– al treilea cuvânt de învăţătură –

Cum să ne păzim conştiinţa în curăţie ?

Sfinţii Părinţi spun că trebuie să ne păzim conştiinţa în trei privinţe: faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de noi înşine, faţă de lucruri. Această împărţire e relativă, făcută cu un scop practic, pedagogic; de fapt, orice păzire a conştiinţei va fi faţă de Dumnezeu. Dumnezeu este Făcătorul a toate – El a făcut şi toate lucrurile, şi toţi oamenii, m-a făcut, în fine, şi pe mine, şi dacă fac deosebire între mine şi Dumnezeu, fac asta doar pentru că am conştiinţă de sine; dar şi eu sunt făptură, şi eu sunt zidire a lui Dumnezeu, şi în mine este chiar chipul lui Dumnezeu. Aşadar, am putea vorbi numai despre păzirea conştiinţei faţă de Dumnezeu, pentru că toţi şi toate sunt zidirea Lui.

Avva Dorothei spune: ,,Îşi păzeşte conştiinţa faţă de Dumnezeu cel ce nu nesocoteşte poruncile Lui, care chiar şi în cele pe care oamenii nu le văd şi pe care nu le cere de la noi nimeni îşi păzeşte conştiinţa, în taină, faţă de Dumnezeu. De pildă: cineva s-a lenevit la rugăciune sau a intrat un gând pătimaş în inima lui, iar el nu i s-a împotrivit şi nu s-a înfrânat, ci l-a primit; aşijderea, când cineva, văzându-şi aproapele că face ori spune ceva şi, cum se întâmplă (de obicei), l-a osândit; pe scurt, tot ce se face în taină, fără să ştie nimeni afară de Dumnezeu şi conştiinţa noastră, trebuie să păzim – şi tocmai aceasta este păzirea conştiinţei faţă de Dumnezeu”.

În Războiul nevăzut se spune: ,,Rămâi întru aducerea-aminte de Dumnezeu şi umblă ca înaintea Lui; dă-ţi seama de faptul că eşti purtat şi păzit de puterea lui Dumnezeu şi dus la acel sfârşit pentru care El te-a chemat întru fiinţă; afieroseşte-te pe tine însuţi şi toate ale tale slujirii lui Dumnezeu, întru slava numelui Său; în El să trăieşti, în El să nădăjduieşti şi Lui să-i încredinţezi soarta ta, cea vremelnică şi cea veşnică”.

Sfinţii Părinţi ne învaţă să ,,umblăm mereu ca înaintea lui Dumnezeu”, să ne amintim mereu de prezenţa Lui şi să avem nu numai cunoaşterea abstractă a acestui fapt, ci să ne şi petrecem toată viaţa având conştiinţa lui. Pentru noi, care Îl simţim, Îl percepem pe Dumnezeu numai în anumite, puţine clipe ale vieţii noastre, ceea ce am spus mai înainte sună ciudat – însă pentru cei care nu au pălăvrăgit pe teme religioase, ci au săvârşit cu adevărat calea mântuirii, necesitatea de a ,,umbla ca înaintea lui Dumnezeu” a fost întotdeauna învederată. După cum ne învaţă Sfântul Antonie cel Mare, trebuie să-L avem pe Dumnezeu mereu înaintea ochilor, oriunde am merge.

Aşadar, faţă de Dumnezeu îşi păzeşte conştiinţa cel ce are aducere-aminte statornică de Dumnezeu. Conştiinţa unui asemenea om se curăţeşte, pentru că el are frică de Dumnezeu, şi frica de Dumnezeu îi arată păcatele sale, i le curăţeşte şi totodată îi curăţeşte conştiinţa şi îl înfrânează de la păcat. Dacă în aceasta stă păzirea conştiinţei faţă de Dumnezeu, să vedem ce este păzirea conştiinţei faţă de aproapele.

Avva Dorothei scrie: ,,Păzirea conştiinţei faţă de aproapele cere să nu facem deloc ceva despre care ştim că îl jigneşte sau îl sminteşte pe aproapele, nici cu fapta, nici cu cuvântul, nici cu înfăţişarea, nici cu privirea – pentru că şi cu înfăţişarea, precum am zis în mai multe rânduri, şi cu privirea îl putem jigni pe fratele nostru. Pe scurt, omul nu trebuie să facă nimic din cele pe care ştie că le-ar face ca să-şi jignească aproapele: prin acelea se spurcă conştiinţa lui, dându-şi seama că ele au fost făcute pentru a-l vătăma sau întrista pe fratele. Asta înseamnă a-ţi păzi conştiinţa faţă de aproapele”. Dacă faţă de Dumnezeu lucrul de căpetenie este rămânerea în aducerea-aminte de Dumnezeu, faţă de aproapele trebuie ca, având frica de Dumnezeu, să vedem în el chipul lui Dumnezeu, să nu ne îngăduim obrăznicii şi familiarităţi în purtare şi să nu facem nimic din cele ce ar putea să-l jignească ori să-l smintească.

Păzirea conştiinţei faţă de aproapele are o îndoită însemnătate: ea înseamnă atât păzirea propriei conştiinţe, cât şi păzirea celei străine. Iar noi, de obicei, chiar dacă ne îngrijim cât de cât de cea dintâi, pe cea de-a doua nu o băgăm nicidecum în seamă. Îl osândim, îl înjosim, îl jignim pe aproapele nostru, ne place să-i învăţăm pe alţii – să-i învăţăm nu cu dragoste, ci dăscălindu-i. Oamenii care fac aşa nu păzesc conştiinţa celuilalt. Suntem datori să ne amintim că cea mai însemnată lucrare a noastră faţă de aproapele este a păzi conştiinţa străină şi propria noastră conştiinţă, a ne purta cu ele în aşa fel ca omul să nu poată lua infecţia noastră lăuntrică – iar noi facem pe dos. Iată deci că pentru noi are o deosebită însemnătate să ne amintim ce spun Sfinţii Părinţi despre păzirea conştiinţei faţă de aproapele şi fratele nostru, iar apoi, îndeobşte, faţă de toţi cei ce ne înconjoară.

Sfinţii Părinţi au ajuns în această privinţă la gânduri şi fapte foarte adânci – atât de adânci, încât noi nu le putem pricepe şi ni se par ciudate, uneori de-a dreptul prosteşti. Într-unul din răspunsurile Sfântului Varsanufie cel Mare vedem că atunci când a venit la el un frate cu rugămintea de a-l vedea, stareţul l-a refuzat. ,,Spune-i fratelui: iartă-mă, pentru Domnul; şi eu aş fi voit să te văd, însă păzind conştiinţa altora (de sminteală) nu aflu înlesnire către aceasta”. Aici se vede că, pe de o parte, cuviosul avea dorinţa de a se vedea cu fratele, dar pe de alta a văzut că lucrul acesta putea cumva să-i smintească pe alţii, şi n-a găsit cu putinţă să-i împlinească rugămintea. Nouă ni se poate părea o scrupulozitate excesivă, dar marele stareţ şi-a amintit cuvântul Mântuitorului, care a zis: ,,Cu neputinţă este să nu vină smintelile, dar vai aceluia prin care ele vin !” (Luca 17, 1), şi pentru el era tot atât de neapărată nevoie să păzească conştiinţa proprie, ca şi pe cea străină.

Noi nu mai înţelegem deloc îndoita însemnătate a păzirii conştiinţei, dar pentru Sfinţii Părinţi, care mergeau pe această cale nu doar cu vorba, ci şi cu fapta, lucrul acesta era de netăgăduit. Descriind viaţa monahilor dintr-o oarecare mânăstire, Sfântul Ioan Scărarul spune: ,,Ei erau legaţi unul cu altul prin nestricata legătură a dragostei şi, ceea ce este mai uimitor, asemenea dragoste având, nu-şi îngăduiau nici o îndrăzneală şi nici o grăire în deşert; mai întâi de toate se deprindeau să nu rănească prin nimic conştiinţa fratelui”.

Fie ca şi pentru noi, care niciodată nu am scăpat de familiaritatea şi obrăznicia în purtări, cuvintele acestea să nu rămână doar cuvinte. În primul rând, trebuie să ne străduim a nu răni prin nimic conştiinţa fraţilor noştri, dacă trebuie să intrăm într-o relaţie sau alta cu ei. Ce să facem, de pildă, dacă faţă de altcineva suntem puşi într-o situaţie care ne obligă să-l învăţăm şi să-l îndrumăm ?

Războiul nevăzut spune: ,,Cinsteşte-i pe toţi ca pe nişte chipuri ale lui Dumnezeu, tuturor să le doreşti binele şi să le faci binele după putere, înaintea tuturor smereşte-te şi tuturor fă-le pe plac atâta timp cât nu încalci hotarele binelui, pe nimeni să nu osândeşti şi să nu înjoseşti, nici măcar cu gândul şi cu simţirea; de cei ce caută la tine sfat şi învăţătură să nu ascunzi adevărul dacă îl ştii, însă nimănui să nu te faci cu sila învăţător, ci mai vârtos să păzeşti pacea şi împreună-glăsuirea cu toţi, fiind gata din partea ta la orice jertfă în acest scop, şi caută pe cât îţi stă în putere să nu sminteşti pe careva”.

În schimb noi, cum dobândim o convingere, îndată ne străduim s-o impunem celorlalţi. Bineînţeles, nu trebuie să ascundem de aproapele nostru adevărul, dar niciodată nu trebuie să silim pe nimeni la a crede ce credem noi, nu trebuie să înjosim pe nimeni, tratând cu dispreţ părerea lui. Iar în această privinţă păcătuim adesea. Toată viaţa noastră trece în dispute, veşnic ne luăm de alţii, pe câtă vreme Sfinţii Părinţi socoteau disputele un păcat, amintindu-şi de spusa: ,,Vai celui prin care vine sminteala” (Luca 17, 1).

Aşadar, în ce-l priveşte pe aproapele nostru suntem datori să ne amintim că trebuie să păzim nu doar conştiinţa noastră, ci şi conştiinţa aproapelui. Luând în seamă faptul că adevărata lege a lui Dumnezeu este conştiinţa, trebuie să purcedem cu luare-aminte la păzirea acestei legi nu numai faţă de noi înşine, ci şi faţă de aproapele.

Este important să mai observăm un lucru: cu o asemenea luare-aminte trebuie să ne raportăm nu numai la oamenii de care ne-am apropiat, ci şi la toţi cei ce ne înconjoară, la toţi cei cu care am venit în atingere într-un fel sau altul. Sfântul Ioan Scărarul istoriseşte despre doi tineri care se apropiaseră sufleteşte şi aveau unul faţă de celălalt adevărată dragoste creştinească, dar care, pentru a nu-i sminti pe ceilalţi, se hotărâseră să se despartă pentru o vreme: ,,Câteodată se încalcă o poruncă de dragul alteia. De pildă, am văzut nişte tineri legaţi prin unirea dragostei celei după Dumnezeu; totuşi, pentru a nu-i sminti pe ceilalţi şi a nu le răni conştiinţa, s-au învoit să se îndepărteze pentru o vreme unul de celălalt”.

Este bine să ne iubim aproapele după Dumnezeu, dar nu trebuie ca asta să smintească pe cineva, altfel n-am câştigat nimic. Dacă acceptăm şi înţelegem conştiinţa aşa cum ne-a dat-o Dumnezeu, iată cu câtă atenţie trebuie să tratăm conştiinţa, care se află nu doar în noi, ci şi în ceilalţi.

Să vedem acum în ce fel trebuie să ne păzim conştiinţa faţă de noi înşine. Amintesc iarăşi că şi această păzire a conştiinţei este, în esenţa sa, păzire a conştiinţei faţă de Dumnezeu. Sunt dator să-mi păzesc conştiinţa faţă de mine însumi fiindcă în mine este chipul lui Dumnezeu.

,,Fii drept faţă de tine însuţi şi dă fiecărei părţi a firii tale ceea ce-i datorezi”, zice Sfântul Nicodim Aghioritul. ,,Duhul tău, care-L caută pe Dumnezeu, cel ceresc şi veşnic, să stăpânească asupra sufletului şi trupului, a căror menire este să rânduiască viaţa vremelnică. Sufletul, supunându-se insuflărilor duhului, să plece grumazul minţii înaintea adevărului descoperit de Dumnezeu şi cu acesta să lumineze toată sfera lucrării sale; să ţină voinţa în rânduielile poruncilor lui Dumnezeu, nelăsând-o să se abată, împotriva lor, spre propriile sale pofte; să înveţe inima să afle dulceaţă numai în cele dumnezeieşti, în cele ce poartă pecetea dumnezeiescului şi pe acesta îl vădesc: în acest duh să facă treburile şi să ţină rânduielile sale lumeşti şi obşteşti. Trupului să-i dai cele de trebuinţă şi, păzind în aceasta măsura strictă, niciodată şi în nici o privinţă să nu faci spre pofte grija de trup (potrivit Romani 13, 14). Păzind aceasta, cuviincios te vei îndrepta şi cu adevărat îţi vei face bine”.

,,Dă fiecărei părţi a firii tale ceea ce-i datorezi” … Sfinţii Părinţi spun că nu trebuie să ne mântuim doar sufletul, ci să ne pregătim şi trupul pentru a trăi în cealaltă lume. Fiecare din noi este dator să păstreze măsura proprie, este dator să se îngrijească de trupul său în măsura cuvenită şi să facă pentru el tot ce este de trebuinţă ca să nu sufere vreun neajuns; nu trebuie să cădem însă nici în exces. ,,Fii drept faţă de tine însuţi şi dă fiecărei părţi a firii tale ceea ce-i datorezi”.

Am ajuns la ultimul punct: păzirea conştiinţei faţă de lucruri. Dumnezeu nu ne-a făcut numai pe noi; El a făcut întreaga lume, a făcut tot ce ne înconjoară, toate cele de care ne folosim într-un fel sau altul. Iată că şi faţă de toate acestea trebuie să ne păzim conştiinţa.

În creştinism – şi în viaţă, în general – totul este antinomic. Pe de o parte, nu trebuie să avem împătimire faţă de lucruri: nu vă faceţi griji pentru ce veţi mânca şi ce veţi bea şi cu ce vă veţi îmbrăca, ,,nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură” (Matei 6, 19), nu vă lipiţi cu sufletul de ele, fiindcă sunt stricăcioase. Pe de altă parte, aceste lucruri ţi-au fost dăruite de Dumnezeu, ele sunt zidirea Lui şi trebuie să-ţi păzeşti conştiinţa faţă de ele, adică să le foloseşti cu grijă.

,,Păzirea conştiinţei faţă de lucruri stă în a nu fi nebăgător de seamă cu vreun lucru, a nu-l lăsa să se strice şi a nu-l arunca la nimereală: de vei vedea vreun lucru aruncat, nu trebuie să-l nesocoteşti, chiar dacă ar fi mărunt, ci să-l ridici şi să-l pui la locul său. Nu trebuie să te porţi fără chibzuinţă nici cu hainele tale, nici în privinţa aşternutului: adeseori unii nu se pot mulţumi cu o singură pernă, ci caută pat unde să se lăfăie, ori au haină de păr, însă vor s-o schimbe şi să capete una nouă sau mai frumoasă, din slavă deşartă ori trândăvie. Alţii se pot descurca cu o singură pătură, însă caută alta mai bună, ba uneori se şi sfădesc dacă n-o capătă. Iar dacă începe şi să se uite cu pizmă la fratele său, zicând: ,,De ce el are şi eu nu am ?”, unul ca acesta se află departe de sporirea duhovnicească. Şi în ce priveşte mâncarea, dacă cineva poate să-şi împlinească trebuinţele cu puţine legume sau linte ori cu câteva măsline, dar el nu vrea, ci caută altă mâncare, mai gustoasă şi mai bună, toate acestea sunt împotriva conştiinţei. Aşadar, avem neapărată nevoie, fraţilor, să luăm aminte la noi înşine întotdeauna şi să ne păzim de acestea toate”.

Dacă ne vom aduce aminte acum ce este conştiinţa şi câtă nevoie avem de ea pentru a ne mântui, vom înţelege de ce Sfinţii Părinţi îşi păzeau conştiinţa cu atâta grijă şi râvnă, poruncindu-ne şi nouă să ne-o păzim. Trebuie să ne păzim conştiinţa şi în cele mai mici privinţe, pentru că fără ea nu putem să ne mântuim. ,,Păziţi-vă, fraţilor, ca nu cumva să nesocotiţi cele mici, păziţi-vă ca nu cumva să le dispreţuiţi ca pe nişte lucruri mărunte şi de nimic; ele nu sunt mici, pentru că prin ele ia naştere năravul cel rău. Să fim, dar, cu luare-aminte şi să ne îngrijim de cele uşoare câtă vreme sunt uşoare, ca nu cumva să se facă grele – fiindcă atât virtuţile, cât şi păcatele încep de la cele mici şi duc la cele mari”.

Aşa se păzeşte conştiinţa, iar de curăţit se curăţeşte, precum am spus, prin Trupul şi Sângele Domnului.

Ne mai rămâne problema cercetării conştiinţei. Conştiinţa noastră tace adeseori pentru că n-o păzim; toţi cei ce nutresc râvnă pentru mântuire au neapărată nevoie să şi-o cerceteze. În Războiul nevăzut putem citi multe despre felul în care trebuie să ne cercetăm conştiinţa: ,,Toţi cei ce vor să vieţuiască bine, care au râvnă pentru mântuire fac aşa (adică, îşi păzesc conştiinţa), silindu-se în tot chipul să nu păcătuiască în nici o privinţă şi să nu-şi spurce cu nimic conştiinţa. Cu toate acestea, gânduri şi simţăminte, cuvinte şi chiar fapte strâmbe se strecoară câteodată pe nebăgate de seamă, iar uneori şi învederat, prăfuind chipul curat al conştiinţei, aşa încât la sfârşitul zilei puţini sunt cei care nu se aseamănă cu călătorii care au mers pe un drum plin de colb, cărora le-a intrat colbul peste tot – şi în ochi, şi în nas, şi în gură, şi în păr, acoperindu-le toată faţa. Tocmai din această pricină oricine are râvnă pentru mântuirea sa este dator să-şi cerceteze conştiinţa seara şi, văzând astfel cu limpezime toate strâmbătăţile pe care şi le-a îngăduit ziua în gânduri, în vorbe şi în fapte, să le curăţească prin pocăinţă, adică să facem ceea ce face călătorul care s-a prăfuit: călătorul se spală cu apă, iar cel ce râvneşte mântuirea se curăţeşte prin pocăinţă, prin frângere de inimă şi lacrimi”.

Pocăinţa nu începe atunci când stăm înaintea icoanei sau evangheliei şi ne mărturisim păcatele, şi nu se sfârşeşte atunci când se citeşte asupra noastră rugăciunea de dezlegare, ba nici măcar atunci când ne-am unit cu Hristos prin împărtăşirea cu sfintele taine. Poate că ea tocmai atunci începe, fiindcă atunci se spală şi se curăţeşte conştiinţa noastră, arătându-ne păcatele de care trebuie să ne curăţim.

Trebuie să ne silim din răsputeri conştiinţa să vorbească – mai bine zis, trebuie să ne silim pe noi înşine să o auzim şi s-o ascultăm, pentru că ea nu tace niciodată, ea vorbeşte întotdeauna, chiar dacă în şoaptă: din vina noastră n-o auzim. Trebuie să ne pocăim. Pocăinţa străbate toată viaţa noastră duhovnicească, deoarece credinţa noastră este credinţa pocăinţei, şi în cele mai bune clipe ale vieţii noastre conştiinţa începe să vorbească în noi şi să ne mustre înainte ca noi să începem, cu inimă înfrântă, să ne pocăim.

Pocăinţa străbate întregul creştinism. Iar cercetarea conştiinţei duce la pocăinţă, ea trezeşte conştiinţa, arătându-ne păcatele noastre. Aşadar, de cercetarea conştiinţei depinde şi credinţa noastră.

,,Când vei vedea că ai săvârşit vreun lucru strâmb, cercetează cum s-a întâmplat, de ce ai făcut aşa ceva cu toate că ai mereu dorinţa de a face doar ce este drept, ce pricini dinlăuntru şi dinafară ai avut pentru asta, cum ar trebui să te stăpâneşti în acea împrejurare ca să nu păcătuieşti şi pentru ce nu ai făcut-o; după aceea, osândindu-te pe tine însuţi, nu pe altcineva, hotărăşte cu chibzuinţă cum trebuie să te porţi ca de acum înainte să nu mai păcătuieşti în aceleaşi împrejurări sau în altele asemănătoare, punându-ţi atare lege cu hotărârea de a o şi împlini fără abatere, fără cruţare de sine şi fără dorinţa de a plăcea oamenilor, folosindu-te astfel şi de necurăţii pentru a îngrăşa ţarina inimii tale”. Aşa să ne cercetăm conştiinţa: fără a-i învinui deloc pe alţii, fără a ne lua ca îndreptăţire vreo pricină dinlăuntrul şi dinafara noastră, ci învinuindu-ne doar pe noi înşine.

Trebuie să ne amintim cu toţii un singur lucru: lucrul cel mai însemnat este păzirea conştiinţei faţă de Dumnezeu. Noi credem că L-am găsit pe Dumnezeu şi cu asta ne-am liniştit, însă Dumnezeu trebuie căutat de-a lungul întregii vieţi, pentru că El este întotdeauna cu noi, dar noi nu suntem întotdeauna cu el. Dacă vom avea ca ţel a-L căuta întotdeauna, peste tot şi în toate pe Dumnezeu – a-L căuta nu în sensul unor învăţături de credinţă sau altora, ci în sensul vieţii şi împărtăşirii cu El –, poveţele Sfinţilor Părinţi vor prinde pentru noi viaţă şi ne vor duce către Dumnezeu.

Nu trebuie să ducem o viaţă creştinească imitându-i fără discernământ pe Sfinţii Părinţi, ci trebuie să-i urmăm cu dreaptă socotinţă, fiindcă dreapta socotinţă a lucrurilor ne va ţine conştiinţa curată.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 54/ianuarie-februarie 2010