----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 155 vizitatori și nici un membru online

Pe urmele Sfântului Ioan de Kronstadt

 

PARTEA I

La un secol de la adormirea sa, marele arhipreot Sfântul Ioan de Kronstadt rămâne o figură reprezentativă: un om cu un devotament fenomenal faţă de Dumnezeu, împodobit cu o viaţă de rugăciune profundă şi minunată, şi o simpatie adâncă faţă de săraci care încă uluieşte cu soluţiile sale creatoare şi energice.

După o copilărie săracă în regiunea Arhanghelsk, o regiune izolată din Rusia, şi absolvirea seminarului din Sankt Petersburg, părintele Ioan Serghiev a fost numit în portul agitat al Kronstadt-ului, unde nu numai că slujea zilnic liturghia şi se ruga până târziu în noapte, dar lucra neîncetat pentru a alina nevoile duhovniceşti şi materiale ale fiecărei persoane pe care o întâlnea. Sprijin pentru clerici, monahi, negustori, studenţi şi săraci, el mijlocea şi ajuta pe oricine îi cerea: rus sau străin, creştin, musulman, evreu sau necredincios.

Înţelepciunea Sfântului Ioan ajunge astăzi până la noi prin reflecţiile sale sincere consemnate în scris în Viaţa mea în Hristos şi prin mijlocirea sa; de asemenea, pentru creştinul care are posibilitatea de a vizita Rusia şi Estonia, există o moştenire materială substanţială a vieţii şi slujirii sale: o sumă de locuri pe unde a trecut Sfântul Ioan de Kronstadt şi pe care le-a marcat prin dragostea sa, ca şi prin lucrarea sa concretă ca păstor.

Printre aceste locuri se numără Mânăstirea de maici Sfântul Ioan Teologul, întemeiată de Sfântul Ioan în satul său natal Sura din regiunea Arhanghelsk, în nordul îndepărtat al Rusiei; Mânăstirea de maici Puhtitsa, a Adormirii Maicii Domnului, din Republica Estonia, pe care el a păstorit-o în primele sale decenii; moaştele Sfântului Ioan din Sfintii 103 1celebra Mânăstire tot de maici a Sfântului Ioan de Rila din Sankt Petersburg; locul propriei biserici a Sfântului Andrei din Kronstadt-ul învecinat unde a slujit în toată viaţa sa preoţească, împreună cu o a doua biserică mai mare din Kronstadt, Catedrala Marinei a Sfântului Nicolae, a cărei construire el a iniţiat-o şi căreia i-a pus piatra de temelie; şi în fine, propria casă a părintelui Ioan, un apartament la etajul 2 în Kronstadt, unde a trăit cu soţia sa Elisabeta vreme de jumătate de secol, până la adormirea lui în 1908.

 

Regiunea Arhanghelsk, Rusia

Mânăstirea Sfântul Ioan Teologul din Sura

Satul Sura de pe cursul superior al Râului Pinega, în regiunea Arhanghelsk din nordul Rusiei, este locul de naştere al Sfântului Ioan de Kronstadt. Sura este unul dintre cele mai străvechi sate ale poporului nativ Chud, şi chiar astăzi are activitate păgână şi influenţe de rit vechi. În singura schiţă autobiografică alcătuită de Sfântul Ioan şi publicată într-un număr din 1888 al revistei Sever (Nordul), el îşi descrie copilăria timpurie:

 

Sfântul Ioan vizitând Sura, 1891

 

,,Sunt fiul unui paracliser din satul Sursk, districtul Pinejsk, provincia Arhanghelsk. Din fragedă pruncie, pe cât de timpuriu pot să-mi amintesc, la vârsta de 4 sau 5 ani, poate chiar mai devreme, părinţii mei m-au învăţat să mă rog şi prin starea lor sufletească duhovnicească m-au făcut să fiu un băiat cu cuget creştin. Când aveam 6 ani, tatăl meu mi-a adus un abecedar şi mama mea a început să mă înveţe alfabetul; dar cititul şi scrisul le-am deprins cu mare greutate, lucru care a fost pricina a nu puţină întristare pentru mine. Pur şi simplu nu puteam să înţeleg legătura dintre vorbitul şi scrisul nostru; pe vremea mea, cititul şi scrisul nu erau învăţate ca astăzi: noi toţi eram învăţaţi ‘Az’ (pentru ‘A’), Buche (pentru ‘B’), Vedi etc, ca şi cum ‘A’ era un lucru şi ‘Az’ un lucru diferit.

Multă vreme această înţelepciune mi-a scăpat, dar fiind învăţat de tata şi mama să mă rog, mâhnindu-mă pentru eşecurile mele la învăţat, m-am rugat fierbinte lui Dumnezeu ca El să-mi dăruiască înţelegere. Şi îmi amintesc cum, pe neaşteptate, a fost ca şi cum s-a ridicat un văl de pe mintea mea şi am început să înţeleg bine învăţătura. Când am împlinit 10 ani, am fost luat la şcoala parohială din Arhanghelsk. Fireşte, tatăl meu primea un salariu extrem de mic astfel că trebuie să fi fost extrem de greu de trăit. Deja înţelegeam situaţia reală a părinţilor mei şi, din această pricină, nepriceperea mea la şcoală era într-adevăr o nenorocire. Mă gândeam puţin la semnificaţia pe care studiile mele o vor avea asupra viitorului meu şi mă mâhneam îndeosebi pentru faptul că tatăl meu cheltuia zadarnic ultimii bănuţi pentru a mă susţine.

Lăsat în Arhanghelsk complet singur, am fost lipsit de părinţii mei şi a trebuit să dobândesc totul eu însumi. Printre băieţii din grupul meu de vârstă din clasă, nu am găsit, nici nu am căutat sprijin sau ajutor; ei toţi erau mai înzestraţi decât mine, eu eram ultimul elev [din clasă]. Suferinţa a pus stăpânire pe mine. Apoi m-am întors pentru ajutor către Atotputernicul şi în mine a avut loc o schimbare. Într-un timp scurt, am progresat atât de mult încât am încetat să fiu ultimul din clasă. Cu cât înaintam, deveneam tot mai bun în studiile mele, şi la sfârşitul claselor am fost printre primii transferaţi la seminar, pe care l-am terminat primul în 1851 şi am fost trimis la Academia din Petersburg cu bursă întreagă”.Sfintii 103 2

Părintele Ioan s-a întors la Sura pe tot parcursul vieţii sale şi, după hirotonia lui, a înfiinţat un gimnaziu de 6 ani pentru copiii satului. În 1899, a întemeiat o comunitate de femei neoficială, alcătuită mai întâi dintr-o biserică de lemn închinată Sfântului Ioan Teologul şi câteva chilii monahale. Aceasta a fost urmată de o minunată biserică de piatră închinată Sfântului Nicolae, şi după adormirea părintelui Ioan, de catedrala Adormirii Maicii Domnului, construită în 1915, despre care el a proorocit pe drept că se va construi, dar nimeni nu va sluji în ea.

 

Sfântul Ioan cu stareţa Taisia, sfârşitul secolului XIX

 

Mânăstirea a început cu două maici: Varvara, stareţa, şi rasofora Anghelina cu 33 de surori pe care părintele Ioan le-a binecuvântat să trăiască în obştea nou înfiinţată. Pe 20 iulie 1900, biserica de lemn a fost sfinţită în prezenţa părintelui Ioan şi în toamna aceluiaşi an obştea a fost recunoscută oficial. Părintele Ioan le învăţa pe surori prin propria lui învăţătură şi le trimitea pentru pregătire la Mânăstirea Leuşino, condusă de binecunoscuta stareţă Taisia, care îndruma peste 700 de monahii. Încă există câteva scrisori trimise de părintele Ioan stareţei Taisia despre primirea surorilor.

Stabilindu-se în mânăstire, surorile ajutau la lucrarea de construcţie şi grădinărit; mai târziu, ele îşi aduceau aminte de muncile extrem de grele ale acelor ani de început şi de iernile îngrozitor de friguroase. La începutul anilor ’1900, mânăstirea a deschis un metoc în oraşul Arhanghelsk şi un al doilea în Sankt Petersburg care va deveni mai târziu celebra Mânăstire Karpovka Ioannavski, unde va fi înmormântat părintele Ioan.

Preotul mânăstirii era părintele Dimitrie Fedosikhin, mai înainte inginer de căi ferate care a fost vindecat de părintele Ioan după ce un atentat cu bombă revoluţionar asupra trenului său l-a lăsat aproape mort. Părintele Ioan l-a încurajat ulterior să primească preoţia şi părintele Dimitrie a devenit parohul catedralei din Arhanghelsk şi Sfintii 103 3ultimul părintele duhovnicesc al mânăstirii de maici din Sura. Mânăstirea din Sura a fost închisă pe 8 decembrie 1920 de sovietele locale şi maicile au fost risipite, arestate şi exilate. Biserica Adormirea Maicii Domnului nou construită a fost transformată într-un club şi Biserica Sfântul Nicolae a fost distrusă. În 1920, părintele Dimitrie a fost arestat împreună cu alţi 140 credincioşi, inclusiv un număr de maici, care au protestat faţă de închiderea mânăstirii. El a fost condamnat la 5 ani în lagărele de muncă.

 

Sfântul Ioan şi rudele sale din Sura, 1890

 

La întoarcerea în Arhanghelsk, în primăvara anului 1925, părintele Dimitrie a făcut o petiţie cerând redeschiderea catedralei, care a fost închisă după plecarea lui. Cererea sa a rămas fără răspuns şi, de Paşti, el a deschis biserica şi a slujit din proprie iniţiativă în ea. A fost rearestat, condamnat la încă 3 ani de lagăr şi un exil suplimentar de 5 ani în Kazakhstan. În Kazakhstan, el şi soţia lui au fost tunşi în monahism şi în taină el a fost hirotonit episcop ca episcopul Petru. La întoarcerea din exil, părintele Dimitrie a călătorit din loc în loc, mărturisind şi slujind liturghia pentru fiii săi duhovniceşti, până când a fost arestat pentru a treia oară în 1941 şi trimis din nou în lagăr, de unde nu s-a mai întors niciodată.

Pe 31 octombrie 1994, arhiepiscopul de Arhanghelsk a binecuvântat înfiinţarea Mânăstirii Sfântul Ioan Teologul reînviate în Arhanghelsk. Încercarea iniţială de a recâştiga proprietatea şi clădirile a fost lipsită de succes, însă, şi comunitatea s-a mutat în satul Yerşovka, unde au organizat o nouă mânăstire, închinată de asemenea Sfântului Ioan Teologul. Între timp, un comitet local alcătuit din clerici şi mireni a continuat să solicite returnarea teritoriului Mânăstirii Sura şi în cele din urmă a reuşit. În octombrie 2012, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a aprobat o rezoluţie prin care era redeschisă Mânăstirea Sura.

La Sura s-a alcătuit o nouă obşte de maici şi a început restaurarea clădirilor deteriorate. În prezent, Biserica Adormirea Maicii Domnului ruinată este restaurată, s-a deschis o casă-biserică închinată Sfântului Ioan şi mânăstirea primeşte pelerini, care majoritatea vin de la binecunoscuta Mânăstire Sfântul Artemie din Verkola, de la circa 35 mile distanţă.

În vara anului 2013, în cinstea a 185 de ani de la naşterea Sfântului Ioan de Kronstadt, a avut loc o procesiune cu cruce. Scopul evenimentului a fost nu numai restaurarea pelerinajului către locurile sfinte din nordul rus, dar şi să atragă atenţiaSfintii 103 4 asupra Mânăstirii Sura a Sfântului Ioan Teologul. Participanţii la procesiune au călătorit pe apă 2.000 de km, pe Râul Neva, prin Lacul Ladoga, Râul Svir, Lacul Onega, Marea Albă până la Arhanghelsk şi apoi în jos pe Râurile Dvina de Nord şi Pinega până în satul Sura. Aceasta a fost aceeaşi rută pe care o parcurgea Sfântul Ioan când vizita Sura. În cursul opririlor frecvente au fost ţinute slujbe de rugăciune şi procesiuni.

 

Sfântul Ioan de Kronstadt împreună cu soţia sa, preoteasa Elisabeta

 

Notă

Un pelerinaj la Mânăstirea Sura nu este cumplit de greu dacă aveţi timp, dar nici nu este pentru cei fricoşi. De la Moscova la Arhanghelsk sunt circa 1.200 km (21 de ore cu trenul). De la Sankt Petersburg sunt 25 de ore cu trenul. De la Arhanghelsk se ia un al doilea tren (care circulă la 2 zile) câteva sute de km până în oraşul Karpogory. De la Karpogory, se poate lua un autobuz care circulă ocazional la Sura, dar cea mai bună variantă este a lua un taxi sau o maşină particulară. Din păcate, vapoarele cu aburi de râu, pe care se îmbarca de obicei Sfântul Ioan de la Sankt Petersburg la Sura, au fost întrerupte după Revoluţia rusă.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 103/ianuarie-februarie 2017

 

 

 

PARTEA A II-A

Kuremäe, Estonia

Mânăstirea Adormirea Maicii Domnului Pühtiţa

Mânăstirea Adormirea Maicii Domnului Pühtiţa din Republica Estonia este situată în apropiere de satul Kuremäe (muntele berzei) între Lacul Peipus şi golful Finlandei, nu departe de graniţa rusă. Este amplasată pe un loc cunoscut ca Puhitsetud, care înseamnă ,,binecuvântat” sau ,,sfinţit” în limba estoniană, şi are propria istorie unică care a inspirat întemeierea mânăstirii şi ajutorul duhovnicesc şi material al Sfântului Ioan.

Ortodoxia bizantino-rusă a fost probabil cea mai timpurie formă de creştinism în Estonia, botezul popoarelor băştinaşe seto şi rus având loc în secolele XI-XII, şi prima biserică creştină a fost construită cam în aceeaşi perioadă la Iuriev (acum Tartu)[1]. În Revel (Tallinn), Biserica rusă şi cimitirul Sfântul Nicolae a fost întemeiată cu decenii înainte de cea mai timpurie atestare documentară scrisă din 1371, când a fost descrisă ca fiind situată ,,între Oleviste (Biserica Sfântul Olaf, regele Norvegiei) şi zidul oraşului”. În regiune au fost găsite tezaure din epoca vikingă, deoarece Estonia nu era numai o rută comercială, ci şi locul frecventelor războaie dintre estonieni şi vecinii lor suedezi, danezi şi germani.Sfintii 104 1

Din 1228, Estonia a fost un principat al Sfântului Imperiu Roman, şi de-a lungul următoarelor secole şi-a văzut teritoriul împărţit şi reîmpărţit între polonezi, suedezi şi danezi, mare parte din populaţie fiind supusă luteranismului la Reformă. Ajungând în secolul al XVIII-lea, din nou, sub dominaţia rusă imperială, Estonia şi-a declarat independenţa în 1920, păstrându-şi suveranitatea până când a fost invadată de Soviete în 1939-1940, când a fost încorporată în URSS. Un sfert din populaţie a fost deportată sau trecută la victime ale celui de-al doilea război mondial. În cele din urmă, Republica Estonia şi-a obţinut suveranitatea în 1991.

 

Mânăstirea Adormirea Maicii Domnului Pühtiţa, Estonia

 

Mânăstirea Pühtiţa a fost întemeiată pe locul unei apariţii, de la sfârşitul secolului al XVI-lea, a Maicii Domnului păstorilor luterani din satul apropiat Kuremäe. Dealul unde ea li s-a arătat era considerat un loc sfânt din vremurile precreştine, şi când au urcat către vârf, păstorii care fuseseră martorii apariţiei, au găsit o icoană a Adormirii Maicii Domnului ascunsă în crăpătura unui copac. Fiind protestanţi, ei nu se închinau la icoane, dar au istorisit întâmplarea şi au dat icoana ortodocşilor ruşi din zonă, care au construit un mic paraclis de lemn în acel loc. Paraclisul a fost distrus de câteva ori de suedezii luterani, dar de fiecare dată icoana a fost salvată şi paraclisul reconstruit de ortodocşii din zonă, care rămăseseră credincioşi icoanei lor minunate.

Documentele luterane din secolul al XVII-lea păstrează plângerile pastorilor protestanţi privind existenţa acestor paraclise ortodoxe, iar autorităţile suedeze au recurs când şi când la forţa militară pentru a le distruge. Potrivit istoricului estonian Jaanus Plaat, ,,în 1699, pastorul din Jõhvi a relatat că oamenii veneau la ‘marea sărbătoare eretică’ ţinută în august [praznicul Adormirii Maicii Domnului], de la câteva parohii şi chiar din Rusia”[2]. În timpul deceniilor de iconoclasm luteran, icoana a fost trimisă când şi când în oraşul Narva pentru protecţie până în 1818, când a fost construită în localitatea Vasknarva din apropiere o biserică de lemn închinată Sfântului Ilie şi icoana a fost mutată acolo. Cu toate acestea, legăturile dintre aşezăminte au rămas strânse, şi an de an, de praznicul Adormirii Maicii Domnului, avea loc o procesiune de 30 km purtându-se icoana de la Vasknarva la paraclisul Pühtiţa.

Potrivit Mitropolitului Cornelie al Bisericii Estoniene, ,,procesiunea [din secolul al XIX-lea] era împovărătoare. Nu exista nici un drum bun de la satul Vasknarva la Pühtiţa, numai o potecă îngustă care trecea prin mlaştini şi păduri. Localnicii spuneau că oamenii mergeau în şir unul în spatele celuilalt şi înaintau prin noroi până la genunchi. Ei duceau icoana cu rândul, lipind-o la piepturile lor”[3].Sfintii 104 2

Tradiţia continuă astăzi, cu o procesiune de la Vasknarva la Pühtiţa, cu câteva zile înainte de Adormirea Maicii Domnului, de obicei pe 13/26 august. O versiune mai nouă a paraclisului iniţial de lemn se află acum în acelaşi loc sub stejarul mare din afara porţilor mânăstirii şi icoana este păstrată cu sfinţenie la câteva sute de metri distanţă în Biserica Adormirea Maicii Domnului a Mânăstirii Pühtiţa. După 500 ani de la găsirea icoanei, rugăciunile către Maica Domnului continuă să primească răspuns şi au loc tămăduiri. O a doua procesiune cu icoana, de praznicul Adormirii Maicii Domnului, are loc în fiecare an, de la biserică la izvorul tămăduitor de la poalele colinei pentru o rugăciune şi înapoi pentru a readuce icoana în biserică.

 

Paraclisul cu vechiul stejar unde a fost găsită icoana

 

Estonia a fost dată din nou în stăpânirea rusă în 1721, după marele război nordic, şi în 1888 Biserica Ortodoxă Rusă a trimis o monahie din Mânăstirea Ipatiev din Kostroma pentru a întemeia o mânăstire la Kuremäe. Neţinând cont de împotrivirile moşierilor germani luterani locali, prinţul Serghie Şakovskoy, guvernatorul general al Estoniei, a finanţat aşezământul care a fost înfiinţat oficial în 1891 ca Mânăstirea Pühtiţa a Adormirii Maicii Domnului. Biserica principală a mânăstirii a fost proiectată şi construită de Mihail Preobrajenski în stilul renaşterii ruse. Există alte 6 biserici în mânăstire, care astăzi se aseamănă cu un mic sat.

După Revoluţia rusă, guvernul estonian devenit independent a confiscat mult din terenul arabil al mânăstirii, şi la începutul celui de-al doilea război mondial, Estonia a fost ocupată şi anexată la URSS. Deşi mânăstirile au fost închise pretutindeni în URSS, şi în timpul celui de-al doilea război mondial pe teritoriul mânăstirii a fost înfiinţat un lagăr de concentrare german pentru prizonierii ruşi, estonieni, evrei şi alţii, Pühtiţa nu a fost închisă. Nu este nici mai mult nici mai puţin decât o minune că pe tot timpul prigoanei şi vicisitudinilor Revoluţiei ruse, anexării Estoniei de către URSS şi celor două războaie mondiale, Pühtiţa a fost una dintre foarte puţinele mânăstiri ruseşti care a avut o prezenţă monahală continuă în tot secolul XX. Aşadar, ea este o comoară îndoită pentru pelerini, deoarece este una dintre puţinele mânăstiri de maici ruseşti şi singura asociată cu Sfântul Ioan de Kronstadt, care are o tradiţie neîntreruptă de dinainte de Revoluţia rusă.

 

Sfântul Ioan de Kronstadt şi întemeierea Mânăstirii Pühtiţa

Sfântul Ioan nu numai că s-a îngrijit de întemeierea mânăstirii, dar adeseori venea el însuşi să ajute la formarea vieţii duhovniceşti şi de obşte a surorilor. La rândul lor, ele aveau încredere în el fără rezerve. După cum relatează o soră: ,,Chiar după moartea lui, când amintirea lui era ponegrită cu un nor negru de dezinformare sovietică, nuSfintii 104 3 exista nici măcar o chilie sau cu greu vreo casă în satul învecinat în care să nu atârne alături de icoane chipul ‘dragului părinţel’, cum îl numeau surorile”.

 

Paraclisul clopotniţă, Pühtiţa

 

Zilele de pomenire ale Sfântului Ioan – 19 octombrie/1 noiembrie (data lui de naştere şi data mutării moaştelor Sfântului Ioan de Rila, căruia îi poartă numele) şi 20 decembrie/2 ianuarie (ziua adormirii sale) – erau prăznuite ca sărbători ale mânăstirii chiar înainte de canonizarea sa[4]. Munca în mânăstire şi la câmp înceta, şi după sfânta liturghie şi o panihidă (slujba de pomenire) pentru părintele Ioan, avea loc o masă festivă pentru obşte, muncitorii din mânăstire şi musafiri, alcătuită din peşte gătit la cuptor, ciuperci şi piroşte de cartofi, şi cornuri dulci coapte întru pomenirea arhipăstorului. Parastase pentru părintele Ioan şi fericita Xenia de Sankt Petersburg se făceau şi în alte momente, şi când mânăstirea se confrunta cu necazuri şi greutăţi întotdeauna venea ajutor prin mijlocirea lor.

Urcând dealul către intrarea în mânăstire, este un mic paraclis de lemn sub un stejar bătrân către dreapta, pe care părintele Ioan îl numea ,,Stejarul Mamvri” şi lângă care îi plăcea să stea să se roage. Paraclisul comemorează găsirea în acest loc în secolul al XVI-lea a marii comori a mânăstirii – icoana făcătoare de minuni Adormirea Maicii Domnului. În arcada (,,Sfintele Porţi”) care duce către mânăstire, pelerinul este întâmpinat de fresce care zugrăvesc descoperirea icoanei făcătoare de minuni a Adormirii Maicii Domnului şi pe Sfântul Ioan de Kronstadt.

Priveliştea dinspre Sfintele Porţi se deschide către Biserica Adormirea Maicii Domnului, construită cu binecuvântarea Sfântului Ioan. Într-o zi, întorcându-se de la izvorul sfânt împreună cu maica stareţă Varvara, el a arătat către mânăstire, spunând: ,,Maică Varvara, priveşte ce biserică frumoasă avem pe vârful dealului”. Noua biserică pe care el a văzut-o ca şi cum ar fi existat deja a înlocuit în final mica biserică iniţială a mânăstirii închinată icoanei din Smolensk a Maicii Domnului[5].

Comoara sfântă a mânăstirii, icoana făcătoare de minuni Adormirea Maicii Domnului, descoperită în chip minunat în secolul al XVI-lea, ocupă locul central în catedrală. Ca pe vremea Sfântului Ioan de Kronstadt, la praznicul Adormirii Maicii Domnului, 15/28 august, un sobor de arhierei, clerici, maici şi mii de pelerini încă fac procesiune cu icoana de la biserică la izvorul sfânt aflat la poalele dealului.

O altă icoană din Biserica Adormirea Maicii Domnului asociată cu Sfântul Ioan este o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Vladimir, pictată în Muntele Athos ca dar şi binecuvântare pentru Mânăstirea Pühtiţa, în 1895, cu ocazia aniversării a 40 ani de la hirotonia părintelui Ioan întru preoţie. Icoana mare (175 x 105 cm) a avut nevoie de un decret al ţarului Nicolae al II-lea pentru aducerea sa din Sfântul Munte.

O altă icoană deosebită este icoana Maicii Domnului ,,La izvor” din Pühtiţa. Ea a fost pictată în 1894 de una din maicile de la Pühtiţa ca un dar pentru părintele Ioan şi înfăţişează apariţia din secolul al XVI-lea a Maicii Domnului. Părintele Ioan a păstrat icoana până la adormirea sa întru Domnul, după care i-a fost încredinţată spre păstrare unei familii evlavioase din Sankt Petersburg şi, în cele din urmă, a fost în grija unei maici din Mânăstirea Sfântul Ioan de Rila din Sankt Petersburg, pe atunci închisă, întemeiată de asemenea de părintele Ioan. În timpul acelor decenii întunecate, maica ce păzea icoana a avut un vis în care Maica Domnului i-a poruncit să înapoieze icoana mânăstirii din Pühtiţa. Acest lucru a devenit posibil abia după moartea maicii în 1946, când icoana a fost primită cu multă evlavie de maici.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 104/martie-aprilie 2017

 

 

 

PARTEA A III-A

Amintindu-ne de Sfântul Ioan

Potrivit generaţiei mai vechi de maici, când părintele Ioan venea la mânăstire, maicile împodobeau clopotniţa şi arhondaricul[6] cu lămpi colorate. Trenul de la Sankt Petersburg sosea la staţia învecinată la ora 2 noaptea, şi întreaga obşte împreună cu pelerinii îl aşteptau pe părintele lor duhovnicesc la poartă, unde el era întâmpinat cu sunetul clopotelor bisericii. Când se apropia, maicile începeau stihira din post, ,,Iată Mirele vine în miezul nopţii”. Întotdeauna ,,vesel, luminos şi neţărmurit de binevoitor”, părintele Ioan cobora din trăsura sa şi binecuvânta fiecare persoană care îl aştepta, apoi însoţit de maici mergea întâi în biserică pentru a sluji o rugăciune înaintea icoanei Adormirii Maicii Domnului şi abia apoi se retrăgea în chilia sa pentru o mică perioadă de odihnă. Pe la 4 dimineaţa,maicile se adunau în biserică pentru slujba de la miezul nopţii şi două ore mai târziu părintele Ioan sosea pentru a începe utrenia, întotdeauna citind canonul cu voce tare el însuşi. După ce asculta mărturisirile, slujea liturghia şi dădea împărtăşanie maicilor.

Deşi părintele Ioana murit înainte de terminarea Bisericii Adormirea Maicii Domnului, el a participat în 1895 la sfinţirea arhiereascăa bisericii din preajma trapezei, cu hramul Sfinţii Simeon şi Ana, şi a slujit multe liturghii pentru maici. O tradiţie a mânăstirii susţine că odată când părintele Ioan pregătea sfintele daruri pentru liturghie la proscomidie, s-a tăiat la deget. Când a sângerat, el a proorocit: ,,Această mânăstire va rezista până la sfârşitul veacurilor; pe acest munte va fi vărsat sânge pentru Hristos, vor fi mucenici”. Ulterior el a proorocit ambele războaie mondiale şi tot ce se va întâmpla cu mânăstirea.,,Staţi cu capul plecat, închiderea va salva”, a spus el celor dintâi maici.

De asemenea, părintele Ioan mergea adeseori la bisericuţa închinată Sfântului Serghie de Radonej, construită în 1895 deasupra mormântului primului ctitor al mânăstirii, prinţul Serghie Şakovskoi, unde slujea parastase în prezenţa soţiei ducelui, Elisabeta Dimitrievna.

 

Camera memorială a Sfântului Ioan

La o mică distanţă de Biserica Adormirea Maicii Domnului şi faţă în faţă cu trapeza este un cămin pentru maici bătrâne şi bolnave. La etajul al doilea sunt 3 încăperi mici, dedicateistoriei Mânăstirii Pühtiţa şi unde se află mai multe obiecte personale ale părintelui Ioan. Când pelerinul intră în prima din aceste încăperi liniştite şi pline de lumină, uşa scârţâind în balamale, într-un şifonier aflat în dreapta se află 2 dulame ale părintelui Ioan, una de catifea albastră şi cealaltă de in crem pentru vară. Însă dulapul Sfintii 105 1este dominat de o rasă mare, neagră, de lână căptuşită cu blană, pentru iarnă, atât de grea încât este greu de ridicat. Părintele Ioan umbla mult pe jos sau în sănii sau în trăsuri deschise trase de cai, şi astfel de rase căptuşite erau absolut necesare pentru a evita degeratul în frigul amarnic al Rusiei nordice. Alături de dulap este un portret al părintelui Ioan purtând acea rasă.

 

Clopotniţa Mânăstirii Pühtiţa

 

Alte obiecte ale părintelui Ioan expuse includ mici lucruri personale precum portrete, scrisori, un toiag, icoane şi o Evanghelie păstrată cu grijă. Aici se află de asemenea mitra sa de arhipreot, crucea pectorală şi veşmintele de Naşterea Domnului în care slujea la Pühtiţa, ca şi crucea dăruită lui de ţarul Nicolae al II-lea.

Părintele Ioan iubea profund Pühtiţa. ,,Sărutaţi acest pământ – spunea el –,a fost binecuvântat de apariţia Născătoarei de Dumnezeu”. La sfârşit, părintele Ioan a trimis peste 50 din fiicele sale duhovniceşti la mânăstire pentru a trăi sub călăuzirea maicii stareţe Varvara şi a urmaşei ei stareţa Alexia. Potrivitcronicii mânăstirii, adesea el le trimitea cu îndemnul: ,,Mergeţi la Pühtiţa, este doar la 3 paşi depărtare de Împărăţia cerească”. Cea de-a treia stareţă a Mânăstirii Pühtiţa, cuvioasa maică Ioana (Korovnikova), era fina părintelui Ioan şi fiica epitropului Catedralei Sfântul Andrei, care a venit la Pühtiţa de tânără. Pe una din cărţile din muzeu cu dedicaţie de la Sfântul Ioan scrie: ,,Evlavioasei fecioare Ana Alexeevna Korovnikova cu binecuvântare. Arhipreot Ioan Serghiev. 1 octombrie 1890”.

În 2008, pentru cea de-a 100-a aniversare a adormirii Sfântului Ioan de Kronstadt, mânăstirea a tipărit prima publicaţie rusă proprie, Mânăstirea Pühtiţa şi protectorul ei, Sfântul Cuvios Ioan de Kronstadt. Extrasă în mare parte din Cronicile mânăstirii, cartea relatează despre vizitele părintelui Ioan la mânăstire, inclusiv fragmente din scrisorile sale către primele două stareţe ale mânăstirii, şi amintiri ale maicilor care l-au cunoscut.

Din primele zile ale existenţei mânăstirii, maicile s-au întreţinut pe ele şi pe pelerini cu propriile mâini din agricultură şi creşterea animalelor. Ele au participat la construirea mânăstirii şi, pe măsură ce obştea a crescut, Pühtiţa a susţinut în cele din urmă o Sfintii 105 2comunitate de infirmiere medicale laice (Surorile Milei), o clinică cu servicii gratuite, farmacie, orfelinat şi o şcoală unde fetele puteau fi educate până la vârsta de 18 ani. Părintele preţuia mult truda maicilor şi le dădea de exemplu altora, spunând: ,,Maicile de la Pühtiţa merg către Împărăţia cerească cu paşi uriaşi”. În ultimii ani, plimbându-se prin cimitirul mânăstirii, unde erau deja îngropate primele maici, părintele Ioan îşi scoteapălăria şi se înclina întâi într-o parte, apoi în cealaltă, spunând maicilor: ,,Aveţi multe sfinte moaşte odihnind aici !”

 

Statuia Sfântului Ioan de Kronstadt în grădina casei muzeu

 

Părintele Ioan călăuzea, instruia şi tămăduia maicile prin rugăciunea lui. Se preocupa de necesităţile lor zilnice ca şi de povăţuirea duhovnicească, şi scrisorile sale către primele stareţe se încheiau adesea cu dispoziţii precum: ,,Vă trimit 500 de ruble pentru a cumpăra făină şi alimente … şi vă cer să vă îngrijiţi să asiguraţi o nutriţie bună”.

 

Tămăduirea maicii Liudmila

În camera memorială, lângă dulap este un scăunel pe care a stat părintele Ioan într-o zi când a tămăduit o soră aflată aproape de moarte, o istorisire pe care fiica ei duhovnicească, maica Ioasifa (Maliarova) a repetat-o pentru maici şi pelerini până la moartea ei în 1990:

Stareţa mea, maica Liudmila (Kulikova), care a intrat în mânăstire la 16 ani în 1892, obişnuia să amintească tămăduirea ei minunată de o boală mortală, săvârşită de părintele Ioan. Ca tânără soră, sora Liudmila a primit ascultarea de a aduce cărămizi cu barca din satul Skamia, aflat la 2 km distanţă de mânăstire pe Râul Narova. Odată, după ce a încărcat cărămizile, vrând să se urce în barcă, a alunecat şi a căzut în apa îngheţată a râului. Era octombrie şi în apropiere de mal apa începuse deja să îngheţe. Udă şi îngheţată, i-au trebuit câteva ore să ajungă înapoi la mânăstire şi din cauza incidentului a contractat oboală de plămâni istovitoare. Ea a fost primită la spital, dar curând a fost trimisă acasă cu cuvintele: ,,Pregătiţi-o pentru călătoria cea lungă”. Părintele Ioan a sosit la mânăstire la scurt timp după aceea şi maica stareţă Alexia l-a rugat să o binecuvânteze pe sora bolnavă. Ea a fost dusă la camerele stareţei, şi părintele Ioan şi-a clătinat capul cu mâhnire şi a zis: ,,Ce fată bolnavă, ce fată bolnavă”.

Fără a-şi întoarce privirea, el i-a atins pieptul şi şi-a strâns degetele ca şi cum ar fi strâns marginile unei bucăţi de material. Tânguindu-se şi rugându-se, el a atins alt loc de pe pieptul ei ca şi cum închidea răni invizibile şi apoi a binecuvântat-o pe soră, spunând simplu: ,,Mulţumesc lui Dumnezeu, vei trăi şi vei trăi mult !” Cu binecuvântarea părintelui Ioan, Liudmila a fost dusă la biserică, unde a zăcutîn spatele armoniului ascultând slujba. La sfârşitul privegherii, ea putea să stea în picioare, şi în timpul liturghiei, maicile au ajutat-o să se împărtăşească. După ce părintele Ioan a împărtăşit-o, ea a putut să meargă la chilia ei fără ajutor.

Anul următor, stareţa a mers la Revel (Tallinn) luând-o pe maica Liudmila cu ea, pentru a fi examinată de medicul care îi prezisese moartea. El a fost foarte surprins să-şi vadă pacienta însănătoşită şi, după ce a examinat radiografiile ei, a clătinat din cap, zicând: ,,Nu înţeleg deloc acest lucru. Era sigur că vei muri. Plămânii tăi erau plini de găuri, dar o mână puternică i-a vindecat … O mare minune s-a săvârşit pentru tine”. Maica Liudmila a trăit până în 1966, murind în pace la vârsta de 90 ani.

 

Schimonahia Serghia: vindecare în copilărie

Schimonahia Serghia (Andreeva), care s-a născut în 1900, a relatat de asemenea istoria minunatei ei însănătoşiri dintr-o boală gravă prin rugăciunile părintelui Ioan: ,,Pe când eram copil, familia mea trăia în Finlanda, şi când aveam 5 ani, mi-am rupt piciorul. Era o fractură complicată şi deşi părinţii mei m-au dus la diferiţi medici care au făcut tot ce-au putut, piciorul a rămas lipsit de vlagă. După un an, de-abia puteam să mă mişc chiar şi cu cârje. Din Finlanda, noi am mers la părintele Ioan de Kronstadt, care m-a pus să stau pe un scăunel. Mama mea plângea: ,,Părinte, vindecă-i piciorul !”Sfintii 105 3 Părintele şi-a mişcat mâna de 3 ori de-a lungul piciorului meu suferind şi a spus: ,,Ea va merge, dar nu va fi pe deplin sănătoasă”. Apoi a adus o prescură şi mi-a dat-o. Am fost foarte bucuroasă că părintele mi-a dat prescura şi noi ne-am întors acasă mângâiaţi.

Pe drumul spre casă, de-abia am avut nevoie de cârje şi când am ajuns acasă am început să merg încet ţinându-mă de pereţi. Spre marea surpriză a părinţilor mei, am început să merg fără cârje şi chiar să alerg.Când am împlinit 18 ani, părintele Ioan m-a binecuvântat să intru în mânăstire”.

Maica Serghia a petrecut aproape 70 ani în mânăstire în diferite ascultări printre care şi îngrijirea animalelor de la fermă şi conducătoare de cor pentru mânăstire. Înainte de adormirea ei în 1985, ea a fost tunsă în marea schimă.

Părintele Ioan întărea duhovniceşte comunitatea la fiecare vizită, şi precum scria maicii Alexia, cea de-a doua stareţă: ,,Mă rog lui Dumnezeu ca în Pühtiţa, cu protecţia Împărătesei cereşti, să fie o sporire în adevăr, sfinţenie şi evlavie în rândul maicilor”.

 

Fosta stareţă Varvara cu un tânăr pelerin

 

Faptul că Dumnezeu a apărat mânăstireas-a demonstrat în cursul unei vizite a comisarului local în cursul anilor de ocupaţie sovietică. Spunând sătenilor că el o va aresta pe stareţă şi ,,o voi târî legată de calul meu”, el a sosit la mânăstire duşmănos şi pe picior de război. Stareţa a ieşit şi l-a primit cu calm, după care el a cerut mâncare şi băutură. Comisarul a băut atât de mult, încât a plecat fără să facă nimic şi, pe calea către casă, nefericitul om a căzut de pe calul său în amorţeala cauzată de beţie şi a fost el însuşi târât pe pământ până a murit.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 105/mai-iunie 2017

 

 

 

PARTEA A IV-A

Sankt Petersburg, Rusia

Mânăstirea de maici Sfântul Ioan de Rila (Mânăstirea Ioannovski)

În 1900, la un an după întemeierea Mânăstirii de maici Sfântul Ioan Înaintemergătorul în Sura, părintele Ioan a început un mic aşezământ, un avanpost în oraş pentru Mânăstirea Sura, în Sankt Petersburg, pe malul Râului Karpovka, care s-a transformat rapid în Mânăstirea de maici Sfântul Ioan de Rila şi locul său de înmormântare. În 1901, părintele Ioan a binecuvântat-o pe fiica sa duhovnicească Ana Semionovna Sergheieva să fie tunsă în monahism acolo cu numele de Anghelina şi i-a dat ascultarea de a conduce construirea complexului mânăstiresc impresionant, lucru pe care ea l-a făcut într-o perioadă uluitoare de 2 ani.

Proiectată de Nicolai Niconov, Biserica Sfinţilor 12 Apostoli, neo-bizantină, cu 5 turle, care ocupă cele două etaje superioare ale mânăstirii, a fost terminată în 1902. Paraclisele laterale sunt închinate icoanei Maicii Domnului din Kazan şi Sfântului Andrei Criteanul. Printre trăsăturile distinctive ale acestei construcţii se numărau faptul căSfintii 106 1 turlele din afară şi clopotniţa erau acoperite cu ţigle multicolore, iar în paraclis erau vitralii care îi înfăţişau pe cei 12 apostoli. Când aşezământul a primit statut de mânăstire în 1903, hramul temeliei a fost schimbat la cel al propriului sfânt protector al Sfântului Ioan, Sfântul Ioan de Rila, şi maica Anghelina a fost numită stareţă.

 

Sfântul Ioan de Kronstadt şi stareţa Anghelina

 

Datorită amplasării sale într-un mare centru metropolitan şi legăturii cu părintele Ioan, mânăstirea a atras foarte repede sute de maici, şi în 1908, anul adormirii părintelui Ioan, includea un bloc de chilii cu 5 etaje, o bolniţă, ateliere de pictat icoane şi o tipografie. În cele din urmă a susţinut un orfelinat pentru fete şi, în timpul primului război mondial, un spital şi o şcoală de infirmiere cu locuinţă pentru 200 de infirmiere.

Părintele Ioan vorbea uneori despre sine ca ,,Ioan, prin darul lui Dumnezeu, întemeietorul mânăstirii”, şi la scurt timp după sfinţirea ei, a cerut Mitropolitului Antonie de Sankt Petersburg permisiunea de a fi înmormântat acolo. În 1904, petiţia a fost înaintată ţarului Nicolae al II-lea, care a scris: ,,Bineînţeles, dorinţa preacinstitului Ioan Serghiev va fi împlinită”. Părintele Ioan era binecunoscut familiei imperiale, fiindcă fusese în Crimeea în 1894, ca preot duhovnic al ţarului Alexandru al III-lea, tatăl ţarului Nicolae, pe patul său de moarte.

Părintele Ioan a răposat pe 20 decembrie 1908 şi a fost înmormântat într-un paraclis-criptă situat sub altarul bisericii principale, închinat Sfântului Prooroc Ilie şi Sfintei Împărătese Teodora, ale căror nume le purtau părinţii săi.

Când a fost întrebat odată despre un cimitir pentru maicile mânăstirii, părintele Ioan a răspuns: ,,Maicile mele nu au nevoie de un cimitir, ele se vor risipi precum păsările în lume”. Din nefericire, proorocia s-a împlinit şi după revoluţia din 1917, când multe mânăstiri de maici au fost închise, maicile s-au reînregistrat sub numele de Comunitatea de Muncă a femeilor din Karpovski, cu stareţa Anghelina trecută ca ,,preşedintă”. În 1922, ea a fost pusă sub arest la domiciliu fiind acuzată că a ascuns bunurile de preţ ale bisericii, şi mânăstirea a fost închisă oficial în noiembrie 1923, când toată ,,proprietatea mobilă şi imobilă” a fost confiscată de autorităţile sovietice. Biserica a fost transformată în club, şi mai târziu mânăstirea a găzduit o şcoală tehnică; cu toate acestea, câtorva maici şi infirmiere din spital li s-a permis să trăiască într-o mansardă nefolosită şi în încăperile de la demisolul mânăstirii încă câţiva ani.

În 1926, intrarea la mormântul Sfântului Ioan a fost zidită, lăcaşul distrus şi mormântul său acoperit cu o grămadă de beton sfărâmat şi moloz. În anul următor, maica Anghelina a murit cu puţin timp înainte de a fi arestată, şi a fost înmormântată în cimitirul Sfântul Nicolae al Mânăstirii Alexandru Nevski. În 1931, părintele Sfintii 106 2duhovnicesc al mânăstirii, arhimandritul Ioan Arjanovski, şi maicile care reuşiseră să continue să trăiască în incinta mânăstirii au fost arestaţi şi exilaţi în Kazahstan. Altele au continuat să trăiască în apartamente în oraş. În 1936, arhipreotul Igor Ornatskii, care se îngrijea în taină de cele rămase în oraş, a fost de asemenea arestat şi a murit într-un lagăr de concentrare.

 

Fereastra de la demisol unde pelerinii se rugau şi lăsau florile şi lumânările în timpul regimului sovietic când mânăstirea a fost închisă

 

În timpul perioadei sovietice, peste 20 de organizaţii diferite au ocupat complexul mânăstirii, dar chiar în cele mai întunecate vremuri, credincioşii se rugau în taină la o fereastră mică de la demisol, situată pe zidul exterior al mânăstirii, care dădea spre cripta mormântului Sfântului Ioan. Pe pervaz erau, şi încă sunt puse, în mod regulat flori şi lumânări.

În noiembrie 1989, teritoriul mânăstirii în ruine a fost înapoiat Bisericii şi a fost dat ca metoc Mânăstirii Adormirea Maicii Domnului Pühtiţa. Mânăstirea a fost treptat reconstruită, pe baza descrierilor şi fotografiilor vechi.

 

Kronstadt, Rusia

Locul Catedralei Sfântul Andrei, al casei-muzeu Sfântul Ioan de Kronstadt şi al Catedralei navale Sfântul Nicolae

Oraşul Kronstadt de pe mica Insulă Kotlin este situat la 30 mile vest de Sankt Petersburg, Rusia, aproape de capul golfului Finlandei. Nelocuită până în 1617, insula a trecut apoi de mai multe ori din jurisdicţia rusă în cea suedeză până în 1704, când ţarul Petru cel Mare a construit o fortăreaţă pentru a păzi calea de acces către gura Râului Neva, locul noii capitale a imperiului, Sankt Petersburg[7]. Fortăreaţa, Kronslott (Castelul Coroanei) a fost urmată de canale, şantiere navale, porturi comerciale, apoi case particulare şi clădiri publice care au devenit Kronstadt (Oraşul Coroanei), locul amiralităţii ruseşti şi baza Flotei Ruseşti Baltice.

Pentru ortodocşii din întreaga lume, numele de Kronstadt este sinonim cu marele său arhipăstor. În vremea Sfântului Ioan, ca şi acum, Kronstadt-ul era strâns legat de apropiatul Sankt Petersburg ca mare capitală şi centru cultural. Pentru pelerinul ortodox, sunt câteva locuri minunate de văzut în Kronstadt: locul Bisericii Sfântul Andrei, unde slujea Sfântul Ioan; Catedrala navală Sfântul Nicolae a Mării, a căreiSfintii 106 3 temelie a fost pusă de Sfântul Ioan; şi propria casă a Sfântului Ioan, restaurată ca muzeu la sfârşitul anilor ’1990 de creştinii ortodocşi din Kronstadt şi Sankt Petersburg.

 

Mânăstirea de maici Sfântul Ioan de Rila, Sankt Petersburg

 

Kronstadt-ul, cu străzile sale largi aliniate după canale, înconjurat de ocean, este un răgaz desfătat de zgomotosul şi agitatul Sankt Petersburg. Într-o zi însorită de vară, miile de copaci falnici care domină canalele şi trotuarele dau un sentiment neaşteptat de spaţiozitate şi linişte ca de parc aproape fiecărei străzi.

 

Locul fostei Catedrale Sfântul Andrei din Kronstadt

În Rusia pre-revoluţionară, Catedrala Sfântul Andrei, cu părintele Ioan de Kronstadt ca arhipăstor al ei, era unul dintre cele mai frecventate locuri de pelerinaj din Rusia. Construită în 1805-1807 şi închinată Sfântului Apostol Andrei, sfântul protector al flotei ruseşti, această biserică minunată şi preacinstită a fost distrusă de regimul sovietic în 1932. Astăzi, locul fostei catedrale – mărginit de străzile Lenin, Karl Marx şi Sovietică – este marcat de o piaţă cu bănci şi fântâni. Un mic paraclis închinat Sfântului Apostol Andrei şi icoanei Tikhvin a Maicii Domnului a fost ridicat într-un colţ al pieţii în amintirea mult-iubitului lăcaş care era odinioară aici.

Deşi astăzi biserica în sine nu mai există, ne-au rămas descrierile slujirii zilnice a părintelui Ioan în ea:

,,Sfântul Ioan se scula la 3 dimineaţa şi se pregătea pentru a sluji utrenia în catedrală. Pentru un răstimp scurt, el făcea o mică plimbare în jurul grădinii casei sale parohiale, rugându-se în tăcere. În jurul orei 4 dimineaţa pleca la catedrală. La porţile casei era întâmpinat de o mulţime de pelerini care îl aştepta. El putea vorbi personal doar cu câţiva dintre ei. Majoritatea erau mulţumiţi doar să primească binecuvântarea sa, să sărute mâna făcătorului de minuni, să-i atingă veşmintele, să-i surprindă privirea luminoasă.

La catedrală, Sfântul Ioan era întâmpinat de sute de cerşetori locali, cărora le dădea milostenie potrivit obiceiului statornicit. La 4 dimineaţa începea utrenia, pe care Sfântul Ioan o slujea fără a prescurta nici măcar o cântare şi citea toate canoanele el însuşi. Înainte de a începe liturghia era mărturisirea. După aceea, fără a părăsi biserica, Sfântul Ioan începea să slujească liturghia. Catedrala, în care încăpeau până la 5.000 oameni, era de obicei plină cu credincioşi, astfel că împărtăşirea dura mult timp şi liturghia nu se termina niciodată înainte de amiază. În timpul slujbelor, Sfântului Ioan i se aduceau direct în altar scrisori şi telegrame, şi el imediat le citea şi se ruga deasupra lor.

După slujbă, înconjurat de mii de credincioşi, Sfântul Ioan pleca de la catedrală şi adeseori mergea la Sankt Petersburg ca răspuns la chemările nenumăraţilor oameni bolnavi, de la care niciodată nu se întorcea acasă mai devreme de miezul nopţii, uneori prinzând o oră de somn în tren. La 3 dimineaţa se scula din nou. În multe nopţi, Sfântul Ioan nu mergea deloc să se odihnească, rugându-se în schimb, totuşi nimeni nu l-a văzut niciodată obosit sau adormit ... Doar prin darul lui Dumnezeu putea cineva să trăiască şi să lucreze astfel vreme de decenii. O asemenea viaţă şi asemenea strădanii erau mai presus de puterile omeneşti; erau suprafireşti”[8].

Putem de asemenea să întrezărim intensitatea arzătoare a slujbei ţinute de Sfântul Ioan din următoarea relatare a protopresbiterului Pavel Lakhotski:

,,Este extrem de greu de descris cum slujea Sfântul Ioan dumnezeiasca liturghie. El era o flacără mistuitoare înaintea lui Dumnezeu; el reprezenta unirea completă a unui chip curat al lui Dumnezeu cu Prototipul său ... El citea rugăciunile ca şi cum Îl vedea pe Mântuitorul, sau pe Maica lui Dumnezeu, sau pe sfinţi chiar în faţa sa, şi el fie se prosterna în mare umilinţă înaintea lor, fie grăia cu îndrăzneală, ca şi cum cerea împlinirea cererilor sale ... După preschimbarea sfintelor daruri, uneori el se înclina profund înaintea discului cu Sfântul Trup sau a sfântului potir cu Sângele Mântuitorului, săruta marginea vaselor sfinte şi lacrimi de delicateţe curgeau şiroaie pe faţa sa. Era cu neputinţă să nu observi că imediat după ce se împărtăşea cu sfintele taine, faţa Sfântului Ioan se lumina, strălucea cu bucurie, oboseala şi epuizarea obişnuite dispăreau şi el devenea ‘tânăr’ şi energic”[9].

După liturghia din Catedrala Sfântul Andrei, părintele Ioan şedea întotdeauna să mănânce cu împreună-slujitorii săi şi cu enoriaşii, împărţind mâncarea şi băutura cu cei care şedeau în apropierea lui. De asemenea, el era căutat cu mult entuziasm de alţi clerici pentru a sluji la hramuri şi praznice în bisericile din Kronstadt, Moscova, Sankt Petersburg şi multe părţi ale imperiului. Oriunde mergea îl urmau mulţimi de mii de oameni.

În partea stângă a pieţei care se află astăzi pe locul catedralei, într-un mormânt pe care nu scrie nimic, a cărui localizare nu este cunoscută cu precizie (mormintele au fost profanate şi demolate în perioada sovietică) sunt rămăşiţele Elisavetei Constantinovna Serghieva, soţia părintelui Ioan, o soră şi ajutătoare credincioasă şi mult-pătimitoare. Descrisă ca iubitoare, plină de smerenie şi umor, ea îl hrănea şi se îngrijea de părintele Ioan şi îi păzea cu devotament scurtele ceasuri de odihnă. Căsătorită timp de 53 ani, ea a murit pe 22 mai 1909, la 6 luni după soţul ei. La înmormântarea ei, arhipreotul Alexandru Popov a spus: ,,Deasupra mormântului ei ar fi cel mai potrivit a scrie: ‘Aici este blândeţe; aici este smerenie’ şi nimic mai mult nu este necesar”. Întru amintirea ei şi a părintelui Ioan sunt lăsate flori la micul paraclis aflat acum la capătul pieţei[10].

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 106/iulie-august 2017

 

 

 

PARTEA A V-A

Credinţă şi tămăduire

Sfântul Ioan de Kronstadt se ruga pentru tămăduirea tuturor celor care apelau la el, inclusiv musulmani, evrei, străini din Franţa, Italia, Elveţia, Scandinavia, America şi alte ţări şi există propria relatare a Sfântului Ioan a primei sale minuni, făcută fraţilor săi preoţi. Într-o zi, după ce a primit o cerere de a se ruga pentru o persoană bolnavă, Sfântul Ioan a început să se roage; şi, ca de obicei, ,,l-am încredinţat pe cel bolnav lui Dumnezeu, cerând Domnului să împlinească sfânta Sa voie cu privire la persoana bolnavă”. Pe neaşteptate, o femeie în vârstă pe nume Parascheva, pe care Sfântul Ioan o cinstea pentru virtutea ei, şi-a făcut drum către el, cerându-i să se roage pentru tămăduirea deplină a persoanei bolnave. ,,Îmi amintesc că aproape m-am speriat atunci”, a spus Sfântul Ioan. ,,Mi-am zis în sine: cum aş putea avea o asemenea îndrăzneală ? Cu toate acestea, femeia a stăruit şi a crezut în puterea rugăciunii mele. Atunci mi-am mărturisit micimea şi păcătoşenia înaintea Domnului, am văzut voia lui Dumnezeu în această chestiune, şi am început să stărui pentru ca persoana bolnavă să fie vindecată. S-a făcut bine … Altădată, tămăduirea s-a petrecut din nou după rugăciunile mele. Atunci am văzut în aceste două cazuri voia nemijlocită a lui Dumnezeu, o nouă ascultare pentru mine de la Dumnezeu – să mă rog pentru toţi cei care mi-ar cere aceasta …”.

Din acea clipă, minunile s-au revărsat într-un torent vijelios. Orbii au început să vadă, şchiopii să meargă, morţii să revină la viaţă. Curând, tămăduirile minunate ale părintelui Ioan au început să fie notate, cu indicaţia timpului şi locului, numele şi adresa persoanei care a fost vindecată şi documente de confirmare, în special mărturii ale medicilor. Însemnările au fost adunate în câteva volume şi în cele din urmă minunile au ajuns la un nivel nemaiîntâlnit: oamenii erau tămăduiţi doar printr-o notă adresată lui, printr-o fotografie trimisă, printr-o telegramă. Există de asemenea relatări ale negustorilor evrei care-şi aduceau copiii ca să fie vindecaţi de el, şi cazul a cel puţin unui musulman. Când părintele Ioan a fost chemat în Crimeea, la patul de moarte al ţarului Alexandru al III-lea, într-o zi, o femeie musulmană a apărut la poarta palatului cu soţul ei bolnav într-o căruţă, aşteptându-l pe ,,omul sfânt”. Când a apărut, ea l-a rugat fierbinte să-i vindece soţul.

El era cunoscut şi în afara Rusiei. Deja în 1894, ziarele London Illustrated News şi New York Times publicau articole despre Sfântul Ioan şi lucrarea lui făcătoare de minuni, care continuă până azi[11].

 

Alinare pentru săraci şi o Casă a iubirii de muncă

Pe când era la seminar, părintele Ioan visa să meargă la aleuţii[12] din Alaska rusă ca misionar, dar la numirea sa ca preot tânăr în Kronstadt, el a descoperit aici tot atât de multă sărăcie fizică şi duhovnicească ca în Orientul Îndepărtat. Vizitând familiile locale, părintele Ioan împărţea adesea ultima copeică pentru a le asigura mâncare şi uneori se întorcea acasă fără veşmintele sale exterioare. Administratorii bisericii s-au îngrijorat şi au început să dea modestul său salariu soţiei lui, probabil ca ea să poatăSfintii 107 1 pune mâncare pe masă şi să-i asigure îmbrăcămintea părintelui. Nici măcar acest lucru nu l-a oprit să fie milostiv. Între anii 1857-1882, pe lângă slujirea la Catedrala Sfântul Andrei, părintele Ioan preda la liceul local pentru a avea un venit ,,pe care să-l poată împărţi nestingherit săracilor”[13].

 

Mormântul Sfântului Ioan de Kronstadt din Capela Sfântul Prooroc Ilie şi Sfânta Împărăteasă Teodora, Sankt Petersburg

 

Unul dintre proiectele pentru care părintele Ioan era atât de binecunoscut a fost Dom Trudoliubiia, Casa iubirii de muncă, care a început în 1881, muncitorii primind mâncare, un loc unde să doarmă şi o plată modestă pentru munci simple precum lipirea borului la pălării sau pregătirea cânepei pentru facerea de funii. A atras atât de mulţi săraci, încât deşi era subvenţionată în parte de ţar şi administratorii locali, asigurarea sprijinului financiar regulat era o grijă permanentă pe care părintele Ioan o menţiona adeseori în scrisorile şi notiţele de jurnal ale sale. În cele din urmă, el a iniţiat un program sofisticat de strângere de fonduri, călătorind la Moscova şi Sankt Petersburg pentru a aduna bani cu apeluri personale de sprijin adresate oficialilor guvernului, conducătorilor locali şi nobilimii.

Cu timpul, Casa iubirii de muncă a fost lărgită pentru a include un atelier şi un adăpost pentru femeile vârstnice şi cele mai tinere care altfel ar fi fost tentate să se prostitueze pentru a se hrăni pe ele însele şi copiii lor. În final, includea instruirea în meserii ca tâmplărie, cizmărie, cusut, şi avea o clinică medicală cu servicii gratuite, librărie, bibliotecă, lecturi publice, o şcoală de zi pentru copii şi clase la seral pentru adulţi, ca şi un paraclis (participarea la slujbe nu era obligatorie)[14].

Potrivit Nadejdei Kizenko, părintele Ioan susţinea o mulţime de alte cauze şi instituţii în afara Kronstadt-ului, precum Crucea Roşie, societăţi de abstinenţă de la băutură, organizaţii pentru veteranii de război răniţi, burse pentru seminarişti, orfelinate, spitale, Societatea pentru prevenirea cruzimii faţă de animale, şi chiar ,,o asociaţie care oferea ‘sprijin frăţesc pentru victimele armene ale turcilor’”. Kizenko remarcă faptul că în timp ce Lev Tolstoi, părintele Gheorghe Petrov de stânga şi alţii, ,,vorbeau despre ajutorarea săracilor, scrisorile către părintele Ioan afirmă că el era singurul care făcea regulat aceasta”[15].

Viktor Trostnikov, aproape contemporan cu Sfântul Ioan, scria că în deceniile ulterioare, când părintele Ioan a devenit mai binecunoscut, donaţiile erau mult mai mari şi el împărţea la fel de generos ca întotdeauna:

,,Laolaltă cu slava şi cinstea, mari sume de bani curgeau către Sfântul Ioan pentru milostenie. Sumele pot fi doar ghicite deoarece totul era de îndată împărţit … Potrivit celor apropiaţi de Sfântul Ioan, un milion întreg de ruble trecea pe an prin mâinile sale. El îi lua cu o mână şi îi dădea cu cealaltă. Erau cazuri precum următorul: odată, în Sfintii 107 2mijlocul unei mulţimi uriaşe, Sfântul Ioan a primit un pachet din mâinile unui negustor şi fără a-l deschide, l-a dat imediat în mâna întinsă a unui cerşetor. Negustorul a început să se agite: ‘Părinte, sunt o mie de ruble acolo !’ ‘Şansa lui’, a răspuns calm Sfântul Ioan. Însă, uneori refuza să primească bani de la anumiţi oameni. Este binecunoscut cazul în care el nu a primit 30.000 ruble de la o văduvă bogată. Acest caz a fost un prim exemplu al înaintevederii Sfântului Ioan, de vreme ce femeia câştigase aceşti bani într-un mod necurat, pentru care ea s-a pocăit mai târziu”[16].

 

Icoana de deasupra mormântului sfântului

 

Unul dintre cei care au primit milostenie de la sfânt îşi aminteşte:

,,Pe atunci aveam 22-23 de ani. Acum sunt bătrân, dar încă îmi amintesc bine când l-am văzut pentru prima oară pe părintele. Aveam familie, doi copii. Lucram şi beam. Familia suferea de foame. Soţia mea cerşea în tăcere în taină. Locuiam într-o colibă dărăpănată. Într-o zi am venit acasă nu prea beat şi am văzut un preot tânăr şezând înăuntru, ţinându-l pe fiul meu în braţe şi spunându-i ceva cu multă dragoste. Copilul îl asculta cu foarte multă atenţie. Mi s-a părut că părintele arăta ca Hristos din acel tablou care se cheamă Binecuvântarea pruncilor. La început am vrut să blestem: de ce se învârtea el fără rost pe aici ? … dar ochii iubitori şi solemni ai părintelui m-au oprit; m-am simţit ruşinat. Mi-am lăsat privirea în jos, în timp ce el a continuat să se uite la mine, privind direct în sufletul meu. A început să vorbească. Nu pot nici măcar nădăjdui să spun tot ceea ce a spus. El vorbea despre coliba mea ca fiind asemenea raiului, deoarece oriunde sunt copii, acolo totul este lumină şi căldură, şi că eu nu trebuia să schimb acest rai cu atmosfera plină de fum a unui bar. El nu m-a acuzat, nu, el mă tot scuza, doar că eu nu mă simţeam scuzat … A plecat în timp ce eu am continuat să şed acolo în tăcere … Nu am plâns, deşi sufletul meu era la un pas de a plânge. Soţia mea continua să mă privească … Şi de atunci am devenit din nou un om decent”[17].

 

Catedrala Sfântul Nicolae a mării

Catedrala navală a Sfântului Nicolae din Kronstadt este principala biserică a marinei ruse, întemeiată în 1902 prin decretul ţarului Nicolae al II-lea în cinstea aniversării a 200 de ani de la fondarea marinei ruse de către Petru cel Mare.

După ce a făcut turul Constantinopolului, arhitectul neo-bizantin Andrei Kosiekov a depus împreună cu fratele său Gheorghe un proiect pentru noua catedrală navală, imitând proporţiile maiestuoase ale Sfintei Sofia. Cei doi fraţi erau doar de 20-30 ani, dar studiaseră considerabil arhitectura bizantină în Grecia şi Asia Mică, şi Andrei a supravegheat arhitectura clădirii bisericii, în timp ce fratele său a făcut planurile pentruSfintii 107 3 interior. Planurile lor au fost înaintate ţarului Nicolae al II-lea şi aprobate de el. Temelia şi coloanele clădirii au fost tăiate din granit negru şi faţada bisericii din cărămidă galbenă cu inserţii de teracotă. Cele 4 intrări au fost împodobite cu mozaicuri cu Maica Domnului, Sfântul Nicolae, Sfinţii Petru şi Pavel, Sfântul Ioan de Rila (sfântul patron al Sfântului Ioan de Kronstadt) şi Sfântul Mitrofan de Voronej.

 

Catedrala Sfântul Nicolae din Kronstadt

 

Ca la Sfânta Sofia, navele laterale de la parter se potriveau cu galerii la nivelul superior şi, în stil rusesc, existau 3 altare închinate Sfântului Nicolae, Sfinţilor Petru şi Pavel şi Sfântului Ioan de Rila, cu un iconostas de marmură din Urali. Picturi realizate în chip minunat şi icoane portabile împodobeau interiorul. Pe o tăbliţă de marmură care se întindea pe toată lungimea pereţilor naosului erau inscripţionate numele tuturor marinarilor care muriseră vreodată în apele Kronstadt-ului sau îşi dăduseră viaţa în bătălie, ortodocşi sau nu (aceste plăcuţe memoriale au fost distruse de sovietici şi refăcute în vremea din urmă).

De asemenea, catedrala avea un sistem independent de încălzire centrală şi un sistem de ventilaţie cu o reţea complexă de conducte sub presiune şi valve. Întregul edificiu era atât de mare, încât pentru iluminarea electrică, inclusiv policandrele masive, erau necesare 5.000 de becuri, şi în ea încăpeau tot atâţia credincioşi.

În timp ce catedrala era puternic finanţată de vistieria de stat rusă, ea era susţinută şi de donaţii din partea Marinei: fiecare marinar a dat 1/400 din salariul său şi mulţi au luat parte la solicitarea de donaţii. Soţiile marinarilor au muncit pentru a broda prapuri şi veşminte pentru biserică. Punerea pietrei de temelie a catedralei a avut loc în 1901, cu o liturghie şi o binecuvântare la care au participat Sfântul Ioan şi 14.000 de membri ai garnizoanei. O ceremonie similară din 1903 a marcat înălţarea zidurilor, la care au participat ţarul Nicolae al II-lea şi Sfântul Ioan. Deşi ţarul şi familia lui au fost prezenţi la sfinţirea catedralei în 1913, Sfântul Ioan nu a participat, adormind întru Domnul cu 5 ani înainte.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 107/septembrie-octombrie 2017

 

 

 

PARTEA A VI-A

Catedrala Sfântul Nicolae a mării (continuare)

Participarea părintelui Ioan nu s-a limitat la punerea pietrei de temelie; în realitate, într-o scrisoare curajoasă din 1898, el îndemna la construirea bisericii:

 

Binecuvântează Doamne,

 

Excelenţa voastră, preacinstite Vladimir Pavlovici,

Am aflat din ziare că ridicarea catedralei navale din Kronstadt a fost trecută la lucruri de însemnătate mai mică, adică până când viaţa acestui oraş va ajunge la un sfârşit sau se va apropia sfârşitul vremurilor. Nu pot să înţeleg acest lucru în alt fel. Construim vase de război care costă multe milioane de ruble, vistieria a alocat 25 milioane ruble pentru a consolida Kronstadt-ul, forţele navale au primit fonduri excelente şi locuinţele pentru ofiţerii navali de rang înalt sunt spaţioase, la modă, curate şi pline de lumină, în timp ce biserica navală care ar trebui să fie slava Rusiei şi a marinei sale – ca şi mărturia credinţei şi evlaviei războinicilor biruitori ai Rusiei – arată ca o biserică de sat atinsă cumplit de sărăcie sau chiar ca o cocioabă de lemn.

În apropiere, bisericile luterane, de piatră, îşi înalţă cu mândrie acoperişurile, dar biserica ortodoxă stă într-o umilinţă totală. Ar putea fi acesta motivul pentru care Domnul umileşte flota noastră, trimiţând vasele de război în fundul mării ? Ar putea fi aceasta cauza nenorocirilor noastre frecvente pe mare ? Sau de ce fabrica de funii de multe milioane de ruble a explodat în plină zi în ochii trecătorilor ? Nu ne-am luat noi oare lecţiile pe care ni le-a dat Dumnezeu ? Noi, ruşii, suntem ruşinaţi să arătăm străinilor locul sfânt al marinei noastre, prin care înţeleg biserica. Dumnezeu să fie cu voi, domnilor ! Cât va dura aceasta ?

Eu însumi, un străin de toate acestea, mi-am unit forţele cu un grup de marinari care vor o biserică minunată. Am iniţiat acest proiect, dorind să ajut ca această sfântă cauză să se urnească, chiar puţin, şi vai, a eşuat !

Trebuie să ne grăbim să construim biserica aşa cum voi vă grăbiţi să construiţi vase de război. Şi biserica este o corabie pe care o cârmeşte Domnul Însuşi cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, şi El poate păzi nu numai flota, ci toate forţele noastre militare şi toată Rusia.

Primiţi scuzele mele pentru sinceritatea şi râvna mea. Vă scriu ca unui vechi prieten din tinereţe şi ca unui om cu care obişnuiam să mă rog. Aveţi o poziţie importantă şi puteţi face multe pentru a ajuta această cauză sfântă. Vă spun aceasta dvs., ca şi conducătorului ministerului. Dar vă spun rămas bun. Trebuie să merg să slujesc un moleben.

 

Ioan Serghiev, protopreotul catedralei din Kronstadt,

Al excelenţei voastre slujitor preaplecat şi om smerit al rugăciunii

 

Strădaniile Sfântului Ioan au fost încununate de succes, dar în 1929 catedrala nou construită a fost închisă de autorităţile sovietice şi transformată în cinematograf, iar mai târziu în club pentru ofiţeri, muzeu naval şi în final în sală de concerte, altarul fiind scena. Oricât de vătămată şi profanată a fost, structura nu s-a ruinat cu totul şi înSfintii 108 1 2009 a fost înfiinţată o comisie pentru a restaura catedrala la vreme pentru aniversarea a 100 de ani de la sfinţirea ei, în 2013.

 

Casa muzeu a Sfântului Ioan astăzi

 

Apartamentul Sfântului Ioan de Kronstadt

Pe colţul format de străzile Pasadskaia şi Andreevska se află un singur bloc lung de la locul fostei Catedrale Sfântul Andrei, care este casa parohială veche a Catedralei Andreevski, unde părintele Ioan a trăit într-un apartament modest la etajul întâi vreme de mai bine de 50 ani, din 1855 până la adormirea sa în 1908. Pe când trăia părintele Ioan, adresa acestei case era cunoscută în toată Rusia. Aici veneau zeci de mii de scrisori şi telegrame cerând rugăciuni. Aici îl vizitau pe părintele Ioan ierarhi ai Bisericii alături de nobili, comandanţi de flotă, negustori înstăriţi, simpli credincioşi şi fii duhovniceşti apropiaţi, dintre care unii au fost canonizaţi de Biserica Rusă ca noi mucenici ai Rusiei. Tot aici îl vizita binecunoscuta stareţă Taisia de la Leuşino, în cursul deceniilor în care ea l-a ajutat pe părintele Ioan cu mânăstirile sale de maici de la Sura, Arhanghelsk şi Sankt Petersburg.

Acest mic apartament era refugiul în care părintele Ioan putea găsi singurătate pentru rugăciune, cugetare şi puţină odihnă. Unul din fiii săi duhovniceşti îl zugrăvea astfel:

,,Părintele Ioan a trăit în acest apartament simplu în toţi anii în care a slujit ca preot la Catedrala Andreevski. Era diferit de altele doar prin faptul că fiecare colţ era acoperit cu icoanele date lui ca daruri din toată Rusia. Pe un pervaz era o căsuţă pentru porumbei şi în faţa ferestrei atârnau colivii cu canari care nu se opreau niciodată din cântat. Toate acestea – sfintele icoane adunate, mireasma florilor, cântecul păsărilor – dădeau acestui apartament un duh extraordinar de bucurie paradisiacă, a împărăţiei luminii tăcute. Stăpâna casei acestui refugiu era preoteasa părintelui Ioan, Elisaveta Constantinovna, care păzea căminul lor şi orele de linişte ale părintelui Ioan, ,,fratele ei întru Hristos”, cum îl numea ea. Deşi el a avut ocazia să trăiască oriunde în Kronstadt sau Petersburg, părintele Ioan iubea atât de mult acest cămin plin de dar în care se rugase atât de mulţi ani, încât nu este surprinzător că nu s-a mutat niciodată din această locuinţă. Cred că preaiubitul părinte nu le părăseşte nici acum, ci îi binecuvântează pe toţi care vin să-l viziteze”.

Centrul apartamentului era biroul părintelui Ioan care slujea pentru lucru, rugăciune şi odihnă. Aici şi-a scris părintele Ioan predicile şi jurnalul său duhovnicesc, care mai târziu a devenit binecunoscuta carte Viaţa mea în Hristos. Între aceşti pereţi, părintele Ioan a avut vedenia minunată a Maicii Domnului, care i-a spus cuvinte de mângâiere şi tot aici părintele Ioan a adormit întru Domnul pe 20 decembrie 1908.

Însă apartamentul nu era întotdeauna un refugiu; era şi o fereastră către lumea nevoiaşă. Un voluntar de la muzeu ne-a povestit următoarea întâmplare:

,,Într-o seară, când părintele Ioan s-a întors acasă pentru cină după ce vizitase mulţi oameni bolnavi, a auzit o femeie plângând lângă casă. Deoarece el se sculase înainte de 5 dimineaţa, preoteasa l-a rugat să-şi ia întâi cina şi să se odihnească puţin înainte de a merge să vadă care era problema. Dar părintele Ioan a insistat să meargă afară şi a găsit o femeie care căzuse la pământ de slăbiciune. Soţul ei era pe moarte şi ea şi cei 5 copii ai săi nu mâncaseră nimic de 2 zile. El a ajutat-o să se ridice şi pe drum către casa ei, i-a dat ce avea în buzunar, doar vreo 20 de copeici, suficient însă pentru a cumpăra ouă şi pâine …

Când au ajuns în apartamentul format dintr-o cameră, părintele l-a văzut pe soţ cu o privire fixă şi fără viaţă. Copiii erau murdari şi gemeau de foame. Părintele Ioan împreună cu mama lor au hrănit copiii, i-au curăţat pe cât le-a permis apa rece adusă înăuntru de la pompa din curte. Apoi au îngenuncheat în colţul unde se aflau icoanele şi părintele Ioan s-a rugat, punând-o pe femeie să repete cuvintele după el. La sfârşit, el a tăcut o lungă perioadă de timp, înclinându-şi capul. Înainte de a se întoarce acasă, el a spus: ‘Vino să mă cauţi mâine la biserică’.

A doua zi, la sfârşitul liturghiei, femeia îl aştepta lângă biserică şi părintele Ioan i-a dat peste 1.000 de ruble, în mai multe plicuri, care îi fuseseră date lui ca donaţii în acea dimineaţă. Cu îngrijire medicală adecvată, soţul femeii şi-a revenit, i-a mers bine în afaceri şi câţiva ani mai târziu i-a trimis părintelui Ioan 10.000 ruble pentru a le da oamenilor nevoiaşi”.

În 1918, la 10 ani după adormirea părintelui Ioan, patriarhul Tihon a vizitat acest apartament şi a binecuvântat înfiinţarea unui paraclis aici în cinstea Dătătoarei de Viaţă Treimi, care a permis ca apartamentul să rămână neatins până în 1930. În 1931, Catedrala Sfântul Andrei a fost închisă de autorităţile comuniste şi apartamentul memorial a fost transformat în locuinţe pentru muncitori. În anii ’1960, au fost construite câteva etaje în plus deasupra casei şi apartamentul a fost împărţit în 5 locuinţe separate[18].

În 1995, un grup de ortodocşi devotaţi amintirii Sfântului Ioan au început să facă demersuri pentru înapoierea apartamentului păstorului a toată Rusia. Scopul a fost de a restaura apartamentul şi a-l face disponibil pentru pelerinii care îl cinstesc pe Sfântul Ioan. Credincioşii nădăjduiesc ca în cele din urmă să obţină tot apartamentul şi să restaureze paraclisul Sfânta Treime al Sfântului Ioan din el[19].

Astăzi muzeul este alcătuit dintr-o cameră de intrare mică aflată la parter şi două camere sus restaurate, la origine salonaşul pentru musafiri al părintelui Ioan şi preotesei Elisaveta şi biroul său mare în care se ruga, dormea şi lucra. În camera Sfintii 108 2pentru musafiri, care are vedere către balcon, este un divan şi două scaune care au fost chiar mobila părintelui. În mijlocul camerei este o cruce pe un analog şi, cu câţiva ani în urmă, după ce un ieromonah aflat în vizită s-a rugat înaintea ei, crucea a început să izvorască mir.

În birou se află câteva din obiectele originale ale părintelui Ioan, inclusiv biroul, scaunul şi un al doilea scaun mai mic. Pe birou este un exemplar original din prima ediţie a cărţii Viaţa mea în Hristos şi un stilou pe care îl folosea părintele Ioan (foto). Aceasta este camera în care Maica Domnului i s-a arătat de 4 ori şi unde el a adormit întru Domnul.

Aici se mai află câteva picturi în ulei ale sfântului, dintre care una are o istorie remarcabilă, pe care ne-a spus-o un voluntar de la muzeu, Elena Belozerskaia:

,,În cursul vieţii Sfântului Ioan, un locuitor din Kronstadt a pierdut o sumă mare de bani la cărţi şi neavând nici o modalitate de a plăti, s-a hotărât să se arunce în canal [de navigaţie]. Pe când stătea pe marginea apei, la el a venit un om care i-a spus: ‘Ţi-ai pierdut portofelul’. Când l-a deschis, acest portofel conţinea exact suma de bani pe care o datora. Era Sfântul Ioan de Kronstadt. Văzând în Sfântul Ioan un făcător de minuni, omul a început să meargă la biserică şi cândva mai târziu a primit un portret al Sfântului Ioan, de la o monahie care ştia cât de mult îl iubea el pe sfânt. După revoluţia [bolşevică], el a ţinut portretul făcut sul în podul casei de teamă că l-ar putea vedea vecinii sovieticii, dar la moartea sa, nepoata lui, care a moştenit bunurile sale, a desfăcut portretul şi l-a pus în camera ei. Când apartamentul [sfântului] a devenit disponibil, ea a adus portretul la casa-muzeu”.

În sfârşit, lângă birou este o cameră mică personală în care părintele Ioan obişnuia să mănânce şi pe masă sunt câteva farfurii din acea perioadă. Cuţitul şi furculiţa de lângă ele au aparţinut lui şi soţiei sale; provenienţa farfuriilor este incertă. Alături de farfurii este o cană memorială dinainte de revoluţie cu o poză a părintelui Ioan fără aureolă, găsită într-un magazin de antichităţi din Novgorod. O statuie elegantă de bronz a părintelui Ioan împodobeşte grădina din faţa casei. Îngrijit de voluntari, apartamentul este deschis zilnic după-amiaza cu excepţia zilei de marţi. În casa-muzeu este citit zilnic acatistul Sfântului Ioan de Kronstadt şi se primesc cereri pentru rugăciune şi pomelnice.

Aici se încheie pelerinajul pe urmele Sfântului Ioan de Kronstadt – o pagină de viaţă sfântă, o mărturie şi o mireasmă a bucuriei paradisiace care domnea în preajma lui, şi un îndemn către a călca în cuvânt şi faptă pe urmele sale.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 108/noiembrie-decembrie 2017

 


[1] Iuriev este reprezentativ pentru istoria multiculturală şi influenţa ortodoxă în Estonia: prima consemnare documentată a zonei a fost făcută în 1030 de către cronicarii Rusiei kievene, când Iaroslav I cel înţelept, cneazul Kievului şi fiul Sfântului Vladimir cel Mare, a zidit acolo un fort şi l-a numit Iuriev după sfântul său patron, Sfântul Gheorghe. Iaroslav I avea legături strânse cu Scandinavia deoarece fusese exilat la curtea primului rege creştin suedez, Olof Skötkonung, şi se căsătorise cu fiica lui Olof, Ingegard. Ingegard a devenit la rândul ei Sfânta Ana de Novgorod.

[2] Jaanus Plaat, ,,Ortodoxia şi clădiri sfinte ortodoxe în Estonia între secolele XI-XIX”, Revista Electronică de Folclor (Electronic Journal of Folklore), vol. 47, http://www.folklore.ee/folklore/vol47/plaat.pdf.

[3] Ibid. p. 27.

[4] Sfântul Ioan de Kronstadt a fost canonizat oficial de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse în 1990. El fusese recunoscut anterior ca sfânt de ierarhii Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora în 1964. Zilele sale de prăznuire sunt 19 octombrie/1 noiembrie (data lui de naştere şi mutarea moaştelor Sfântului Ioan de Rila, al cărui nume îl poartă) şi 20 decembrie/2 ianuarie (ziua adormirii întru Domnul a Sfântului Ioan de Kronstadt).

[5] Altă icoană faimoasă, a Maicii Domnului din Smolensk aflată la Pühtiţa, a dat numele său bisericii iniţiale a mânăstirii şi era foarte cinstită de Sfântul Ioan şi de obştea mânăstirii. Ea ocupă încă un loc important în Catedrala Adormirea Maicii Domnului mai nouă. Temelia Catedralei Adormirea Maicii Domnului a fost pusă de Sfântul Ioan, dar el nu a trăit să vadă terminarea sa.

[6] Casa de oaspeţi.

[7] Sankt Petersburg este cel de-al doilea mare oraş al Rusiei şi cel mai mare port, capitală a Rusiei vreme de 200 ani, din 1712 până în 1918. A fost numit Petrograd între anii 1914-1924, şi Leningrad între anii 1924-1990.

[8] ,,Marele luminător al Rusiei şi lumii”, viaţa Sfântului Ioan de Kronstadt.

[9] Protopresbiter Pavel Lakhotski, ,,Sfântul Ioan de Kronstadt ca slujitor al dumnezeieştii liturghii”.

[10] Din amintirile lui R.G. Şemiakina, retipărite în Părintele Ioan de Kronstadt de P.M. Chijov, Jordanville, 1958.

[11] Articolul despre părintele Ioan din New York Times din 9 decembrie 1894 poate fi citit online la adresa http://query.nytimes.com/mem/archive-free/pdf?_r=1&res=9F0DE2DC1231E033A2575AC0A9649D94659ED7CF

[12] Popor indigen care trăieşte în Insulele Aleutine şi coasta de sud-vest a Alaskăi.

[13] Nadejda Kizenko, Un sfânt îmbelşugat: Părintele Ioan de Kronstadt şi poporul rus, Penn State Press, University Park, PA, 2000, p. 81.

[14] Ibid., p. 76-77.

[15] Ibid., p. 78.

[16] Viktor Trostnikov, Argumenty i fakty, nr. 44.

http://www.holy-transfiguration.org/library_en/saints_kronst8.html 8/8/2013.

[17] http://www.holy-transfiguration.org/library_en/saints_kronst.html

[18] Святая Квартира, pamflet în limba rusă din Muzeul Casei Memoriale a Sfântului Ioan de Kronstadt, St. Petersburg, 2010.

[19] Ibid.