SCRIPTURĂ ŞI TRADIŢIE (XIV)

de Arhiepiscop Hrisostom de Etna şi Episcop Avxentie de Foticeea

Partea I

Ajungând într-un punct decisiv în dezvoltarea analizei noastre asupra Scripturii şi Tradiţiei în Biserica Răsăriteană, este probabil logic să recapitulăm temele majore ale capitolelor anterioare. Procedând astfel, am putea de asemenea să subliniem că nici un capitol al prezentării noastre nu este gândit a avea preponderenţă; mai degrabă, în fiecare capitol, am prezentat subiecte care reprezintă, fiecare în parte, o piesă crucială a mozaicului complex pe care această secţiune îşi propune să-l înfăţişeze.

În capitolul I, noi am stabilit problema de bază supusă analizei: rolul Scripturii şi Tradiţiei ca surse ale autorităţii în Biserică. Această problemă a fost delimitată de o scurtă tratare istorică a dezvoltării canonului Scripturii, fiind expuse două observaţii critice. În primul rând, canonul Scripturii a fost stabilit prin hotărârile Sinoadelor Bisericii Primare cu privire la ,,inspiraţia” diferitelor cărţi aflate atunci în circulaţie în comunitatea creştină. În al doilea rând, am subliniat că hotărârile Bisericii cu privire la canonul Scripturii au avut o natură deictică; ele erau directive purtătoare de autoritate. Astfel, în definirea regulii scripturistice a credinţei, Biserica a devenit, într-un sens duhovnicesc şi foarte special, sursa acelei reguli. Aceste două consideraţii, luate împreună, formează conturul examinării noastre a relaţiei reciproce dintre autoritatea tradiţională a Bisericii şi regula scripturistică a credinţei.

În capitolul II, am susţinut că, în viziunea Părinţilor Bisericii Primare, Scriptura şi Tradiţia erau în mod esenţial egale în autoritate. Am caracterizat această perspectivă ca fiind consensus Patrum, vocea unificată a Părinţilor mărturisind că adevărul creştin este revelat atât prin Scriptură, cât şi prin Tradiţie. Mai departe, am arătat că vocea unificată a Părinţilor nu este nimic altceva decât ,,conştiinţa generală a Bisericii (η γενικη συνειδησις της εκκλησιας)” (1). Consensul patristic a exprimat autoritatea Bisericii.

În capitolul III, am accentuat acceptarea ortodoxă a unităţii autorităţii Scripturii şi Tradiţiei, printr-o comparaţie cu perspectivele apusene asupra naturii acestei autorităţi. S-a subliniat că noţiunea protestantă a separabilităţii Scripturii şi Tradiţiei este inacceptabilă pentru ortodocşi. Viziunea romano-catolică a Scripturii şi Tradiţiei, formulată pe o interpretare legalistă a interconexiunii lor şi legată, ca să spunem aşa, de magisterium papal, a fost considerată în egală măsură discordantă cu punctul de vedere ortodox.

Capitolul IV a fost destinat examinării detaliate a gândirii teologilor ortodocşi contemporani asupra Scripturii şi Tradiţiei. Înainte de această examinare, am susţinut că teologia ortodoxă, în sensul ei cel mai strict, provine din mărturia patristică, din canonul teologiei găsit în consensus Patrum. Apoi am afirmat că, în orice analiză a relaţiei autoritare dintre Scriptură şi Tradiţie, scopul nu este de a înţelege legătura teoretică dintre Scriptură şi Tradiţie (din punct de vedere al reconcilierii lor), ci mai degrabă de a înţelege de ce Părinţii le-au acceptat ca surse comune de autoritate şi au insistat în a vorbi despre unitatea lor. Problema este de a înţelege consensus Patrum din gândirea Părinţilor înşişi, nu de a recunoaşte o poziţie unanimă printre Părinţi şi apoi a o justifica în virtutea argumentelor străine gândirii lor. Am descris această ultimă idee expusă ca fiind scopul prin excelenţă al teologiei ortodoxe: de a surprinde ,,cugetul Părinţilor” – a înţelege unitatea Scripturii şi Tradiţiei din perspectiva viziunii Sfinţilor Părinţi.

În capitolul IV, în analiza actuală a teologilor ortodocşi contemporani, unul dintre teologi s-a evidenţiat ca urmând cu fidelitate cursul teologiei pe care îl considerăm a fi autentic ortodox: părintele Gheorghe Florovski. În loc să ofere o explicaţie teologică speculativă a unităţii Scripturii şi Tradiţiei, părintele Florovski tratează unitatea lor ca pe o idee fixă, în gândirea Părinţilor, care nu are nevoie de nici o justificare. Apoi atenţia sa este îndreptată către ,,cugetul Părinţilor”, către consensul lor în gândire. În acest context, el observă în mod corect că Părinţii au conceput Scriptura şi Tradiţia în unitate nu pentru că au ajuns la vreo înţelegere generală (sau la o formulare speculativă universală) cu privire la acea unitate, ci pur şi simplu pentru că au exprimat ,,cugetul” universal ,,al Bisericii”. Şi fiindcă s-au cufundat ei înşişi în ,,conştiinţa generală” mistică ,,a Bisericii” (2), ceea ce au exprimat a fost aceeaşi autoritate cu cea proclamată de canonul scripturistic.

Prin urmare, Părinţii au prin natură însăşi autoritatea Scripturii, întrucât şi ei şi Scriptura îşi au obârşia în aceeaşi sursă: φρονημα της εκκλησιας. După cum am notat, în propriile cuvinte ale părintelui Florovski, ,,«cugetul Părinţilor» este un termen intrinsec de referinţă în teologia ortodoxă, nu mai prejos de cuvântul Sfintei Scripturi şi într-adevăr niciodată separat de el (sublinierea noastră)” (3). Tradiţia şi Scriptura sunt legate una de cealaltă, în sensul în care un aspect al Bisericii recunoaşte un alt aspect. Adevărul şi autoritatea lor comune se găsesc în Biserică.

Ajungem acum la o înţelegere duhovnicească, tradiţională a interrelaţiei autoritare dintre Scriptură şi Tradiţie. Pentru ortodocşi, Scriptura şi Tradiţia nu sunt surse separate ale autorităţii în adevăratul sens al cuvântului; ele sunt două aspecte ale autorităţii extrase dintr-o singură sursă. Această afirmaţie este însuşi miezul noţiunii de consensus Patrum la care ne-am întors invariabil. Problema Scripturii şi Tradiţiei nu este aceea de a înţelege natura unităţii lor, ci de a surprinde sursa duhovnicească din care izvorăşte autoritatea lor. Este aceea de a cunoaşte natura Scripturii şi Tradiţiei dinăuntrul sursei lor. Chestiunea practică: ,,Autoritate prin Scriptură sau prin Tradiţie ?” devine: ,,Prin ce autoritate putem identifica adevărul creştin, atât ca Scriptură, cât şi ca Tradiţie ?”. Dată fiind mărturia pe deplin unitară a Scripturii şi Tradiţiei pentru ortodocşi, problema sine qua non este a recunoaşterii adevăratei Scripturi şi Tradiţii, a separării Scripturii şi Tradiţiei cu adevărat ,,inspirate” de scrisul şi obiceiul pur uman – a surprinderii sursei lor.

Aşa cum am arătat în comentariul nostru, părintele Florovski a susţinut că autoritatea Scripturii şi Tradiţiei stă în final în ,,cugetul Părinţilor” (adică, cugetul Bisericii). Cum ştim că scrierile Sfinţilor Părinţi înşişi, practicile liturgice şi obiceiurile Bisericii şi chiar Scriptura însăşi sunt adevărate şi inspirate ? Nu doar din hotărârile primelor şapte Sinoade Ecumenice recunoscute de Ortodoxie, afirmă părintele Florovski (4); cu siguranţă, după cum am spus, nici din vreo idee a autorităţii doctrinare a Bisericii sau un magisterium personal (papalitatea); ci din ,,cugetul Părinţilor” – care este cugetul Bisericii. ,,Cugetul Părinţilor” este sursa şi manifestarea adevărului, o facultate de a mărturisi, recunoaşte şi afirma adevărul care este universal, care vorbeşte prin toţi Părinţii ,,ca şi cu o singură gură” (5). Este o facultate care constituie o Tradiţie mai presus şi dincolo de tradiţia aşa cum o definim în mod normal. Potrivit definiţiei ,,expresiei oficiale” a acestei Tradiţii date de un scriitor duhovnicesc al Bisericii Ortodoxe, ea include ,,în primul rând, Cuvântul lui Dumnezeu aşternut în Sfânta Scriptură; în al doilea rând, hotărârile Sinoadelor …; în al treilea rând, textele liturgice; şi, în cele din urmă, scrierile Părinţilor” (6). Tradiţia întruchipată de ,,cugetul Părinţilor” conţine, unifică şi este sursa întregii Tradiţii bisericeşti şi a Scripturii. Este criteriul prin care este judecată revelaţia validă, ,,o facultate”, precum scrie Losski, ,,a judecării în lumina Sfântului Duh” (7).

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

Note

1-2. Episcopul Gherasim, ,,Caracterul revelator”, p. 101.

3. (Părintele) Florovski, Scriptură, Biserică, Tradiţie, p. 107.

4. Ibid., p. 111. Am putea adăuga că părintele Florovski obiectează pe drept faţă de formula relativ modernă prin care unii teologi ortodocşi presupun că întreaga teologie ortodoxă se bazează pe infailibilitatea primelor şapte Sinoade Ecumenice. Pe lângă faptul că este o neînţelegere grosolană a acceptării ortodoxe a autorităţii Sinoadelor, această teorie brută, în cuvintele părintelui Florovski, ,,tinde … să restrângă sau să limiteze autoritatea spirituală a Bisericii la primele opt secole” (ibid.). De fapt, ,,Biserica este încă pe deplin autoritară după cum a fost în veacurile trecute” (ibid.). Pentru ortodocşi, nici adevărul nu este definit prin acceptarea automată a anumitor hotărâri ecumenice ca infailibile, nici adevărata sa sursă nu este limitată de hotare istorice.

5. ,,Stareţul Paisie”, p. 203.

6. Un călugăr al Bisericii Răsăritene (Părintele Lev Gillet), Spiritualitatea ortodoxă: Un rezumat al Tradiţiei ascetice şi mistice ortodoxe (Londra, 1968), p. vii.

7. Vladimir Losski, În chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ed. John H. Erickson şi Thomas E. Bird (Crestwood, NY, 1974), p. 155. Losski vorbeşte despre această facultate ca reprezentând Tradiţia, pe care o deosebeşte net de tradiţiile istorice ale Bisericii: ,,Nimeni să nu rămână în Tradiţie dintr-o anumită inerţie istorică, păstrând ca «tradiţie primită de la Părinţi» tot ceea ce, prin forţa obişnuinţei, flatează o anume sensibilitate pioasă. Dimpotrivă, prin introducerea acestui fel de «tradiţii» în locul Tradiţiei Sfântului Duh ce sălăşluieşte în Biserică, creştinul se confruntă cu cel mai mare risc de a se găsi pe sineşi, în cele din urmă, în afara Trupului lui Hristos” (ibid., p. 155-156).

Pe câtă vreme remarcăm cum a înţeles Losski Tradiţia ca pe o facultate de judecată, nu vrem să dăm de înţeles în discuţia noastră că tradiţiile istorice sunt separate de Tradiţie. Ele provin din acea Tradiţie şi manifestă, ca să spunem aşa, conţinutul ei. Într-o recenzie strălucită a cărţii În chipul şi asemănarea lui Dumnezeu a profesorului Losski, Constantin Cavarnos a luat de asemenea în discuţie natura deosebirii făcute de Losski între Tradiţie şi tradiţii. Oricum, profesorul Cavarnos susţine că distincţia în sine nu este patristică. El scrie: ,,În amplele mele lecturi din Sfinţii Părinţi, nu am întâlnit o astfel de distincţie” (The Greek Orthodox Theological Review, vol. XX, nr. 1 & 2 (1975), p. 87), şi îl mustră pe Losski pentru că nu a reuşit să-şi susţină punctul de vedere cu argumente din scrierile Părinţilor. În acest ultim sens, cineva ar putea să obiecteze faţă de o acceptare fără echivoc a afirmaţiei lui Cavarnos.

De exemplu, citând un număr de teologi ortodocşi contemporani şi surse patristice pentru noţiunea unei credinţe (Tradiţii) ecleziastice şi a unor obiceiuri ecleziastice variabile, profesorul Bebis demonstrează că o distincţie între Tradiţie şi tradiţii nu este întru totul lipsită de fidelitate patristică. Înţelegând Tradiţia ca pe o facultate pentru judecarea validităţii tradiţiilor istorice, suntem de acord cu Bebis în a insista că ,,atât Tradiţia, cât şi tradiţiile conduc una către cealaltă şi nici una nu poate supravieţui fără cealaltă” (,,Conceptul Tradiţiei”, p. 42). Exact în acest punct poziţia noastră diferă de cea a lui Losski.

Episodul urmator