trad. John Behr, Despre propovăduirea apostolică [Crestwood, N.Y.: St Vladimir’s Seminary Press, 1997], p. 100-101.)

[12] Slujba la Naşterea Domnului, stihiră la litie.

[13] Împotriva ereziilor III.10.2.

[14] Vladimir Soloviov (1853-1900), filozof rus, faimos pentru poziţiile sale idealiste şi vederile sincretiste asupra religiei, şi pentru a fi fost unul din fondatorii ereziei sofiologiei.

[15] Lev Tolstoi (1828-1910), scriitor şi gânditor rus remarcabil care, pe lângă imensa sa lucrare literară, este cunoscut pentru vederile sale religioase particulare, când el a respins orice temeiuri teologice şi metafizice pentru creştinism, denigrându-l până la nivelul unui simplu sistem social şi moral. În Expunere succintă a Evangheliei, publicată în 1896, Tolstoi a extras din Evanghelii doar cuvintele lui Hristos, şi doar pe cele pe care el însuşi le-a simţit a fi autentice. Este lipsit de orice referire la dumnezeirea lui Hristos sau la orice miraculos. Tolstoi a atras numeroşi adepţi, care au creat o religie bazată pe învăţăturile lui.

[16] Op. cit. (Geneva, 1890), p. 9, 11.

[17] Împotriva ereziilor III.4.2 (ANF 1, p. 417).

[18] Împotriva ereziilor V.20.2 (ANF 1, p. 548).

[19] Apostolul este o carte care cuprinde Faptele Apostolilor şi Epistolele Apostolice, care este utilizată în slujbele Bisericii Ortodoxe.

[20] Veşmântăria este un loc separat în clădirea bisericii (adeseori chiar în sfântul altar) unde sunt păstrare vasele liturgice şi veşmintele preoţeşti.

[21] Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407), arhiepiscop al Constantinopolului. Unul din autorii cei mai renumiţi ai Bisericii, extinzând influenţa sa de-a lungul veacurilor prin numeroasele sale scrieri teologice şi pastorale. Cel mai larg răspândit text al dumnezeieştii liturghii din Biserica Ortodoxă este atribuit lui.

[22] Potrivit ,,Omilie despre folosul citirii Sfintei Scripturi”, Opere, vol. III, Academia Duhovnicească din Sankt Petersburg, p. 74 [în rusă].

[23] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia de la Matei 1.1-2 (Părinţi niceeni şi post-niceeni [Nicene and Post-Nicene Fathers, NPNF], 1.10, p. 1).

[24] Sfântul Isidor Pelusiotul († cca 436), autor ascetic în tradiţia Părinţilor Pusztiei, care a vieţuit într-o mânăstire din apropiere de oraşul egiptean Pelusium.

[25] Epistole 3.106, în Opere, partea a doua, Moscova, 1860, p. 158-160 [în rusă].

[26] Sfântul Isaac Sirul († cca 700), episcop de Ninive (în prezent în apropiere de Mosul, în Irak), care mai târziu s-a sihăstrit. El este cel mai bine cunoscut pentru omiliile sale profunde privind viaţa duhovnicească lăuntrică.

[27] Sfântul Isaac Sirul, Omilii ascetice 6, Mânăstirea Schimbarea la Faţă a Domnului, 1984, p. 58.

[28] Carl Jatho (1851-1913), pastor luteran din Köln, Germania, a cărui propovăduire controversată a fost extrem de neconvenţională, abandonând principiile de bază ale creştinismului. El a fost acuzat de erezie şi a fost îndepărtat din slujbă în 1911.

[29] Arthur Drews (1865-1935), filozof şi scriitor german, cunoscut pentru opiniile sale că Iisus Hristos ca personaj istoric nu a existat niciodată în lume, şi prin urmare viaţa Sa descrisă în Evanghelii nu este decât un mit.

[30] În Rusia dinainte de Revoluţie era un obicei ca fiecare sală de clasă din şcolile publice să aibă o icoană a lui Hristos.

[31] Pentru mai multe amănunte pe această temă, a se vedea arhiepiscop Ilarion Troiţki, Creştinism sau Biserică ?

[32] Literalmente, ,,aceeaşi prin aceeaşi”. Un fel de ilustrare care nu face nici o adăugire reală la determinarea unei chestiuni aflate în discuţie.

[33] ,,Istoria viţelului alb”: o zicală rusă care indică de obicei imposibilitatea tragerii unei concluzii logice din ceva.

[34] Alexie Homiakov (1804-1860), filozof religios şi poet rus, aparţinând mişcării slavofililor. Cele mai importante lucrări ale sale se concentrează pe ecleziologia ortodoxă, în care el apără sobornicitatea şi unitatea Bisericii.

[35] Biserica este Una, cap. V [Despre unitatea duhovnicească: un manual de texte slavofile (On Spiritual Unity: A Slavophile Reader), editori Boris Jakim şi Robert Bird, Hudson, New York: Lindisfarne Books, 1998, p. 34-35].

[36] Cunoscută de asemenea ca Mărturisirea lui Dositei, patriarhul Ierusalimului, şi aprobată de Sinodul din Ierusalim din 1672. A fost trimisă în 1723 în Rusia şi Anglia.

[37] Op. cit., Canonul 2 [Crezurile şi mărturisirile de credinţă din tradiţia creştină, vol. I: Cele timpurii, răsăritene şi medievale (Creeds and Confessions of Faiths in the Christian Tradition, Volume I: Early, Eastern, and Medieval), editori Jaroslav Pelikan şi Valerie Hotchkiss, New Haven, Connecticut: Yale University Press, 2003, p. 616].

[38] Op. cit., Geneva, 1890, p. 14-15.

[39] Autorul foloseşte cuvântul podvig, care înseamnă faptă ascetică, strădanie duhovnicească sau, simplu, luptă creştină.

[40] Aluzie la botezul ţinuturilor ruse (988) sub marele cneaz Vladimir (958-1015), când poporul din capitala Kiev s-a botezat în apele râului Nipru, în care a fost aruncată statuia detronată a lui Perun, zeul păgân suprem al religiei slave anterioare.

[41] Sfântul Teofan Zăvorâtul (1815-1894), episcop ortodox rus de Tambov, renumit pentru numeroasele sale scrieri teologice şi pastorale.

[42] Sfântul Chiprian al Cartaginei, Despre unitatea Bisericii universale, cap. X, [Despre Biserică: scrieri alese (On the Church: Select Treatises), Seria Patristică Populară 32, Crestwood, New York: St Vladimir’s Seminary Press, 2006, p. 161].

[43] Sfântul Chiprian al Cartaginei († 258), episcop al Cartaginei în Africa de Nord, în apropiere de Tunisul de astăzi. El este un Părinte important al Bisericii, binecunoscut pentru scrierile sale despre viaţa tainică şi unitatea Bisericii. El a murit ca mucenic în timpul persecuţiei creştinilor sub împăratul roman Valerian.

[44] Idem, Epistola 59.7 [Despre Biserică: scrisori alese (On the Church: Select Letters), Seria Patristică Populară 33, Crestwood, New York: St Vladimir’s Seminary Press, 2006, p. 151-152].

[45] Tertullian (cca 160-220), autor creştin important de origine nord-africană cunoscut pentru lucrările sale vaste pe multe subiecte de teologie şi viaţă morală.

[46] Potrivit Prescripţii împotriva ereticilor 17.

[47] Idem 19.

[48] A se vedea nota 36.

[49] Sfântul Vichentie de Lerins († 445), autor bisericesc care a vieţuit într-o mânăstire din Insula Lerins (sudul Franţei), cel mai bine cunoscut pentru scrierile sale care lămuresc conceptul sobornicităţii aşa cum este aplicat Bisericii.

[50] Commonitorium 26.68 (Părinţi niceeni şi post-niceeni [Nicene and Post-Nicene Fathers, NPNF], 2.11, p. 151).

[51] Profesor A.I. Vvedenski, ,,Aşa-zisa supremaţie a ‘responsabilităţii filozofice’ asupra intelectelor”, The Christian, vol. 3 (1908), p. 786 [în rusă].

[52] Gottfried Leibniz (1646-1716), filozof şi om de ştiinţă german, cunoscut pentru filozofia sa raţională, apărarea religiei şi descoperirile matematice.

[53] Joseph Justus Scaliger (1540-1609), savant şi lider religios francez.

[54] Thomas Hobbes (1588-1679), filozof englez, unul din principalii fondatori ai filozofiei materialismului.

[55] Nouveaux essais, Ed. Erdmann, Berolini, 1840, p. 214 (în franceză).

[56] Johann Wolfgang von Goethe, Faust, trad. Bayard Taylor, revizuit şi editat de Stuart Atkins, New York: Collier-Macmillan, 1962, partea I, liniile 1219-37, p. 81-82.

[57] Moşia lui Lev Tolstoi.

[58] Vasili Rozanov (1856-1919), filozof rus controversat binecunoscut pentru vederile sale asupra sexualităţii şi spiritualităţii.

[59] Într-o lume nesigură şi nehotărâtă, ediţia a doua, Sankt Petersburg, 1904, p. 53 [în rusă].

[60] Ziarul Russia, 12 iunie 1909.

[61] Commonitorium 2.5 (NPNF 2.11, p. 132).

[62] Ibid. 25.64-27.70 (NPNF 2.11, p. 150-152).

[63]Împotriva ereziilor III.24.2 (ANF 1, p. 458).

[64] Sfântul Policarp al Smirnei (cca 69-155), episcop de Smirna, Asia Mică. Unul din cei mai importanţi Părinţi apostolici, care a murit mai târziu ca mucenic. El a fost ucenic al Sfântului Ioan Evanghelistul.

[65] Op.cit. 7.

[66] Clement al Alexandriei (cca 150-211/216), autor creştin timpuriu, care în scrierile sale a încercat să prezinte învăţăturile creştine lumii elenistice mai largi.

[67] Stromata VII.16 (ANF 2, p. 551).

[68] Sfântul Irineu al Lyonului, Împotriva ereziilor III.1.1.

[69] Ibidem, III.2.2.

[70] Valentinienii: un grup de eretici gnostici numiţi astfel după întemeietorul sectei lor, Valentin (cca 100-160). Mişcarea lor este pe deplin reprezentativă pentru întreaga dogmă gnostică. Ei credeau într-un dualism strict spirit versus materie, în care spiritul era considerat bun şi materia rea. De asemenea, era pusă o linie separatoare radicală între Vechiul Testament, ca fiind chipurile un produs al unui Dumnezeu mai mic (sau chiar rău), care a creat lumea materială, şi Noul Testament, venind de la o dumnezeire bună, ,,mai spirituală”. Tipic pentru vederile lor era dispreţul total faţă de trupul uman (şi, prin extensie, faţă de căsătorie şi procreare), care reprezenta pentru ei doar o temniţă pentru suflet. Mântuirea era înţeleasă ca eliberarea sufletului din robia vieţii trupeşti în această lume materială şi întoarcerea sa ulterioară pe tărâmul spiritual de unde căzuse. Prin urmare, dogma creştină fundamentală a învierii era negată. De asemenea, tipic pentru mişcarea lor era elitismul extrem şi ezoterismul.

[71] Tertullian, Învăţătură împotriva ereticilor 4.

[72] Eoni şi sizigii: noţiuni din filozofia gnostică. Eonii denotau o ierarhie de 30 entităţi spirituale, ce cuprindeau 15 perechi complementare cunoscute ca sizigii, care formau o punte între sfera spiritului pur şi lumea materială.

[73] A se vedea Împotriva ereziilor I.9.3 (ANF 1, p. 330).

[74] Învăţătură împotriva ereticilor 15, 39.

[75] A se vedea Sfântul Epifanie al Ciprului, Panarion 33.7.

[76] Fragmente din scrierile lui Teodot 66 (Patrologia Græca 9:689C).

[77] Sfântul Irineu al Lyonului, Împotriva ereziilor II.27.2.

[78] Învăţătură împotriva ereticilor 17.

[79] Pentru mai multe amănunte, a se vedea Ilarion Troiţki, Gnosticism şi Biserică în relaţia cu Noul Testament, Serghiev Posad, 1911; publicat de asemenea în Vestitorul Teologic, vol. 2 (1911), p. 493ff [în rusă]. De acelaşi autor: Tratat despre istoria dogmei Bisericii, Serghiev Posad, 1912, p. 115-132 [în rusă].

[80] Op. cit., Hotărârea 2 (Pelikan şi Hotchkiss, p. 615).

[81] Johann Gottfried Eichhorn (1752-1827), teolog protestant german, cunoscut pentru opiniile sale care neagă autenticitatea multor cărţi din Scriptură.

[82] Heinrich Eberhard Gottlob Paulus (1761-1851), teolog protestant german, care pentru a face Evanghelia ,,mai plauzibilă” pentru gusturile sale raţionaliste, a încercat să explice fiecare minune pe care a întâlnit-o în ea.

[83] Expunere succintă a Evangheliei, p. 7-8.

[84] Lev Tolstoi, Armonia şi traducerea celor patru Evanghelii, vol. I, Geneva, 1892, p. 10.

[85] Expunere succintă a Evangheliei, p. 9.

[86] Armonia şi traducerea celor patru Evanghelii, p. 192.

[87] Tertullian, Împotriva lui Marcion V.19 (SC 483:350).

[88] Expunere succintă a Evangheliei, p. 12.

[89] Fericitul Augustin (354-430), episcop de Hippo (în Algeria de astăzi). Scriitor prolific de comentarii scripturistice şi cărţi de teologie, învăţătură morală, filozofia istoriei şi ecleziologie, ca şi al renumitelor sale Confesiuni.

[90] Împotriva epistolei lui Maniheu numită fundamentală 5.6 (Corpus Scriptorum Ecclesiasticorum Latinorum [CSEL] 25:197; NPNF 1.4, p. 131).

[91] Martin Luther (1483-1546), teolog german, autor şi reformator religios. Întemeietorul mişcării protestante.

[92] Adolf Jülicher (1857-1938), învăţat protestant german care a devenit renumit în domeniul criticismului biblic.

[93] Adolf Jülicher, Introducere la Noul Testament (Tübingen, 1906), p. 517 (în germană).

[94] Ferdinand Christian Baur (1792-1860), teolog protestant german şi conducător al Şcolii de teologie protestantă din Tübingen, cunoscut pentru vederile sale extrem de critice asupra istoriei canonului Noului Testament, contestând autenticitatea celor mai multe cărţi ale Noului Testament.

[95] A se vedea mai sus, nota 17.

[96] Împotriva ereziilor, IV.33.8.

[97] Prescripţii împotriva ereticilor 19.

[98] Ibid. 15.

[99] Ibid. 37.

[100] Ibid.