----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 49 vizitatori și nici un membru online

Ce se întâmplă astăzi în lume

 

de Quincy Larson, 14 februarie 2017
 
de Amanda Hess, 9 mai 2017
 
De ce ar trebui să am grijă de intimitatea mea ?
de Fabio Esteves, 27 octombrie 2016
 
de Thomas Gadisseux, 5 octombrie 2017

 

 

Nu-mi voi lua niciodată telefonul cu mine

când plec cu avionul într-o călătorie internaţională

de Quincy Larson, 14 februarie 2017

 

Deşi astăzi ne putem codifica telefonul, laptopul etc în mai puţin de o oră, toate aceste măsuri de siguranţă nu folosesc la nimic dacă cineva ne ia telefonul sau laptopul şi face presiuni serioase asupra noastră ca să-i dăm parolele. Aceasta i s-a întâmplat deja unui cetăţean american care se întorcea acasă din străinătate.

Pe 30 ianuarie, Sidd Bikkannavar, născut în SUA, om de ştiinţă la Laboratorul de Deplasare cu Reacţie al NASA, se întorcea acasă din Santiago, Chile în Houston, Texas. Pe când mergea în aeroport spre ieşire, agenţii de la Patrula de Vămi şi Graniţă (Customs and Border Patrol) l-au tras deoparte. L-au percheziţionat, apoi l-au reţinut într-o cameră unde se afla un grup de persoane care dormeau în paturi de campanie. În cele din urmă,Cugetari 105 2 agenţii au revenit şi i-au spus că-l eliberează dacă le dă parola pentru a debloca telefonul lui.

 

Agent al Patrulei de Vămi şi Graniţă 

 

Bikkannavar le-a explicat că telefonul aparţine NASA şi că are informaţie secretă în el, dar rugăminţile lui au ajuns în urechi surde. În sfârşit, el a cedat şi şi-a deblocat telefonul. Agenţii au plecat cu telefonul lui. După jumătate de oră s-au întors, i-au înmânat telefonul şi l-au eliberat.

Cât de legal este acest fapt şi ce s-a întâmplat în cele 30 de minute în care telefonul lui Bikkannavar nu s-a aflat în posesia sa ?

Ce se afla în telefonul lui ? În primul rând, o mulţime de informaţii personale: poşta electronică, ce-a vorbit cu fiecare persoană în parte, istoria a tot ce-a căutat pe internet şi multe altele. ,,Ar trebui să tratăm informaţiile electronice personale cu aceeaşi grijă şi respect cu care tratăm plutoniul folosit ca armă – este periculos, de lungă durată şi odată ce s-a scurs nu există nici o cale de a-l recupera”, spunea Cory Doctorow.

Cât de multe lucruri potenţial incriminatoare zac în jurul casei tale ? Dacă eşti ca majoritatea oamenilor, răspunsul este probabil zero. Şi încă poliţia ar trebui să meargă înaintea unui judecător şi să demonstreze cauza probabilă înainte de a putea obţine un mandat pentru a-ţi percheziţiona casa.

Dar ceea ce vedem acum este că oricine poate fi înhăţat în timp ce trece prin vamă şi silit să-şi predea întregul conţinut al vieţii sale digitale. Companii precum Elcomsoft produc ,,programe (software) juridice” care pot extrage toate pozele, contactele, chiar parolele pentru căsuţa de e-mail şi conturi de reţele de socializare în decurs de câteva minute. Printre clienţii lor se numără forţele de poliţie din diferite ţări, forţele armate şi agenţii particulare de securitate. Acestea pot folosi aceste instrumente pentru a arhiva permanent tot ce este de ştiut despre tine. Ei au nevoie doar de telefonul tău deblocat.

,,Dacă cineva mi-ar da 6 rânduri scrise de mână de cel mai cinstit om, aş găsi în ele ceva pentru a-l spânzura”, a spus cardinalul Richelieu, în 1641. Care ar fi cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla dacă Patrula de Vămi şi Graniţă ar reuşi să pună mâna pe telefonul tău deblocat ? Să luăm în calcul câteva idei: gândeşte-te la toţi oamenii pe care i-ai sunat, le-ai trimis mail sau cu care eşti conectat pe Facebook sau LinkedIn, şi estimează şansele ca unul din ei să comită o crimă gravă acum sau în viitor; gândeşte-te la toate pozele pe care le-ai făcut vreodată, poate ai făcut o fotografie la vreo manifestaţie de protest sau alt eveniment controversat, sau ai cumpărat o carte controversată sau ai vorbit vreodată cu cineva despre o întâlnire cu un ofiţer de poliţie sau securitate etc. Acea informaţie face parte acum din dosarul tău permanent şi ar putea fi scoasă ca dovadă împotriva ta, dacă ajungi vreodată în tribunal.

În plus, ţinând cont de faptul că există o tendinţă a oricărui guvern de a face disponibile toate informaţiile din toate departamentele pentru tot personalul la nivel local, statal şi federal. Cu cât datele tale ajung în mai multe locuri, cu atât ,,suprafaţa atacului” unui hacker este mai mare, adică cu atât datele tale sunt mai vulnerabile. O breşă în securitatea unei singure secţii de poliţie aflată cine ştie unde ar putea face ca datele tale să sfârşească în mâinile hackerilor şi să fie folosite împotriva ta din umbră pentru tot restul vieţii tale.

Dar Sidd Bikkannavar este cetăţean american şi ar fi trebuit că amendamentele 4 şi 5 să-l protejeze împotriva percheziţiei şi confiscării nerezonabile, ca şi împotriva auto-incriminării. Dacă un ofiţer de poliţie te-ar opri pe o stradă în America şi ţi-ar cere să-ţi deblochezi telefonul şi să i-l dai, aceste amendamente ţi-ar da un temei legal puternic pentru a refuza să faci aşa ceva. Dar, din nefericire, graniţa SUA nu este tehnic SUA şi tu nu ai nici unul din aceste drepturi la graniţă. Este pe deplin legal ca un ofiţer din Patrula de Vămi şi Graniţă a SUA să-ţi ceară să-ţi deblochezi telefonuCugetari 105 3l şi să li-l înmânezi. Şi ei te pot reţine pe termen nedefinit dacă nu o faci. Chiar dacă eşti cetăţean american.

Tehnic, graniţa este în afara jurisdicţiei americane, într-un fel de ţară a nimănui din punct de vedere legal. Ai extrem de puţine drepturi acolo. Cu excepţia folosirii ,,forţei excesive”, agenţii pot face orice vor cu tine. Aşa că cel mai bine este doar să faci orice îţi spun ei, să treci prin vamă şi să intri în SUA cât de repede poţi.

 

SUA nu este singura ţară care procedează astfel

Este doar o chestiune de timp până când descărcarea conţinutului telefonului va deveni o procedură standard pentru intrarea în orice ţară. Acest lucru se întâmplă deja în Canada. Şi puteţi pune rămăşag că ţări precum China şi Rusia nu sunt cu mult în urmă.

,,Într-un mesaj electronic să nu spui niciodată nimic din ce nu ai vrea să apară, ca atribuit ţie, în titlul de pe prima pagină din ediţia de mâine dimineaţă a ziarului New York Times”, a spus colonelul David Russell, fost conducător al Biroului Tehnicilor de Prelucrare a Informaţiei de la DARPA.

Deoarece în majoritatea ţărilor este ilegal să raportezi călătorii individuali, în curând ofiţerii de vamă vor cere tuturor să facă aceasta. Companiile care produc software care descarcă datele din telefoane sunt pe cale să primească o sumă uriaşă de bani de la guverne. Programele lor vor deveni mult mai rapide, având nevoie poate doar de câteva secunde pentru a descărca cele mai importante date din telefonul tău. Dacă nu facem nimic pentru a ne opune, destul de curând toţi vor trebui să-şi deblocheze telefonul şi să-l predea unui agent de vamă în timp ce li se scanează paşaportul.

În timp, această invadare fără precedent a intimităţii tale personale poate ajunge să fie simţită ca rutina de a-ţi da jos pantofii şi a-i pune pe banda de transport.

 

Nu poţi preda un telefon pe care nu-l ai

Într-o călătorie internaţională, ar trebui să-ţi laşi telefonul mobil şi laptopul acasă. În majoritatea aeroporturilor internaţionale poţi închiria telefoane care includ planuri de date. Asta dacă ţii neapărat să depinzi de un telefon …

Se pot crea şi alte scenarii prin care să eviţi predarea telefonului şi descărcarea informaţiilor personale de pe el de către agenţii de vamă. Este acesta un inconvenient ? Dimpotrivă ! Este singura acţiune sănătoasă dacă iei în calcul că în acest fel eviţi ca datele tale personale să cadă în mâini rele.

Aşa cum îţi încui uşa de la casă, aşa ar trebui să-ţi pui la adăpost datele tale personale, fie că sunt în telefon, fie în laptop, fie în altă parte. Fireşte, agenţii din Patrula de Vămi şi Graniţă te pot reţine oricum şi te pot sili să le dai parolele pentru diferite conturi manual. Dar nu este uşor ca ei să ştie ce servicii foloseşti şi ce servicii nu foloseşti, sau dacă ai mai multe conturi.

Trăim într-o epocă de supraveghere în masă, în care în fiecare an guvernele din întreaga lume introduc noi legi anti-intimitate înfricoşătoare. ,,Cei care sunt dispuşi să-şi predea libertatea în schimbul securităţii au cerut întotdeauna ca, dacă ei renunţă la libertatea lor totală, aceasta să fie luată şi de la cei care nu sunt pregătiţi să o facă”, a spus Friedrich Hayek.

Pâna una-alta, să urmăm motto-ul Cercetaşilor americani: ,,Întotdeauna să fii pregătit” ..., iar data viitoare când ai de gând să treci o graniţă, lasă-ţi telefonul acasă.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 105/mai-iunie 2017

 

 

 

Cum a devenit intimitatea un bun pentru cei bogaţi şi puternici

de Amanda Hess, 9 mai 2017

 

Intimitatea personală şi digitală au fuzionat devenind o amintire vagă pentru mase, dar a devenit un bun de preţ privilegiat pentru cei bogaţi care pot plăti pentru a le păstra. Acesta este războiul cultural digital care ia amploare între cei care au şi cei care nu au.

Recent am dat parolele de la contul meu de mail unui serviciu care promitea să-mi transforme căsuţa plină până la refuz cu spamuri într-un model strălucitor de eficienţă doar din câteva clicuri de mouse. Metoda serviciului unroll.me de a dezabona instantaneu de la buletine de ştiri şi mailuri nedorite, în general de reclamă, a fost ,,crezută de milioane de utilizatori fericiţi”, spunea site-ul, printre ei numărându-se actorul Joshua Malina, din ,,Scandal”, care scria pe Twitter în 2014: ,,Căsuţa ta va cânta !” În plus, era gratis.

Când a apărut brusc o fereastră cu politica de intimitate, am respins şi am dat ,,continuă”.

Luna trecută, s-a dezvăluit adevăratul preţ al serviciului unroll.me: serviciul aparţine firmei de cercetare a pieţei Slice Intelligence, şi potrivit unei relatări din The Times, în timp ce unroll.me curăţă căsuţele utilizatorilor, răscoleşte prin gunoiul căsuţei. Când Slice a găsit chitanţe digitale de călătorie de la Lyft în conturile unor utilizatori, a vândut date anonimizate rivalului lui Lyft, Uber. Brusc, unii dintre utilizatorii încrezători ai serviciului unroll.me nu au mai fost atât de fericiţi. Un utilizator a deschis un proces în numele mai multor utilizatori.

Într-o postare pe blog, directorul executiv al serviciului unroll.me, Jojo Hedaya, scria că a fost ,,sfâşietor să vezi cum unii dintre utilizatorii noştri au fost supăraţi să afle despre cum finanţăm serviciul nostru gratis”. El a subliniat ,,importanţa intimităţii voastre” şi a promis ,,să procedeze mai bine”.

Dar unul din fondatorii serviciului unroll.me, Perri Chase, care nu mai lucrează cu compania, a abordat diferit lucrurile în postarea sa referitoare la controversa iscată. ,,Vă pasă cu adevărat ?” a scris ea. ,,Prin ce anume este şocant acest lucru ?”

Această rutină cu ,,poliţistul bun, poliţistul rău” din Silicon Valley este familiară, şi noi ne-am irosit timpul navigând între aceste două moduri de gândire. Chase are dreptate: am ajuns să înţelegem că intimitatea este moneda vieţilor noastre online, plătind pentru înlesniri neînsemnate cu biţi de informaţie personală.

Dar suntem perfect ignoranţi în ce priveşte semnificaţia acestui lucru. Nu ştim ce informaţii sunt cumpărate şi vândute deoarece, ei bine, acest lucru este privat. Dovada care licăreşte în faţa propriilor noştri ochi arată suficient de inofensivă: căutăm pe Google o pereche nouă de pantofi şi, pentru o vreme, încălţămintea sport ne urmăreşte pretutindeni pe internet, tentându-ne de pe fiecare laterală a paginii. Dar informaţia noastră poate fi folosită de asemenea pentru chestiuni de mare însemnătate publică, în moduri pe care cu greu am putea să ni le imaginăm.

Când am semnat pentru serviciul unroll.me, nu am putut prevedea că mailurile mele ar putea fi documente strategice pentru o companie înfometată de putere în căutarea sa pentru dominaţia totală a drumului. Adeseori astfel de costuri ale intimităţii devin limpezi doar după ce ele au fost plătite deja. Uneori, un cetăţean particular este prins într-un moment, iar întâmplarea se răspândeşte foarte tare pe internet. Atunci acea persoană află că există o mare cantitate de informaţie despre el/ea pe internet, aşteptând doar să fie împroşcată la ştiri – precum tipul în pulover roşu care, după ce a pus o întrebare într-o dezbatere prezidenţială, a văzut dezvăluindu-i-se comentariile sale pornografice de pe Reddit.

Dar dosarele noastre digitale se extind mult dincolo de bucăţi individuale de informaţie despre care ştim că se află online pe undeva; ele includ acum material despre noi care poate fi ghicit doar studiind modelele noastre de comportament. Psihologul şi omul de ştiinţă în domeniul informaţiei Michal Kosinski a descoperit că activitatea aparent obişnuită – precum mărcile şi ’like’-urile date de persoanele celebre pe Facebook – poate fi cântărită pentru a face preziceri demne de încredere, printre altele, în ce priveşte inteligenţa, trăsăturile personalităţii şi simpatiile politice. După cele mai recente alegeri prezidenţiale americane, compania Cambridge Analytica s-a lăudat că metodele sale au fost ,,esenţiale pentru identificarea susţinătorilor, convingerea alegătorilor nehotărâţi şi conducerea mulţimii la alegeri” în folosul lui Donald Trump.

Toate aceste mici acţiuni despre care credem că sunt problemele noastre ,,personale” sunt în realitate părticele de informaţie care pot fi adunate şi folosite pentru a manipula lumea noastră. Cu ani în urmă, în 2009, profesorul de drept Paul Ohm a avertizat că dominaţia crescândă a Big Data (joc de cuvinte, în loc de ‘Big Brother’, Big Data – informaţia care conduce lumea) ar putea crea o ,,bază de date a prăbuşirii” care, într-o bună zi, ar putea conecta toţi oamenii la informaţia compromiţătoare despre vieţile lor. ,,În absenţa intervenţiei”, scria el ulterior (în 2012), ,,în curând companiile vor cunoaşte despre noi lucruri pe care nici măcar noi nu le ştim despre noi înşine”. Sau precum a spus într-o discuţie recentă sociologul Zeynep Tufekci, care scrie articole pentru Times: ,,Oamenii nu pot gândi astfel: nu am dezvăluit acest lucru, dar poate fi conchis despre mine”.

Când un om care se uită pe gaura cheii priveşte printre orbi, este limpede ce a fost dezvăluit. Dar când o companie care se ocupă de date ne deschide căsuţele de mail, putem să nu aflăm niciodată ce a descoperit. Intimitatea nu a fost privită întotdeauna ca un bun. De pildă, grecii antici făceau distincţie între domeniul public (,,koinon”) şi domeniul privat (,,idion”). Spre deosebire de acei cetăţeni publici implicaţi în viaţa politică, cetăţenii particulari umili erau cunoscuţi ca ,,idiotai”, un cuvânt care ulterior a evoluat în ,,idioţi”.

Un lucru similar este adevărat pentru cuvântul englez ,,intimitate” (,,privacy”). Precum scria Hannah Arendt în Condiţia umană, odinioară intimitatea era strâns asociată cu ,,o stare de a fi privat de ceva, şi chiar de cea mai înaltă şi umană dintre capacităţile omului”. În secolul al XVII-lea, cuvântul ,,intim” (,,private”) a apărut ca o înlocuire mai corectă politic pentru ,,comun”, care primise conotaţii condescendente.

Şi totuşi undeva, de-a lungul vremii, intimitatea a fost transformată într-o necesitate de a cultiva viaţa minţii. În romanul 1984 al lui George Orwell, prolii [prescurtare de la proletari] sunt scutiţi de o viaţă de supraveghere constantă, în timp ce membrii de rang mai înalt ai societăţii sunt expuşi ochiului vigilent al lui Big Brother. Protagonistul romanului, Winston, începe să bănuiască faptul că adevărata libertate se află în acele mahalale neurmărite: ,,Dacă există nădejde – scrie el în jurnalul său secret – se află în proli”.

În cartea influentă din 1967, Intimitate şi libertate, Alan Westin descria intimitatea ca având 4 funcţii: autonomie personală, eliberare emoţională, auto-evaluare şi comunicare intimă. Această înţelegere modernă a intimităţii ca un bun intim s-a dezvoltat chiar alături de tehnologia care a ameninţat să o încalce. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, cel de-al 4-lea Amendament la Constituţia Statelor Unite ale Americii îi proteja pe americani de percheziţiile fizice ale trupurilor şi caselor lor.

O sută de ani mai târziu, progresele tehnologice i-au făcut pe specialiştii în drept să se gândească şi la un fel de intimitate mintală. Într-un articol din 1890 intitulat ,,Dreptul la intimitate”, Samuel Warren şi Louis Brandeis au citat ,,invenţii recente şi metode de afaceri” – incluzând fotografia pe loc şi bârfa tabloidelor – despre care ei au afirmat că au ,,invadat hotarele sacre ale vieţii private şi domestice”. Ei au pledat pentru ceea ce au numit dreptul ,,de a nu fi deranjat”, dar şi ceea ce au numit ,,dreptul la personalitatea proprie”.

Acum că intimitatea noastră valorează ceva, fiecare latură a ei se transformă în monedă. Putem fie să o schimbăm pentru servicii ieftine, fie să plătim pentru a o proteja. Ea este văzută tot mai mult nu ca un drept, ci ca un bun de lux. Când Congresul (american) a votat recent pentru a permite furnizorilor de servicii de internet să vândă datele utilizatorilor fără consimţământul explicit al acestora, s-au apărut discuţii despre produse premium pe care oamenii le-ar putea cumpăra pentru a-şi proteja obiceiurile de navigare pe internet de pericolul de a fi comercializate. Şi dacă ei nu şi-ar putea permite … ?

Precum a spus un membru al Congresului unui alegător îngrijorat: ,,Nimeni nu ar trebui să folosească internetul”. Dar practic toată lumea ajunge să-l folosească.

Companiile tehnice au emis pretenţii pentru domeniul public. Brusc, folosim Facebook pentru a susţine candidaţi, a organiza proteste şi a pune întrebări în dezbateri. În fond, noi plătim o taxă pe date pentru a participa la democraţie.

Telefonul inteligent (smartphone) este un dispozitiv privat; ne holbăm fascinaţi în lumina sa strălucitoare şi mângâiem sticla sa netedă pentru a obţine informaţie şi a ne conecta cu alţii. Pare proiectat să ne ajute să dobândim funcţiile de intimitate exprimate de Westin, de a ne da posibilitatea de a ne elibera emoţional şi a avea momente de reflectare pasivă. Îl legănăm în pat, la masă, la toaletă. Politicile sale de intimitate care apar pe ecran pentru un moment sunt ciocniri rapide supărătoare în timp ce sunt invocate de altfel instantaneu dorinţele. Pare o experienţă intimă, când în realitate este orice altceva decât aceasta …

Cât de des ai protejat conţinutul ecranului tău de un străin în metrou sau de partenerul de lângă tine din pat, numai pentru a-ţi oferi secretele firmei de date care urmăreşte tot ce faci ?

Structura supravegherii are influenţă asupra unei asemenea asimetrii a informaţiei: companiile care exploatează informaţiile cunosc totul despre noi, dar noi cunoaştem foarte puţine despre ce ştiu ele. Şi exact aşa cum ,,intimitatea” a devenit un cuvânt tehnic neliniştitor, cei puternici l-au cooptat pentru a menţine controlul asupra altora şi a scăpa de responsabilitate.

În timp ce noi renunţăm la cantitatea de intimitate pe care o aşteaptă o persoană obişnuită, am văzut de asemenea cum personalităţile din afaceri şi guvern devin tot mai indignate când vine vorba de propria lor nevoie de a nu fi deranjate. Companiile împuternicesc acorduri de nedezvăluire şi cer arbitraj în afara tribunalului pentru a-şi tăinui mai bine practicile de afaceri.

În 2013, Facebook a revocat capacitatea utilizatorilor de a rămâne anonimi pe site; între timp, directorul său executiv, Mark Zuckerberg cumpăra 4 case în jurul casei sale din Palo Alto pentru a-şi păstra propria intimitate.

Sean Spicer, secretarul de presă al Casei Albe, a apărat întrunirile secrete ale preşedintelui Trump de la cluburile sale personale de golf, spunând că el ,,are dreptul la puţină intimitate” şi administraţia a tăiat accesul public la jurnalele de vizitatori ai Casei Albe, citând riscuri de securitate şi ,,preocupări privind intimitatea”. Când The New York Times a relatat că preşedintele se sfătuieşte cu realizatorul de emisiuni de la Fox News, Sean Hannity, Hannity a scris indignat pe Twitter că conversaţiile sale erau ,,private”.

Noi am ajuns într-o situaţie în care instituţiile şi persoanele publice pot fi preţioase în ce priveşte intimitatea lor în moduri în care noi hotărâm încontinuu că persoanele individuale nu pot fi. A păşi înăuntrul Casei Albe este considerat acum un lucru mai privat decât urticaria bizară pe care ai căutat-o pe google.

Este o răsturnare cinică a vechii asocieri dintre viaţa particulară şi clasa inferioară. În aceste zile, numai cei puternici pot cere intimitate …

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 106/iulie-august 2017

 

 

 

Nu am nimic de ascuns

De ce ar trebui să am grijă de intimitatea mea ?

de Fabio Esteves, 27 octombrie 2016

 

Iată de ce. Există două seturi de motive pentru a avea grijă de intimitatea ta chiar dacă nu ai nimic de ascuns: raţiuni ideologice şi raţiuni practice.

 

Raţiuni ideologice

1. Intimitatea ta este un drept pe care nu l-ai avut întotdeauna.

Ca dreptul la căsătoria inter-rasială, dreptul la divorţ, munca femeii, libertatea de exprimare şi atât de multe altele, noi nu am avut întotdeauna dreptul la intimitate. În câteva dictaturi din lume, oamenii nu au încă acest drept. Generaţiile dinaintea noastră au luptat pentru dreptul nostru la intimitate. A nu avea grijă de el vădeşte o cunoaştere redusă a istoriei acestui drept şi a importanţei lui.

 

2. Intimitatea este un drept al omului.

Articolul 12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului afirmă: ,,Nimeni nu trebuie supus la imixtiunea arbitrară în intimitatea, familia, casa sau corespondenţa sa, nici la atacuri la adresa cinstei şi reputaţiei lui”.

Este un drept al omului întocmai precum dreptul la egalitate, la dreptate, libertate, o naţionalitate, dreptul la religie etc.

 

3. A nu avea nimic de ascuns nu este nici adevărat, nici realist.

Nu confunda intimitatea cu a fi secretos. Ştiu ce faci tu în baie, deşi tu închizi uşa. Aceasta din cauză că vrei intimitate, nu fiindcă eşti secretos.

Ai o parolă sau un fel de securitate la telefon. Acelaşi lucru ai la e-mail. Nimeni nu mi-a dat vreodată telefonul pentru a-mi permite să le citesc discuţiile sau să le văd pozele.

Dacă nu ai avut nimic de ascuns, nu ţi-ar păsa. Dar îţi pasă. Oricui îi pasă.

Intimitatea este ceva care te face uman.

 

Raţiuni practice

1. Informaţia aflată în mâini greşite devine periculoasă.

Ţi s-ar putea părea în regulă ca guvernele sau agenţiile de securitate sau companiile să deţină informaţia ta particulară. Ai putea avea încredere în Google şi Facebook. Dar ce se întâmplă dacă acestea sunt atacate şi informaţia ta cade în mâini greşite ? (A se vedeaYahoosau Ashley Madison).

Hai să spunem că cineva îţi urmăreşte familia, compania, soţia/soţul. Încă ai fi liniştit cu aceasta ? Ai fi liniştit ştiind că pozele, mailurile sau discuţiile tale (de pe internet) sunt în mâinile cuiva care te poate şantaja ?

 

2. Nu poţi prevedea viitorul.

În acest moment poate că nu ai multe de riscat. Dar peste 30-40 ani de acum încolo ? Hai să zicem că vei candida pentru o poziţie politică sau administrativă în cadrul unei companii publice. Dacă furtul de date de la Sony ne-a învăţat ceva este că informaţia ta particulară are impact asupra vieţii tale. Amy Pascal, co-preşedinte al companiei, şi-a pierdut postul din cauza furtului.

Nu este vorba numai de postul tău sau de postul tău potenţial, ci şi de integritatea companiei tale. Poţi să-ţi imaginezi cum ar fi ca firma ta să fie sfâşiată în bucăţi din cauza unei conversaţii pe care ai purtat-o cu 5 sau 10 ani în urmă ? Cum ar fi să-ţi pierzi slujba din cauza unei conversaţii pe care ai avut-o la telefon cu soţia ta ?

 

3. Viaţa ta particulară scoasă din context devine o armă.

Noi toţi am glumit cu lucruri pe care le considerăm sensibile.

Dar, între prieteni, este ceva ce facem cu toţii. De fapt, comportamentul nostru se schimbă în funcţie de oamenii cu care suntem. Pun rămăşag că aş putea găsi ceva jignitor spus de tine într-o discuţie de grup pe internet pe care ai avut-o cu prietenii tăi cei mai apropiaţi. Fiindcă ei sunt prietenii tăi şi a fost o glumă sau o remarcă sarcastică. Dar scoate-o din context şi nu mai este o glumă. Ce s-ar întâmpla dacă această ,,glumă” cade în mâinile cuiva care încearcă să-ţi facă rău ?

 

4. Informaţia ta are valoare.

O companie precum Facebook sau Google îţi permite să încarci informaţii nelimitate pe serverele lor, ‘gratis’. Care este tiparul lor de afacere ? Cum fac ei atât de mulţi bani ? Ei vând informaţia ta companiilor de publicitate. Dar ei nu te-au întrebat niciodată dacă vrei să-ţi vinzi informaţia.

Dacă cineva ţi-ar pune personal 100 de întrebări despre viaţa ta personală pentru a o vinde, ai răspunde la ele ? Probabil că nu, nu-i aşa ? Dar tu laşi să se întâmple acest lucru de fiecare dată când utilizezi un serviciu care face bani din vânzarea informaţiei tale.

Sper că cel puţin te-am făcut să te gândeşti la intimitatea ta şi cât de mult ai putea să o expui. Eşti genul de persoană căreia îi pasă de acest lucru … ?

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 107/septembrie-octombrie 2017

 

 

 

Ştiaţi că datele voastre medicale sunt vândute ?

de Thomas Gadisseux, 5 octombrie 2017

 

Când sunteţi spitalizat, spitalul stochează o cantitate de informaţii: medicamentele care v-au fost administrate, bolile de care suferiţi, medicii şi specialiştii care v-au consultat. Ceea ce probabil nu ştiţi este că, la externare, spitalul vinde aceste informaţii unor societăţi comerciale.

Datorită acestei practici, industria farmaceutică poate şti cu precizie ce medicamente consumă un spital anume şi cum tratează un anume specialist o patologie specifică. O adevărată mină de aur în termeni de marketing.Cugetari 108 5

Directorul Societăţii de Ajutor Reciproc Creştin, Jean Hermesse, care a descoperit această stare de lucruri, se răzvrăteşte: ,,Este scandalos !” ,,Aceasta înseamnă pur şi simplu transformarea informaţiilor medicale în marfă”. Pacientul nu şi-a dat consimţământul, dar informaţiile sunt livrate mai departe fără numele său. ,,Ar trebui să aibă loc o dezbatere publică, explică Jean Hermesse. Aceste informaţii au fost produse de personal (facturare, codificare, prestare) finanţat din banii publici. Pacienţii au dat spitalului aceste informaţii cu toată încrederea, fără a şti că se fac afaceri cu ele ! De când se finanţează sectorul îngrijirii sănătăţii cu comerţ ?”

 

Cum funcţionează sistemul ?

Societatea de Ajutor Reciproc Creştin a identificat o societate, Quintiles IMS, în centrul acestui sistem, la noi[1]. Începând din mai 2014, această companie multinaţională americană a cumpărat un program belgian de gestionare a datelor medicale, Forcea. Acest program este utilizat foarte mult în spitalele din Belgia. Mulţumită acestei achiziţii, Quintiles IMS propune în prezent spitalelor să-i furnizeze informaţiile din program pentru Cugetari 108 6a le revinde unei terţe părţi. Noi am făcut rost de un contract propus structurilor spitaliceşti. Convenţia propusă spitalului explică limpede că ,,rezultatele activităţii” vor fi puse la dispoziţia ,,terţilor”.

 

Fragment dintr-un contract între societatea Quintiles şi un spital

 

Quintiles IMS este o multinaţională americană cotată la peste 7 miliarde de dolari. Societatea prelucrează informaţiile pentru a le revinde. ,,Nu este o firmă de caritate. Ştiu toţi unde merg aceste informaţii, la industria farmaceutică”, afirmă Jean Hermesse. ,,Ele pot de asemenea să ajungă în mâinile asiguratorilor”. Cel puţin 15 spitale din Belgia practică această vânzare a informaţiilor, potrivit Societăţii de Ajutor Reciproc Creştin.

Cuplarea informaţiilor farmaceutice, patologice şi de facturare permite în realitate a avea o cunoştinţă precisă privind practicile medicale în diferitele spitale ,,partenere”. Datorită informaţiilor se poate cunoaşte consumul de medicamente din spitalul respectiv, datorită nomenclaturii facturilor se ştie ce fel de specialist a prescris un anume tratament şi în care serviciu al spitalului. ,,Este o baie binecuvântată în termeni de marketing,Cugetari 108 7 pentru a ţinti acţiunile comerciale”, protestează directorul Societăţii, ,,mai ales când se ştie că cheltuielile de marketing ale sectorului farmaceutic depăşesc cheltuielile pentru cercetări ştiinţifice”.

Informaţiile sunt vândute pentru câteva mii de euro. ,,Pentru un spital cu 500 de paturi aceasta înseamnă circa 12.000 euro. O sumă mai mult derizorie în comparaţie cu valoarea acestor informaţii”, precizează Jean Hermesse.

Noi am încercat să obţinem precizări de la Quintiles IMS, fără succes.

 

Fragment dintr-un contract între societatea Quintiles şi un spital

 

Este legal acest lucru ?

,,Trebuie ca fişierele să fie fişiere codificate şi ca rezultatul statistic să nu poată permite recunoaşterea nici unuia din pacienţi”, susţine Stefan Verschuere, vice-preşedintele Comisiei pentru protecţia vieţii particulare. ,,Sunt chestiuni sensibile; ceea ce poate fi criticat este o anumită complicitate medico-farmaceutică în care responsabilii spitalelor vând informaţiile pentru a favoriza vânzarea medicamentelor. Din punct de vedere etic, acest lucru poate fi criticat, dar nu atinge principiul protecţiei vieţii particulare deoarece nu se ştie la ce pacient se referă”.

De ce adună spitalul toate aceste informaţii ? Este pur şi simplu o obligaţie pentru ca sistemul de rambursare să fie funcţional, pentru controale, pentru chestiuni de gestiune a sănătăţii publice. ,,Aceste informaţii servesc în mod normal diferitelor instituţii publice pentru a îmbunătăţi calitatea îngrijirii”, explică Hermesse. ,,Nu ca, fără ştirea pacienţilor, cu toată discreţia, să fie vândute şi ca spitalul să fie plătit”.

Societatea de Ajutor Reciproc Creştin (La Mutualité Chrétienne) a descoperit această situaţie, deoarece un director de spital a tras semnalul de alarmă, refuzând să semneze contractul cu societatea Quintiles IMS. Societatea de Ajutor Reciproc Creştin nu doreşte să comunice numele spitalului pe care l-a identificat.

Jean Hermesse, directorul Societăţii, a denunţat această situaţie vineri la emisiunea ,,Matin premiere”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 108/noiembrie-decembrie 2017

 


[1] Adică, în Belgia.