----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 85 vizitatori și nici un membru online

MAREA TRĂDARE (II)

Ademenirea Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora către Patriarhia Moscovei

 
 

Întorcându-ne la situaţia existentă în 2001, Dimitrie Pospielovski (1935-2014), absolvent al Şcolii de Economie din Londra[1], ,,încrezător în conducerea Patriarhiei Moscovei”[2], prevedea anexarea ROCOR: ,,Pentru a preîntâmpina confruntarea şi sciziunile, patriarhul a ales să evite expunerea directă şi pedepsirea extremiştilor din sânul Bisericii, concentrându-se în schimb pe a propovădui întregii naţiuni şi liderilor ei moralitatea, cumpătarea şi toleranţa[3] … Organismele ecleziastice supreme înnoite, împuternicite de întreaga Biserică, având respectul şi sprijinul turmei, vor putea în acest caz să ia o poziţie, să condamne extremismul şi rasismul, şi să interzică răspândirea urii de către orice grup în Biserică. Dacă acest lucru îi va determina pe unii din autorii propagandei urii să se alăture ROCOR sau vreunei secte ezoterice, nu va vătăma Biserica ca întreg; dimpotrivă, o va curăţi şi îi va asigura poziţia de conducere spirituală în naţiune. Mai mult, doar atunci majoritatea mai reţinută a credincioşilor ROCOR se va reuni probabil cu Biserica mamă, şi orice ar putea rămâne din ROCOR va deveni neînsemnat, ca o mică sectă extremistă[4].

Afirmaţiile lui Pospielovski sunt o dovadă în plus că ceea ce s-a petrecut în mai 2007 a fost un plan bine pus la punct. A fost luat în calcul faptul că majoritatea credincioşilor ROCOR se va reuni cel mai probabil cu Biserica mamă, ca şi pierderile colaterale şi anihilarea oricărei opoziţii prin încadrarea ei în categoriile cunoscute: propaganda urii, extremism, sectă etc.

În acest caz, se naşte întrebarea: care este scopul acestei preluări atât de meticulos plănuite a ROCOR ? Răspunsurile ne sunt la îndemână: puterea crescută – prin unirea diasporei cu ea – a Patriarhiei Moscovei în rândul Bisericilor Ortodoxe, ca şi puterea economică. Interesul faţă de valuta pe care o va aduce diaspora este de la sine înţeles, având în vedere că istoria a demonstrat cu vârf şi îndesat cât de avantajoasă este jefuirea Bisericii. Pământurile mânăstirilor şi bisericilor care au fost confiscate Patriarhiei Moscovei, ca şi toate bogăţiile Bisericii Ruse au adus sume enorme în vistieria Sovietelor, iar puterea, controlul şi modernizarea Ortodoxiei ruse sunt strânse legate de interesele puterii civile ruse de astăzi.

În cadrul unui interviu din 3 august 2001, general-maiorul Oleg Kalughin, fost conducător al Departamentului de contra-informaţii al Primului Directorat al KGB, afirma: ,,Trebuie să-i avem pe toţi ruşii uniţi, oriunde trăiesc, orice propovăduiesc”. Întrebat de ce, care sunt beneficiile, el a răspuns: ,,În primul rând, beneficiul economic. Comunitatea rusă din unele părţi ale lumii este foarte înstărită”.

Rolul Arhiepiscopului Marcu de Berlin, în calitate de conducător de prim rang în procesul de unificare, este destul de limpede din scrierile şi acţiunile sale, ca şi din modul în care îşi alege cuvintele, folosind termeni precum sectari, fanatici, denigrând pe oricine este devotat păstrării purităţii Ortodoxiei ruse. Departamentul Almanah 2015 3pentru Relaţii Bisericeşti Externe al Patriarhiei Moscovei a salutat eforturile arhiepiscopului Marcu de a se alătura Ortodoxiei mondiale ecumeniste.

 

Decembrie 2003. Conferinţa Pastorală a tuturor eparhiilor ROCOR, la care au ţinut prelegeri şi clerici ai Patriarhiei Moscovei. O masă rotundă despre ecumenism: (de la stânga la dreapta) protoiereu Alexandru Lebedev (ROCOR), ieromonah Andrei (ROCOR, New York), protoiereu Maxim Kozlov (Academia Teologică din Moscova), diacon Nicolai Savchenko (Academia Teologică din St. Petersburg) şi Arhiepiscopul Marcu de Berlin

 

În decembrie 1998, publicaţia rusă Vertograd consemna: ,,Pe 9 septembrie, organismul numit Comisia Bisericilor Ortodoxe Germane, care include Eparhia ROCOR condusă de Arhiepiscopul Marcu de Berlin şi Germania, a publicat o declaraţie care solicita continuarea comunicării dintre Patriarhia Moscovei şi ROCOR, şi îşi exprima dezamăgirea faţă de Apelul Consiliului Arhiepiscopal al ROCOR din 13 mai 1998, care se opune unei asemenea comunicări”. Aceeaşi publicaţie nota că ,,membrii Comisiei, inclusiv arhiepiscopul Marcu, au solicitat ROCOR şi grupurilor sale asociate [grupările de stil vechi din Grecia, Bulgaria şi România] să urmeze calea comuniunii cu Ortodoxia şi să se îndepărteze de toate lucrurile care agravează sciziunea existentă şi pricinuiesc noi fisuri”.

În Duminica Ortodoxiei din 1992, în cadrul primei întruniri a tuturor conducătorilor Bisericilor Ortodoxe locale oficiale, condusă de patriarhul ecumenic Bartolomeu şi la care a luat parte şi întâistătătorul Patriarhiei Moscovei, a fost denunţat cu tărie ceea ce ei au numit ,,activităţile schismatice ale ROCOR”.

Una din cauzele schismei a fost desigur opoziţia faţă de ecumenism. În acest context, se merită menţionat că liderii asociaţi cu organizaţiile ecumeniste, inclusiv Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB), sunt aceiaşi oameni şi/sau urmaşii acelora care au aşternut calea pentru Revoluţie şi au creat Revoluţia. Întrebat de ce Patriarhia Moscovei a intrat în CMB[5], general-maiorul Oleg Kalughin a afirmat:

,,Ei s-au alăturat CMB pentru a da târcoale, pentru a căuta avantaje potenţiale. Nu uitaţi că Biserica Ortodoxă Rusă a fost folosită foarte activ pentru a promova cauza păcii, pentru a uni poporul iubitor de pace împotriva SUA, considerată agresorul potenţial numărul 1. Deci, Biserica Ortodoxă Rusă a încercat să-i convingă pe aceşti demnitari bisericeşti, prin intermediul CMB, că politica externă a Uniunii Sovietice era extrem de paşnică, că urmărea pacea universală şi nimic altceva. SUA şi aliaţii NATO erau cei care subminau stabilitatea lumii. Astfel, în modul lor propriu, subtil, ei au încercat pur şi simplu să răspândească propaganda sovietică; cu alte cuvinte, Biserica Rusă era un instrument al propagandei sovietice în sânul CMB. Aceasta era misiunea lor, şi de asemenea să caute puncte slabe la preoţii individuali, protestanţi şi catolici, care nu erau străini de ideologia comunistă. Ba chiar în Italia unii catolici îi votau pe comunişti[6]. De asemenea, Biserica Ortodoxă Rusă căuta prieteni potenţiali printre alte confesiuni, încercând să-i tragă de partea lor. ‘Haideţi să lucrăm împreună pentru pacea lumii’, înmuind astfel, bineînţeles, opoziţia faţă de comunism”[7].

 

Almanah 2015 4

Delegaţia clerului american la Patriarhia Moscovei, 1956
În capul mesei, Eugene Carson Blake, ulterior preşedinte al CMB (1966–1972)

 

 

Revenind la preluarea ROCOR, procesul de unificare prin convergenţă înşelătoare era în plină desfăşurare în anii 2000-2001. Acest lucru a avut loc în mare parte ca urmare a schimbării strategiei de către autorităţile ruse neo-comuniste şi acoliţii lor din Patriarhia Moscovei. Schimbarea a constat în faptul că, în vreme ce până atunci toţi ruşii care trăiau în afara Uniunii Sovietice erau consideraţi ostili, duşmani potenţiali ai statului sovietic[8], astăzi ei sunt consideraţi prieteni – pentru că pot ajuta Rusia – şi, prin urmare, sunt curtaţi. Pornind de la acelaşi concept, diaspora rusă ca structură bisericească a fost curtată. În deceniile anterioare predominase ideea că Biserica din diaspora trebuia anihilată; la începutul anilor ‘2000 însă, autorităţile ruse nu o mai socoteau o organizaţie ostilă, ci urmăreau să o integreze în structurile existente în Rusia, adică în Patriarhia Moscovei.

Pentru atingerea acestui ţel au fost utilizate o serie de metode. Una dintre cele mai clasice metode folosite este acuzarea de tot felul de incorectitudini, nedreptăţi, ilegalităţi prin care instituţia să se dovedească a fi periculoasă sau vătămătoare din punct de vedere bisericesc şi chiar social, şi izolarea ei cu scopul de a o îngenunchea. În acest context, utilizarea termenilor schismatic şi sectă de către diverşi scriitori şi purtători de cuvânt ecumenişti, ai Ortodoxiei oficiale sau ai Patriarhiei Moscovei, avea rolul de a defăima Biserica din diaspora şi de a intoxica treptat turma ei cu ideea că nu are nici un drept să existe.

Este notabil faptul că membrii clerului ROCOR care aparţineau facţiunii pro-Patriarhia Moscovei au adoptat aceeaşi tactică. De exemplu, părintele Romano Luchianov din Boston, în scrisoarea sa către mitropolitul Vitalie din iulie 1997, afirma că ,,Biserica din diaspora este în pericol de a deveni o sectă”, iar răspunsul mitropolitului la aceasta, intitulat ,,Scrisoare către un preot privind originea şi statutul Patriarhiei Moscovei”, include faimoasa afirmaţie făcută cândva de Lenin: ,,Dacă aveţi nevoie de o Biserică, vă vom da una, vă vom da chiar un patriarh, dar NOI suntem cei care vi-l vom da pe patriarh. Şi NOI suntem cei care vă vom da Biserica voastră”.

Regimul Putin le-a fost alături celor care luptau pentru integrarea Bisericii din diaspora. El a adoptat şi a impus ,,legea toleranţei zero” faţă de secte, ţintind în mod special Biserica din diaspora.

Intenţiile Patriarhiei Moscovei au fost cât se poate de limpezi. Potrivit preşedintelui adjunct al Departamentului pentru Relaţii Externe al Patriarhiei Moscovei, stareţul Marcu Golovkov, care, pe 9 martie 2000, a prezidat o conferinţă intitulată ,,Problemele proprietăţii Bisericii din diaspora” la Universitatea de stat Lomonosov din Moscova, ,,chestiunea proprietăţii bisericeşti este o zonă închisă pentru studii. În această zonă sensibilă este necesar a avea materiale de bază şi a colabora strâns cu Departamentul pentru Relaţii Externe al Patriarhiei Moscovei. … Avocaţii Patriarhiei Moscovei încearcă în prezent să asigure ,,returnarea” întregii proprietăţi (el vorbea despre proprietăţile pe care le avea Biserica din diaspora în Germania) către Patriarhia Moscovei. Proprietăţi imobiliare similare sunt amplasate în Elveţia, Franţa, Danemarca, SUA şi Argentina. Cea mai eficientă cale de a le scoate de la ROCOR şi a le transfera Patriarhiei Moscovei va fi de a folosi canalele Ministerului Afacerilor Externe al Rusiei[9].

Confiscarea proprietăţii aparţinând Bisericii din diaspora a fost într-adevăr foarte avantajoasă financiar pentru Patriarhia Moscovei. Dacă ar fi să amintim doar proprietăţile valorând mai multe milioane de dolari ale bisericii şi mânăstirii din Ţara Sfântă care au fost pierdute în favoarea Patriarhiei Moscovei încă înainte de anul 2000[10]. Pentru cei care nu cunosc tragicele evenimente din Hebron şi Ierihon, confiscarea proprietăţii, în paranteză fie spus, s-a făcut într-adevăr cu forţa.

Întrebat despre problemele din Ţara Sfântă, general-maiorul Oleg Kalughin a răspuns: ,,Biserica Ortodoxă Rusă din Ierusalim a fost întotdeauna principalul adăpost, un avanpost al KGB în Israel”. În ce priveşte terenurile confiscate de Patriarhia Moscovei în Hebron şi Ierihon, el a recunoscut că a fost o evacuare silită, deoarece Biserica din diaspora s-a opus.

 

 

O altă idee vehiculată pentru a-i induce în eroare pe cei neinformaţi, folosită pentru a discredita existenţa ROCOR, este că ROCOR a fost înfiinţată după Revoluţia din octombrie 1917, când în realitate ea reprezintă continuarea Bisericii Ortodoxe Ruse originale pre-revoluţionare. Binecuvântarea pentru continuarea existenţei sale, liberă de influenţa bolşevică, a fost dată de patriarhul Tihon prin ucazul nr. 362 din 7/20 noiembrie 1920. Astfel, Vsevolod Chaplin, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Moscovei, după ce a menţionat o listă de organizaţii monarhiste care au fost înfiinţate la începutul anilor ’1990 (dintre care multe erau de fapt controlate din interior de KGB şi fuseseră create pentru a-i discredita pe cei care susţineau renaşterea monarhiei), a afirmat: ,,Printre susţinătorii acestor organizaţii sunt foarte mulţi preoţi şi mireni din Biserica Ortodoxă Rusă a Patriarhiei Moscovei şi din Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei, o structură bisericească creată după emigraţia post-revoluţionară [sic !] şi care astăzi nu are legături canonice cu Patriarhia Moscovei”[11].

Aceasta sună ca şi cum Biserica din diaspora a apărut de nicăieri după revoluţie şi acum nu mai este canonică fiindcă nu are legături cu Patriarhia Moscovei.

În acelaşi timp, în presa rusă apăreau articole care sugerau că Patriarhia Moscovei aştepta ca Biserica din diaspora să-şi ‘vină în simţiri’ şi să se întoarcă în sânul său, redevenind astfel din sectă extremistă, fanatică etc canonică ... Articolul insolent ,,Alexie al II-lea aşteaptă un ‘raport’ [sic !] de la ierarhii ROCOR şi confirmă loialitatea sa faţă de ecumenism”[12] adevereşte faptul că Patriarhia Moscovei inculcă ideea că în timpul procesului de unificare ROCOR trebuie să fie ,,subordonată şi să nu întârzie”:

,,În timp ce se afla în vacanţă în Elveţia, patriarhul Alexie al II-lea a făcut o declaraţie importantă cu privire la relaţia dintre Patriarhia Moscovei şi Biserica din diaspora. ... ‘Schisma dintre Biserica Ortodoxă Rusă şi Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei se va rezolva în timp. Cred că timpul vindecă toate bolile şi divizările. Va tămădui şi această divizare deoarece Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei şi Patriarhia Moscovei sunt trup şi sânge din trupul şi sângele poporului lor. Raţiunile care au justificat în trecut separarea nu mai sunt semnificative şi toate facţiunile nu numai ale Ortodoxiei mondiale, ci ale tuturor denominaţiunilor creştine trebuie să se unească. Trebuie să existe compromis şi subordonare [sic !]. În ce priveşte procesul de unificare, Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei este sfătuită să nu-l întârzie [sic !]”.

General-maiorul Oleg Kalughin dejoacă această imagine creionată Bisericii din diaspora şi arată cu degetul către Patriarhia Moscovei: ,,În timp ce Patriarhia Moscovei a fost întotdeauna o unealtă subordonată statului, ea nu a existat nicicând de sine stătătoare (ca, de exemplu, Biserica Poloniei), Biserica din diaspora a făcut parte din mişcarea armatei albe[13], organizaţia emigraţiei ruse ostile, anti-sovietice, şi ca atare a fost ţintită pentru a fi penetrată de KGB, cu scopul de a dizolva organizaţia, sau de a o câştiga de partea sovietică, sau de a-i neutraliza pe ei ca elemente anti-sovietice. [...]

Astăzi, Biserica Ortodoxă Rusă a câştigat un oarecare statut în Rusia. În trecut era o slujitoare supusă a statului, pe când astăzi a devenit un partener junior al statului. Patriarhul Alexie al II-lea a fost agent sovietic începând din anii ’1960, cred, şi el a fost de asemenea util în consolidarea noului sistem din Rusia, un sistem semi-democratic, semi-totalitar. Deoarece conducerea rusă a înlăturat comunismul ca ideologie principală, trebuia să accepte un soi de ideologie, nu putea opera într-un vid [ideologic], astfel că ei au acceptat Ortodoxia rusă ca un substitut pentru ideologia comunistă[14]. În consecinţă, Biserica a fost promovată în ierarhia sovietică – vreau să spun, rusă – de la poziţia de slujitoare la cea de partener junior. Ea ocupă acum o anumită nişă în cadrulAlmanah 2015 6 sistemului politic rus, iar patriarhul Alexie al II-lea a devenit o persoană mult mai vizibilă ca în trecut. Ei [ierarhii] sunt încă extrem de loiali statului, dar încearcă să ducă propria politică”[15].

 

Patriarhul Alexie al II-lea şi Vladimir Putin

 

Să zăbovim puţin asupra afirmaţiilor lui Kalughin. În primul rând, el afirmă că Patriarhia Moscovei, de la Revoluţia din 1917 încoace, sau mai precis de la declaraţia mitropolitului Serghie din 1927 încoace, a fost o unealtă subordonată statului şi nu a mai fost nicicând de sine stătătoare; ea nu a mai reuşit să se desprindă de statul sovietic, fiind până astăzi serghianistă[16]. Prin aceasta el confirmă că Patriarhia Moscovei este orice, dar nu Biserica lui Hristos. Totodată, el arată cititorului tacticile care au fost puse în mişcare pentru a constrânge Biserica din diaspora să se alinieze cerinţelor sovietice şi să se integreze în imaginea de ansamblu. În fine, adoptarea unui soi de ideologie mai degrabă naţionalisto-imperialistă decât ortodoxă are menirea de a păcăli lumea, de a linişti şi a înşela, cu scopul convergenţei. În realitate, nimic nu s-a schimbat, doar s-a redenumit, în numele unei false prietenii, tipică pentru tacticile comunisto-internaţionalisto-ecumeniste care au rămas aceleaşi din zilele de agitaţie din secolul al XIX-lea ale social-democraţilor.

Într-adevăr, ceea ce se petrece astăzi respectă în mare măsură liniile directoare trasate de Beria în manualul său de instrucţiuni privind războiul psihopolitic:

,,Deşi astăzi părem a fi blânzi faţă de creştini, nu uitaţi că avem încă de influenţat ’lumea creştină’ în sensul scopurilor noastre. După ce vom reuşi acest lucru, îi vom distruge oriunde s-ar afla. Îi poţi vedea aici, în Rusia, sub forma unor maimuţe dresate. [...]

Trebuie să fim ca viţa de vie încolăcită pe pom. Folosim pomul ca să ne căţărăm pe el, iar apoi, sufocându-l, devenim puternici hrănindu-ne din carnea lui. Trebuie să măturăm orice obstacol din calea noastră. Trebuie să folosim drept unealtă orice autoritate care ne iese în cale. Şi, după trecerea anilor, ne putem lipsi de orice autoritate, în afară de a noastră, şi vom triumfa în gloria strălucitoare a partidului”.

 

Una din cele mai des auzite declaraţii în apărarea procesului de unificare este că s-a prăbuşit comunismul şi, prin urmare, pot fi alcătuite comisii pentru a analiza ce stă în calea unificării. Această idee presupune că a avut loc într-adevăr o schimbare de gardă în Rusia şi că Patriarhia Moscovei este acum o Biserică legitimă cu care se poate discuta şi chiar fuziona. În realitate, din nefericire, ţelurile insidioase ale celor care au creat Revoluţia, Internaţionala şi prigonirea ortodocşilor nu s-au sfârşit odată cu perestroika.

Dorinţa de a nimici Ortodoxia rusă îşi are obârşia în mişcarea revoluţionară de la mijlocul secolului XIX şi începutul secolului XX. Pe 9 decembrie 1905, Episcopul Partenie de Podolsk scria: ,,Ei au hotărât să reformeze Biserica ... Pentru acest scop primejdios, aceşti duşmani ai adevăratei Biserici, care se autodenumesc următori ai Bisericii Apostolice primare ... vor încerca să-i ademenească pe acei membri ai intelighenţiei care au puţină credinţă ... Soborul[17] va trezi în unii din clericii noştri şi în aşa-numita intelighenţie o dorinţă incredibilă de a introduce în Biserica Ortodoxă reforme de o natură pur protestantă”.

Mişcarea de reformă[18], cu linia sa directă către renovaţionism şi ecumenism, a fost activă în infiltrarea Bisericii ani de-a rândul înainte de revoluţie şi continuă să facă aceasta până astăzi. Sfera de influenţă îl includea pe viitorul patriarh Serghie Stragorodski, care chiar înainte de Revoluţie lucra pentru a distruge Ortodoxia şi care, după Revoluţie, a persecutat Biserica şi i-a condus pe credincioşii ei la moarte[19].

Un autor necunoscut din Uniunea Sovietică scria în cartea sa În ghearele balaurului cu şapte capete. Biserica din Rusia înrobită:

,,Secolul XX, secolul domniei forţelor întunericului, a început prin 1904. Forţele întunericului pregătiseră până atunci războiul cu Japonia de care nimeni nu avea nevoie şi care s-a sfârşit dezastruos pentru Rusia. Prin intermediul propagandei şi greutăţilor pricinuite de război, ele au creat o atmosferă revoluţionară în ţară. Încă de atunci, în Biserică, printre clerici, existau persoane cu vederi revoluţionare. Viitorul patriarh, Serghie Stragorodski a apărut în diferite comisii în Sankt Petersburg în poziţia de preşedinte [el prezida]. Dintre toţi clericii care participau la aceste comisii, episcopul Serghie avea întotdeauna poziţia cea mai radicală, şi el a recunoscut libertatea de închinare şi necesitatea separării Bisericii de stat. Mişcarea liberal-reformaţionistă a pavat calea – din punct de vedere ideologic, socio-politic, filozofic – pentru viitoarea mişcare de reformă renovaţionistă ... Deja cu multă vreme înainte de revoluţie, se zămislise în sânul Bisericii [prin aceşti indivizi infiltraţi] noua ‘biserică târfă [falsă]’. Toate aceste grupuri şi diversele lor opinii încercau, prin intermediul propagandei, să creeze o atmosferă dispusă către reformă revoluţionară în Biserică”.

Vlăstarul mişcării reformatoare, Biserica Vie[20], trebuia să scape de patriarhul Tihon şi ceea ce reprezenta el, adevărata Ortodoxie.Arhivele desecretizate ale Kremlinului ne înfăţişează astăzi cu limpezime cum s-a procedat:

,,Cheamă-l pe Tihon şi cere-i ca în 24 ore să emită excomunicarea sa din Biserică, cu pierderea rangului şi renunţarea la dreptul de a încredinţa conducerea Bisericii clerului menţionat mai sus împreună cu el; şi de asemenea cere-i să dea un decret special către clerul Bisericii din diaspora şi să ceară ca toate obiectele de valoare din Bisericile din străinătate să fie predate reprezentanţilor puterii sovietive. Dacă refuză să îndeplinească aceste cereri, arestează-l imediat şi prezintă-i toate faptele comise de el împotriva puterii sovietice[21] … Apoi, înaintea noastră a apărut necesitatea de a «tăbărî asupra lui Tihon», ca el nu numai să implore iertare de la puterea sovietică, ci şi să mărturisească fărădelegile sale şi astfel să pună într-o poziţie proastă pe monarhişti[22] ... Datorită creării pentru Tihon a unui mediu şi condiţii speciale, unde el era sub arest şi pază, ca şi genul corect de tactici, noi am izbutit să-l convingem şi el şi-a scris mărturisirea, care, bineînţeles, nu a putut decât să-i surprindă pe prietenii săi care în urmă cu 3 zile credeau despre el că este o persoană fermă şi neînfricată [excelente tactici de spălare a creierului]”[23].

,,Opoziţia lui Tihon faţă de confiscarea obiectelor de valoare bisericeşti este o crimă”[24]. ,,Avem nevoie de un patriarh ? În loc de un patriarh, nu ar trebui să punem în fruntea Bisericii o comisie, dar fără prezenţa în ea a nici unor elemente contra-revoluţionare (nici măcar în secretariat)”[25].

În scrierile revoluţionarului Vladimir Bonch-Bruevich, este dezvăluită misiunea pe care puterea sovietică o dăduse Bisericii Vii: ,,Clerul trebuia să-l răstoarne pe stăpânul şi conducătorul său din trecut, patriarhul Tihon. Unii oameni sunt utili şi necesari pentru instituirea noii vieţi [comunismul]. ... Ei au numit la Biserica Hristos Mântuitorul un politician cât se poate de viclean, unul de-al lor, care răspândeşte politici bisericeşti, părintele Krasniţki [unul din liderii Bisericii Vii]. ... Să nu credeţi că Biserica este slabă, că a fost dărâmată, că a căzut. Nu, ea este încă puternică şi noi, neslăbind-o nici o clipă, trebuie să-i dăm lovitură după lovitură, cu propaganda făţişă a ideilor noastre, a perspectivei noastre materialiste asupra lumii, amintindu-ne odată pentru totdeauna că perspectiva religioasă asupra lumii este profund vătămătoare pentru modul nostru de a gândi. ... Trebuie să luptăm împotriva religiei până la distrugerea ei, până când omul se va curăţi cu totul de această crustă leproasă şi de toate convingerile/prejudecăţile religioase. Gândirea religioasă este una din cele mai conservatoare discipline şi noi trebuie să luptăm împotriva ei cu orice preţ, mai ales cu ajutorul tineretului nostru”[26].

 

Almanah 2015 7

Întrunire a Sfântului Sinod al Bisericii Vii, 1926
De la stânga la dreapta, stând jos: Gheorghe Juk, Gheorghe Dobronravov,
Alexandru Vvedenski, Serafim Rujenţev, Alexie Bajenov şi Pavel Krasotin

 

Principalul lider şi agitator al Bisericii Vii, un ‘preot’ de origine neortodoxă, iniţial un reformator şi membru al aceloraşi cercuri ca Serghie Stragorodski, apoi colaborator bolşevic[27], Alexandru Vvedenski[28] scria cuvinte care sunt uluitor de asemănătoare cu cele rostite astăzi, când Biserica din diaspora este ademenită să se alăture ‘Bisericii’ oficiale, false:

,,Oh, dacă doar am putea să ne unim cu toţii într-un avânt al dragostei şi frăţietăţii ! Atunci ca într-un vis, această slăbănogire a Bisericii s-ar sfârşi. Biserica liberă într-o Rusie liberă [sic !] va încălzi asemenea soarelui strălucitor pe toţi – buni şi răi, precum a spus despre aceasta Domnul nostru”[29].

Haideţi să ne amintim intenţiile reale din spatele ,,dragostei şi frăţietăţii”:

,,Protocol nr. 64. 14 februarie 1925. Decizie: A se deschide, cu permisiunea Comitetului Executiv [al Partidului Comunist] al Guberniei Leningrad, două academii teologice (una tihonită şi cealaltă renovaţionistă), şi apoi să fie combinate într-o singură academie renovaţionistă, de care va avea grijă Tuchkov [răspunzător pentru uciderea a mii de ortodocşi] în colaborare cu Leningradul [statul, care se va ocupa de omoruri]”[30].

Revoluţia mondială a fost întotdeauna ţelul final al marxism-leninismului şi disensiunile, dezbinările, conflictele şi schismele create au servit mereu ca unelte pentru distrugerea celui mai urât duşman al său, religia, mai cu seamă Ortodoxia rusă. ,,Care este politica regimului sovietic faţă de schisma bisericească ? Schisma în Biserică este benefică pentru cei puternici [muncitor, ţăran] deoarece conduce la slăbirea duşmanilor lor, astfel la biruinţa revoluţiei[31].

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 95/Almanah 2015

 


[1] Şcoala de Economie din Londra a fost întemeiată de Societatea Fabiană (o organizaţie politică fondată în Marea Britanie în 1884 cu scopul de a înfăptui idealurile socialismului mai degrabă prin mijloace treptate şi legale decât prin revoluţie), în frunte cu Sidney şi Beatrice Webb, care au finanţat mişcarea comunistă din Anglia şi erau prieteni cu Lenin. Tratatul lor despre socialism, introdus pe furiş de Nikita Strove în Rusia, a fost tradus de Lenin pe când era ‘întemniţat’ în Siberia.

[2] Aşa cum a observat Michael Bourdeaux (editor al lucrării Politicile religiei în Rusia şi noile state ale Eurasiei, Politica internaţională a Eurasiei, volumul 3, New York, 1995, introducere de Michael Bourdeaux, p. 10).

Se merită notat faptul că o listă lungă de ,,filozofi religioşi” cu formaţie marxistă şi ţeluri ecumeniste – precum Strove, Berdiaev, Kartaşev, Bulgakov, Zernov, Lossky etc – au fost ‘exilaţi’ în occident, unii dintre ei cu toate cheltuielile plătite, inclusiv călătoria cu vaporul, de către Lenin şi fratele său de lojă, masonul Grigorie Zinoviev, despre care se ştie că a afirmat: ,,Rusia sovietică are nevoie de intelighenţie. Ştim ce facem”. Ei trebuiau să organizeze centre ‘religioase’ în occident, care erau finanţate în parte de YMCA, CMB etc, pentru promovarea ecumenismului. Novoe Russkoe Slovo, nr. 19326, 6 februarie 1966; Rul’, 21 noiembrie 1922.

[3] Cuvântul toleranţă, în terminologia perestroikăi, este folosit adeseori pentru a promova concilierea şi convergenţa.

[4] Dimitrie Pospielovski, ,,Biserica Ortodoxă Rusă în Comunitatea Statelor Independente post-comunistă”, în Politicile religiei în Rusia şi noile state ale Eurasiei, editată de M. Bourdeaux, New York, 1995, p. 66.

Trebuie remarcat că, în recenzia sa la cartea lui Pospielovski, Biserica Rusă sub regimul comunist (1917-1982), părintele John Travis din Biserica Ortodoxă din America (Orthodox Church of America, OCA) scrie: ,,Sinodul Karlovci, cel mai extrem dintre grupurile anti-sovietice, monarhiste şi militante ale emigranţilor [ruşi], a contribuit la acest conflict şi radicalism intern”. În cele scrise de părintele Travis se regăsesc toate cuvintele cheie – extrem, monarhist, radicalism – pe care le-a utilizat Patriarhia Moscovei în metodele sale de îndoctrinare, ca şi cum ruşii care părăseau patria mamă erau vinovaţi de ceea ce se întâmpla în Rusia bolşevică. Aceasta este de fapt atitudinea clasică a comuniştilor, şi nu numai: vinovat este cel ce se împotriveşte comunismului, el trebuie blamat pentru tot ceea ce i se întâmplă lui, familiei lui şi oricărui alt opozant.

 

Almanah 2015 5

Sinodul Karlovci în anii '1930

 

Părintele John Travis continuă: ,,Pospielovski se concentrează pe situaţia disperată în care se găsea patriarhia în timpul epurărilor sub Stalin şi Hruşciov. Ea a fost silită să existe ca o Biserică în catacombe”, un ,,termen cuprinzător pentru toată activitatea neoficială şi prin urmare necontrolată a Bisericii” (p. 180).

[5] Este de notat faptul că, iniţial, Patriarhia Moscovei a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a preîntâmpina extinderea influenţei CMB în lumea ortodoxă, mergând până acolo încât a interzis – via partidele comuniste – intrarea Bisericilor Ortodoxe din blocul comunist în CMB. Motivele nu au fost nicidecum de ordin canonic sau dogmatic; bătălia se dădea pentru supremaţia în lumea creştină. În cele din urmă, ce a mânat-o iniţial să fie împotrivă, a mânat-o ulterior să se alieze cu mişcarea ecumenistă, ţintind acelaşi scop, dar pe căi diferite.

Pentru infiltrarea CMB de către organizaţiile politice, a se vedea Bernard Smith, Evanghelia frauduloasă: Politica şi Consiliul Mondial al Bisericilor (The Fraudulent Gospel: Politics and World Council of Churches), Londra, 1991.

[6] A se vedea

» Catolicism şi comunism – un concubinaj mai puţin cunoscut

» Un scenariu care intrigă. Amiciţia dintre Papa Paul al VI-lea, filozoful umanist Jacques Maritain şi ideologul radical de stânga Saul Alinsky

» Martie 2007. Din culisele colaborării Bisericii Catolice din Polonia cu securitatea (II)

[7] A se vedea şi Ecumenism şi comunism. Au fost reprezentanţii Patriarhiei Moscovei la Consiliul Mondial al Bisericilor agenţi KGB ?

[8] După o judecată foarte simplă: ei erau consideraţi duşmani pentru că trăiau în afara Rusiei.

[9] Vertograd, nr. 2 (2000).

[10] Pentru o relatare amănunţită a confiscărilor, a se vedea Vladimir Moss, Cucerirea serghianistă a Ierusalimului (The Sergianist Conquest of Jerusalem), octombrie 1997.

[11] Vsevolod Chaplin, ,,Biserica şi politica în Rusia contemporană”, Politicile religiei în Rusia şi noile state ale Eurasiei, Ed. M. Bourdeaux, 1995, p. 98.

[12] Itar-Tass Strana.ru, 15 februarie 2001.

[13] Este improprie exprimarea. Biserica din diaspora nu a făcut parte din mişcarea armatei albe. Într-adevăr, membrii ei s-au deplasat în migraţia lor către occident alături de armata albă, iar ofiţerii armatei albe erau la rândul lor credincioşii acestei Biserici, împărtăşind ideile ierarhilor privind serghianismul Patriarhiei Moscovei, dar aceasta nu înseamnă că Biserica în sine a făcut parte dintr-o mişcare politică. Că aşa au văzut lucrurile comuniştii, aceasta-i altceva.

[14] Kalughin are dreptate, în parte. Numai că ceea ce el numeşte Ortodoxie rusă nu este ortodoxie, ci un soi de naţionalism împănat cu imperialism şi câteva idei de ortodoxie care convin scopurilor actualilor conducători ruşi.

[15] Dacă ne raportăm la credinţă, această afirmaţie este falsă. Mai degrabă, ei duc propria politică care vizează imperiul lor pe acest pământ, nicidecum veşnicia !

[16] Dialogul dintre Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora şi Patriarhia Moscovei: De ce şi cum ? de protoiereu Lev Lebedev († 1998), ca şi Raport către Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora, mai 1998, de acelaşi autor.

[17] Se referă probabil la Soborul din 1905.

[18] Aşa cum s-a demonstrat în scrierile unei lungi linii de reprezentanţi, de la pre-revoluţionarul Alexandru Papkov (Neobkhodimost’ obnovleniia pravoslavnago tserkovno-obshchestvennago stroia, St. Petersburg, 1902, Novoe vremia, februarie 1914 etc) la Gregory Freeze (,,Counter-Reformation in Russian Orthodoxy: Popular Response to Religious Innovation, 1922-1925”, Slavic Review; ,,A Case of Stunted Anticlericalism: Clergy and Society in Imperial Russia”, European Studies Review, 1983), Vera Shevzova, (Bogoslovskii Vestnik 1905-1917: A Response to Reform and Change in Russia’s Years of Revolution, St. Vladimir Theological Seminary, Crestwood, NY, 1986) şi mulţi alţii, inclusiv unii menţionaţi în articolul de faţă.

[19] Ca o ironie, sau ca o bătaie de joc a istoriei, pentru cei ce nu iau aminte la ea, este în pregătire canonizarea sa de o comisie specială condusă de mitropolitul Iuvenalie, de asemenea un agent KGB binecunoscut. A se vedea şi Martie 2007. Simbioza dintre Biserica Ortodoxă ca instituţie a statului şi ateism nu a luat sfârşit (I).

[20] Biserica Vie a constituit o structură bisericească paralelă care a funcţionat în Rusia între anii 1922-1946, gândită de statul sovietic pentru a substitui adevărata Biserică Ortodoxă a Rusiei şi a distruge definitiv creştinismul din Rusia. S-ar putea spune că după anul 1946 nu a mai fost necesară existenţa ei; sovieticii se încredinţaseră de loialitatea Patriarhiei Moscovei faţă de ţelurile lor …

[21] Protocol Sekretnogo Soveshchania Prezidiuma GPU, 3 mai 1922. Arkhivy Kremlia: Politburo I tserkov, 1922-1925, vol. I, Moscova, 1997, p. 252.

[22] Arkhivy Kremlia, p. 401.

[23] Arkhivy Kremlia, p. 402.

[24] Zhivaia tserkov, nr. 3 (1922), p. 22.

[25] Zhivaia tserkov, nr. 3 (1922), p. 8.

[26] Vladimir Bonch-Bruevitch, Zhivaia tserkov I proletariat, scrisă în 1922, ediţia a IV-a, 1929, p. 24, 25, 28, 62-63.

[27] Profesor S. Troiţki, Chto takoe Zhivaia Tserkov ?, Varşovia, 1927, p. 13, 61.

[28] El este amintit şi de arhiepiscopul Averchie de Jordanville, în articolul său Rânduiala ortodoxă.

[29] A se vedea A. Vvedenski, Zhivaia Tserkov, mai 1922 şi alte numere pentru scrierile sale de propagandă.

[30] Ieromonah Damaschin Orlovski, Mucheniki, ispovedniki I podvizhniki blagochestiia Russkoi Pravoslavnoi Tserkvi XX stoletiia. Tver, 1996, p. 14.

[31] A. Valentinov, Chernaia kniga, p. 80.