Înalt prea sfinţia voastră,

Multe rânduieli ale Bisericii noastre sunt întemeiate pe precedent, şi, într-adevăr, cu cât este mai mare poziţia celui care creează precedentul, cu atât mai important este acesta. Prin urmare, modurile în care acţionează episcopii ortodocşi în relaţiile lor cu reprezentanţii confesiunilor sau religiilor heterodoxe sunt de o importanţă deosebită, iar acele cazuri în care ei se abat de la rânduiala acceptată de-a lungul secolelor nu ne pot lăsa indiferenţi. Tăcerea noastră ar putea fi interpretată ca încuviinţare, provocând tulburare în turma noastră, ca şi neînţelegere printre heterodocşi, care se aşteaptă ca acţiunile noastre, îndeosebi în materie de închinare publică, să fie săvârşite de noi toţi potrivit dogmelor şi canoanelor noastre. Prin urmare, o acţiune necorespunzătoare înfăptuită de un episcop poate fi luată drept ceva îngăduit de întreaga Biserică, iar cei care sunt ,,în afară” îşi pot forma o concepţie eronată cu privire la dogma ortodoxă. Într-o vreme precum cea de astăzi, când un aşa de mare interes comun este arătat de diferite confesiuni, putem descoperi că oferim acestora piatră în loc de pâine.

Din acest motiv, cele mai recente acţiuni ale prea sfinţiei voastre, împuternicit precum sunteţi cu autoritatea înalt prea sfinţitului patriarh Athenagora, ne-au lăsat cu totul perplecşi nu numai pe noi şi turma noastră, ci şi pe mulţi alţii.

Avem în vedere recenta participare a prea sfinţiei voastre la ,,Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor” la Catedrala Sfântul Patrick şi ,,doxologia ecumenistă” din Catedrala greacă Sfânta Treime.

Însuşi faptul că aceste slujbe au fost făcute publice de presă ca noutăţi fără precedent este un indiciu că ele au fost introduse în viaţa Bisericii ca ceva extraordinar şi nu aparţin propriu-zis naturii ei. Ce canon, ce tradiţie v-a dat dreptul de a introduce astfel de inovaţii ?

Ortodoxia, prin natura sa implicită, este caracterizată de fidelitatea sa faţă de Tradiţie şi pilda Sfinţilor Părinţi. Nu fără motiv, Sfântul Vichentie de Lerins, în al său Commonitorium, a dat criteriul că ceea ce este cu adevărat ortodox este ceea ce a fost acceptat de Biserică ,,întotdeauna, de către oricine şi pretutindeni”. O noutate care nu se conformează acestei reguli poartă o amprentă implicită de neortodoxie.

Prea sfinţia voastră trebuie să cunoască canonul 45 apostolic, care spune: ,,Episcopul, preotul sau diaconul care numai s-a rugat împreună cu ereticii, să se afurisească; iar dacă a îngăduit acestora să săvârşească ceva ca unor clerici, să se caterisească”. Renumitul canonist Episcopul Nicodim de Dalmaţia, în tâlcuirea acestui canon, notează că participarea la o astfel de rugăciune cu heterodocşii ,,înseamnă nu numai că nu facem nimic pentru convertirea lor la Ortodoxie, ci şi că şovăim noi înşine în credinţa noastră”.

În acest caz, prea sfinţia voastră nu numai că aţi încălcat o tradiţie străveche a Bisericii Ortodoxe întemeiată pe canoane (canoanele 10 şi 45 apostolice şi 6, 32 şi 33 de la Sinodul de la Laodiceea), ci de asemenea în acţiunile şi declaraţiile prea sfinţiei voastre, conforme cu cele ale patriarhului Athenagora, aţi exprimat o învăţătură străină de cea a Părinţilor Bisericii.

În predica prea sfinţiei voastre din Catedrala Sfântul Patrick, aţi spus că unitatea Bisericii ar trebui înţeleasă ca o chemare ,,ca prin asemenea practici şi experienţe ecumeniste precum rugăciunea şi munca împreună, noi să ajungem la cunoaşterea deplină a adevărului care eliberează credinciosul de păcatul temerilor false şi lipsite de evlavie”. Entuziasmul din predica prea sfinţiei voastre nu este spre a proclama adevărul Bisericii, ci spre a căuta ceva nou, chiar o nouă definiţie ,,a relaţiei noastre cu Dumnezeul Treimic”.

Cu toate acestea, Sfinţii Părinţi au socotit întotdeauna că rugăciunea în comun publică este punctul culminant al convertirii persoanelor aflate în greşeală la adevărata Biserică – împlinirea ei, nu calea către ea. Rugăciunea bisericească comună este o manifestare a unei unităţi deja existente în credinţă şi duh. Nu putem avea o asemenea unitate cu cei care învaţă altfel decât Biserica Ortodoxă despre Sfânta Treime (Filioque), Maica Domnului (imaculata concepţie a Maicii Domnului la catolici, absenţa cinstirii Maicii Domnului la protestanţi), ierarhia (papalitatea la romano-catolici, tăgăduirea tainei preoţiei la protestanţi) etc. Este de o mai mare importanţă să remarcăm că romano-catolicii şi protestanţii se deosebesc de noi în ce priveşte dogma Bisericii.

Ecleziologia ortodoxă a fost întotdeauna întemeiată pe înţelegerea că există doar Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică şi schismaticii, ereticii şi cei de alte religii se află în afara ei. Prin urmare, noi nu putem accepta afirmaţia înalt prea sfinţitului patriarh Athenagora, pe care a făcut-o în mesajul său de Naşterea Domnului din 1968, potrivit căreia din pricina unei lipse de dragoste între fraţi ,,Biserica care a fost întemeiată de Hristos spre a fi slăvită, neavând întinăciune, nici prihană (Efeseni 5, 27), desăvârşită şi sfântă, a fost schimbată”. Dacă Biserica noastră a fost schimbată şi nu este aceeaşi cu cea întemeiată de Mântuitorul nostru, atunci Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică pentru care Iisus Hristos a spus că ,,porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18) nu mai există, şi există în schimb mai multe Biserici, dintre care nici una nu este cu totul adevărată şi sfântă.

Într-o cuvântare din timpul vizitei sale la Roma, în 1967, înalt prea sfinţitul patriarh Athenagora a declarat public în Bazilica Sfântul Petru că Biserica ar trebui ,,să revină pe terenul solid pe care a fost întemeiată Biserica nedespărţită”, ca şi cum din 1054 încoace Biserica a pierdut această fundaţie şi de parcă înainte de acea vreme nu au existat deloc schisme. Dacă, precum declaraţi înalt prea sfinţia voastră şi înalt prea sfinţitul patriarh, acţionaţi în direcţia restaurării acestei ,,Biserici nedespărţite”, atunci aceasta înseamnă că pentru sfinţiile voastre Biserica este în momentul de faţă inexistentă. De asemenea, suntem determinaţi în mod inevitabil să conchidem că înalt prea sfinţia voastră şi patriarhul acceptaţi teoria ,,ramurilor”. Potrivit acestei teorii, Biserica Ortodoxă este tot aşa de vinovată de dezbinare ca şi ereticii şi schismaticii care s-au despărţit ei înşişi de Biserică, şi toate aceste comunităţi separate rămân ,,ramuri” ale Bisericii, de care s-au despărţit. Dar dacă cineva poate aparţine Bisericii fără a împărtăşi dogmele ei, atunci dogmele sunt de o importanţă doar secundară. Acest concept este văzut limpede în mesajul patriarhului Athenagora de Naşterea Domnului din 1968, în care el vorbeşte în termeni laudativi despre deplasarea oamenilor către potirul comun ,,necunoscând diferenţele dintre dogmele lor, nici fiind preocupaţi de ele”. Asemenea cuvinte nu ar fi putut fi spuse niciodată de marii înaintaşi ai patriarhului Athenagora: Sfinţii Proclu, Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur, Fotie şi ceilalţi. Mai mult decât atât, chiar dacă prin păcătoşenia firii omeneşti erezia a fost uneori propovăduită de pe treptele scaunului ecumenic sub masca adevărului, nu a existat nicicând în istorie un patriarh care să socotească dogmele neimportante !

Cât de trist este să citeşti o astfel de renegare a învăţăturilor Părinţilor noştri într-un mesaj al întâistătătorului Bisericii care a fost Mama Bisericii noastre Ruse ! Cinstindu-l pe acest întâistătător, aţi organizat o ,,doxologie ecumenistă” în catedrala înalt prea sfinţiei voastre, prin aceasta alăturându-vă lui în indiferenţa faţă de Adevăr prin desconsiderarea canoanelor amintite mai sus. Unirea înalt prea sfinţiei voastre în rugăciune cu romano-catolicii şi protestanţii a fost o împlinire a chemării patriarhului Athenagora de mişcare către unire fără nici o preocupare faţă de dogme, nepăsătoare faţă de avertismentul Apostolului Pavel cu privire la cei care ,,vor strica Evanghelia lui Hristos”. Nu vă este teamă de avertizarea adiţională a Apostolului: ,,Ci măcar şi noi, sau înger din cer de vă va binevesti vouă afară de ceea ce am binevestit vouă, anatema să fie” (Galateni 1, 8) ?

Prin urmare, noi socotim că este datoria noastră să protestăm cu hotărâre faţă de deformarea dogmei Bisericii atât de stăruitor făcută de înalt prea sfinţitul patriarh Athenagora şi înalt prea sfinţia voastră. Noi protestăm faţă de ,,doxologia ecumenistă” şi faţă de includerea în diptice de către patriarh a numelui papei Romei şi a ,,tuturor confesiunilor Răsăritului şi Apusului”, pe care a anunţat-o în mesajul său de Naşterea Domnului. Această includere în diptice a fost întotdeauna dovada că o anumită persoană este recunoscută ca fiind ortodoxă. Dacă cel de-al V-lea Sinod Ecumenic a hotărât ca numele lui Teodor de Mopsuestia să fie şters din diptice când învăţătura lui a fost găsită neortodoxă, atunci cum poate oricare patriarh sau episcop să includă acum în diptice pe cei care nici măcar nu aparţin cu numele Bisericii Ortodoxe şi care, din contră, continuă să propovăduiască învăţături incompatibile cu dogmele ei ?

Sunteţi uniţi cu heterodocşii nu în adevăr, ci în indiferenţa faţă de el.

Nu scriem aceste rânduri pur şi simplu pentru a vă reproşa sau ofensa pe înalt prea sfinţia voastră sau înalt prea sfinţitul patriarh Athenagora: câtuşi de puţin, mai ales fiindcă nu avem nici un motiv de animozitate personală faţă de înalt prea sfinţiile voastre.

Din contră, noi socotim că a arăta înalt prea sfinţiei voastre şi patriarhului pericolele ecumenismului, pentru care aţi optat, este o datorie a dragostei frăţeşti.

Oh ! Dacă aţi lua seama la apelurile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii care nu au fost clădite pe compromisuri, ci pe aderarea fermă la tradiţii şi fiecare iotă a dogmelor dumnezeieşti, în loc de ralierea la glasurile conferinţelor interconfesionale şi presei, nepăsătoare faţă de adevărul religios ! Dragostea lor adevărată faţă de heterodocşi a constat în râvna lor de a-i lumina cu lumina adevărului şi a purta grijă de unirea lor autentică cu Sfânta Biserică.

Noi scriem acestea într-o scrisoare deschisă, de vreme ce declaraţiile înalt prea sfinţiei voastre au fost făcute public, şi ca alţi episcopi şi credincioşii să poată cunoaşte că nu întreaga Biserică este de acord cu aventurile ecumeniste vătămătoare ale înalt prea sfinţiei voastre. Să fie limpede pentru oricine că împreună-slujirea înalt prea sfinţiei voastre cu heterodocşii este un episod unic care nu poate servi decât ca precedent sau exemplu pentru alţii, dar care pricinuieşte îngrijorare şi protest ferm din partea membrilor loiali ai Bisericii ca o acţiune care este în mod evident neortodoxă şi o încălcare a sfintelor canoane.

Sunt al înalt prea sfinţiei voastre supus slujitor,

† Mitropolitul Filaret

Praznicul Ortodoxiei, 1969

Note (aparţin traducătorului)

1. Nici ierarhii Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România nu au vrut, decenii de-a rândul, să traseze o linie clară şi să facă declaraţii emfatice cu privire la validitatea sau nevaliditatea tainelor din Biserica Ortodoxă de Stil Nou. Şi ei, asemenea altor ierarhi ortodocşi de stil vechi din lume, precum cei din diaspora rusă, nu au crezut că problemele sensibile şi complexe cu care se confruntă lumea ortodoxă astăzi pot fi soluţionate prin adoptarea unor poziţii intransigente, fără a renunţa însă la a se îngrădi ecleziastic de cei care au ’gustat’ din paharul amar al ecumenismului.

Abia anul trecut, după 85 de ani de îngrădire ecleziastică, sinodul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România şi-a făcut publică poziţia ecleziologică.

2. După cum se ştie deja, Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei, sau din diaspora, şi-a reluat comuniunea euharistică cu Patriarhia Moscovei, în mai 2007. Acest eveniment a condus la ruperea relaţiilor dintre ierarhia rusă din diaspora şi ierarhii noştri.

3. Din nefericire, istoria consemnează că influenţa protestantismului asupra Bisericii Ortodoxe Ruse a fost atât de covârşitoare, încât a lăsat urme adânci în teologia sa. Însuşi Mitropolitul Filaret al Moscovei, cel care a încercat din răsputeri să apere Ortodoxia de asemenea influenţe, a căzut pradă acestora. Catehismul scris de el la sfârşitul secolului al XIX-lea poartă urmele ascendenţei teologiei apusene asupra teologiei ruse din acea vreme.

4. Vom publica într-un episod ulterior ‘Mărturisirea de la Thyateira’, sau Cea de-a treia epistolă îndurerată. Noi am publicat deja epistola mitropolitului Filaret din 1965, de protest faţă de ridicarea anatemelor din 1054.

5. Arhiepiscopul Iacov de America de Nord şi Sud (1911-2005) a fost o personalitate marcantă a Ortodoxiei secolului XX şi unul dintre ierarhii ortodocşi cei mai devotaţi mişcării ecumeniste. El are o biografie spectaculoasă, din care se merită spicuite câteva informaţii de primă importanţă.

În 1934, la vârsta de 23 de ani, el este hirotonit diacon şi 5 ani mai târziu este chemat de Patriarhul Athenagora al Constantinopolului (1886-1972, întâistătător al Bisericii Constantinopolului între anii 1949-1972), care la acea vreme era arhiepiscop de America de Nord şi Sud, să slujească ca arhidiacon al său. Din această perioadă datează prietenia sa de o viaţă cu patriarhul Athenagora, cei doi militând neobosit pentru mişcarea ecumenistă.

În 1940, el este hirotonit preot, iar în 1954 patriarhul Athenagora îl ridică la rangul de episcop şi devine primul reprezentant al Patriarhiei Constantinopolului pe lângă Consiliul Mondial al Bisericilor din istorie. Ulterior, din 1961, el va fi, vreme de 9 ani, unul din cei 6 preşedinţi ai Consiliului Mondial al Bisericilor, luând parte în mod activ la perioada de formare a mişcării ecumeniste moderne.

În 1959, episcopul Iacov este numit arhiepiscop al Americii de Nord şi Sud, poziţie pe care o va ocupa până în 1996, când va fi nevoit să se retragă din pricina divergenţelor continue cu Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului (1992-prezent).

În plan socio-politic, el a reuşit să stabilească relaţii dintre cele mai diverse, remarcându-se ca un apărător al drepturilor omului prin faptul că, în 1965, a mers alături de Martin Luther King în Selma, Alabama, militând pentru drepturi egale pentru toţi cetăţenii americani. El s-a opus războiului din Vietnam, a susţinut cu tărie drepturile evreilor din Uniunea Sovietică şi a încercat să-i determine pe creştinii arabi să militeze pentru pace în Orientul Mijlociu. În 1973, a criticat guvernul militar de la Atena şi a cerut conducerii americane să-şi folosească influenţa pentru a-i convinge pe liderii greci să revină la democraţie şi libertate. A fost prieten cu 9 preşedinţi americani, de la Eisenhower la Clinton, şi a participat la ceremoniile inaugurale prezidenţiale din 1961, 1965, 1969 şi 1972.

Ecumenist convins, arhiepiscopul Iacov a stabilit dialoguri cu romano-catolicii – fiind primul ierarh ortodox din ultimii 350 de ani care s-a întâlnit cu un papă (în 1959, cu Papa Ioan al XXIII-lea), netezind calea către întâlnirea din 1964, dintre papă şi patriarhul ecumenic –, anglicanii, luteranii şi baptiştii, şi chiar cu evreii. Implicarea sa în mişcarea ecumenistă nu a cunoscut limite.

Cea mai remarcabilă ’mişcare’ a sa în ce priveşte viitorul Ortodoxiei, ale cărei urmări sunt încă nebănuite, o reprezintă înfiinţarea primei Conferinţe Episcopale Ortodoxe din lume (a se vedea articolul ,,A IV-a conferinţă pan-ortodoxă presinodală – Chambesy, Elveţia, 6-12 iunie 2009”), alcătuită din toţi episcopii ortodocşi, socotiţi canonici de Patriarhia Constantinopolului, de pe teritoriul Americii. În această structură, cunoscută sub numele Standing Conference of Canonical Orthodox Bishops in the Americas (SCCOBA), a reuşit să adune episcopi greci, arabi, ruşi, români, sârbi şi alţii. Ulterior, în 1994, el a iniţiat o întrunire de anvergură a acestei Conferinţe Episcopale Ortodoxe Americane, în încercarea de a pune ordine şi a căuta o modalitate de unire.

Într-o acţiune fără precedent în istorie, episcopii ortodocşi au propus plasarea tuturor Bisericilor sub o singură umbrelă administrativă, în timp ce se pot menţine legături cu Bisericile mamă din ţările de origine. Acest eveniment a agravat conflictul dintre arhiepiscopul Iacov şi Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului, care a văzut în iniţiativa arhiepiscopului o încercare de a rivaliza cu poziţia sa ecumenică şi un eventual pas către independenţă de autoritatea sa patriarhală. Ca urmare, patriarhul Bartolomeu i-a somat pe arhiepiscopul Iacov şi ceilalţi episcopi greci care ţineau de Constantinopol să-şi retragă semnăturile de pe acordul făcut în cadrul acestei întruniri.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 53/Almanah 2009