Din scrierile IPS Averchie de Jordanville (XIX)

 Un om în faţa apostaziei:

Arhiepiscopul Averchie de Jordanville (VI)

Articol apărut în ,,The Orthodox Word”

Al treilea nivel

Fărădelege de sus

Ultima formă a interpretării de roluri despre care vorbeşte arhiepiscopul Averchie este înfăptuită de cei care deţin autoritate clericală. Această formă este probabil cea mai influentă în crearea unei pseudo-Ortodoxii, deoarece ocârmuitorii Bisericii sunt cei care dau ,,tonul” vieţii bisericeşti.

Cei cărora le lipseşte adevărata râvnă apostolică pot lucra însă plini de zel în scopuri personale sau în folosul grupărilor lor. Arhiepiscopul Averchie scria că, pentru ei, ,,Biserica nu este nimic mai mult decât una dintre organizaţiile omeneşti oarecare, în care doresc să joace un fel de rol principal …” (40). În altă parte spunea: ,,Ei nu au luat fără rost frâiele Bisericii în propriile mâini, încercând să devină conducătorii deplini şi nestânjeniţi de nimeni ai vieţii religioase şi bisericeşti a oamenilor şi chiar aplicând disciplina ecleziastică celor care refuză să asculte de ei, ca să-i poată ţine pe toţi sub stăpânirea lor, fără împotrivire ori răzvrătire” (41).

Având o concepţie lumească despre autoritate, ei cred că cea dintâi responsabilitate a lor este mai degrabă mersul lin al maşinăriei exterioare a Bisericii lor, decât mântuirea sufletelor. Întrucât practica iubirii, a păstoririi părinteşti este mai presus de ei, ei văd ascultarea faţă de ei ca pe o împlinire lipsită de însufleţire a unui cod standard de conduită, necesară funcţionării organizaţiei. Fiindcă sunt în mod obiectiv înzestraţi cu rang clerical, având chipul bunei-credinţe, iar puterea ei tăgăduind (II Timotei 3, 5), ei pot cita multe canoane pentru a susţine stăpânirea lor absolută. Fireşte, aceste canoane sunt semnificative doar dacă sunt aplicate în spiritul corect, cu discernământ păstoresc şi potrivit conştiinţei Bisericii (42).

Mulţi credincioşi naivi, cărora li s-au impus de sus standarde exterioare într-un context artificial, simt că trebuie să se conformeze acestora cu orice preţ. În cuvintele arhiepiscopului Averchie, ei ,,cad sub înrâurirea” ocârmuitorilor neduhovniceşti, ,,şi în nechibzuinţa lor naivă îi susţin în acţiunile lor trufaşe, ca pe nişte ‘păstrători ai legii şi ordinii’!” (43) Astfel, în măsura în care ocârmuitorul ecleziastic încearcă să joace un rol, se presupune că turma lui va merge mână în mână cu ideea sa lumească de autoritate şi va juca rolul de dobitoace necugetătoare. Conducătorii dau un exemplu prost, iar oamenii, cărora poate că niciodată nu le-a fost dat ,,exemplul adevărat”, nu au nimic cu care să-l compare. Ei nu pot face deosebirea dintre păstorirea ortodoxă oficială şi cea autentică, mântuitoare; şi, de aceea, caută păstori nu din raţiuni duhovniceşti, ci pentru a fi în primul rând membri ,,legitimi” ai grupării bisericeşti corecte (Ar mai trebui spus că, dacă din vreun motiv oarecare această căutare eşuează, devine vizibilă o altă consecinţă negativă a faptului că s-a dat prea multă importanţă oficialităţii: amărăciunea de a nu fi considerat ,,legitim”).

Sub călăuzitori neduhovniceşti, se poate cuibări printre credincioşi un soi de paralizie. Un simptom al acesteia se face văzut vede atunci când oamenii încep să se teamă să aibă orice iniţiativă ce ţine seama de vocea conştiinţei individuale, fiind determinaţi să creadă că oricine tulbură status quo-ul nu are dreptul de a exista. Ei ajung să le fie ruşine să arate prin acţiunile lor că-L iubesc pe Dumnezeu din toată inima sau că-i iubesc pe acei sfinţi ai lui Dumnezeu care ar putea să nu fie încă ,,oficiali”.

Utilizarea autorităţii în scopuri lumeşti este mai cu seamă greşită în cazul ierarhilor, deoarece, ca păstori monahali ai mirenilor, se presupune că ei trebuie să ofere celor care trăiesc în lume aluatul lepădării de cele ale acestei lumi. Rolul lor este de a inspira, călăuzi şi încuraja toate încercările evlavioase ale credincioşilor de a sădi virtutea pe acest pământ căzut, şi nu de a pune stăpânire pe aceste încercări, a le standardiza şi a înlătura din ele orice ,,risc”, până când nu mai rămâne nici un pic de însufleţire.

Una dintre expresiile arhiepiscopului Averchie era ,,fărădelege de sus”, fărădelege care vine de la ,,ocârmuitorii legitimi” şi, prin urmare, nu este pusă la îndoială. Atrăgând atenţia asupra acestui fel de greşeală, el nu-i îndemna pe oameni să ducă război împotriva autorităţilor sau să fie numaidecât bănuitori cu privire la cineva doar pentru că are un loc de cinste. Mai degrabă, îi sfătuia pe oameni să nu se conformeze în mod nechibzuit ,,literei legii” fără să cunoască dacă legea este întrebuinţată pentru un scop dumnezeiesc, sau este mânuită pentru câştig personal. El scria: ,,Adevărata Ortodoxie este străină de orice formalism mort. În ea nu există ascultare oarbă faţă de ’litera legii’, pentru că ea este ’duh şi viaţă’ (Ioan 6, 63). Unde, dintr-un punct de vedere superficial şi pur formal, totul pare corect şi strict legal, nu înseamnă că aşa este şi în realitate ... Ortodoxia este singurul Adevăr, purul Adevăr, fără nici un amestec sau umbră de falsitate, minciună, răutate sau înşelăciune” (44).

Orice lucru care stă în calea Adevărului lui Hristos este idol. Prin urmare, dacă cineva urmează hotărârile unui conducător bisericesc care sunt potrivnice poruncilor lui Hristos, atunci el îşi face din ,,oficialitate” un idol. Această idolatrizare conduce la ideea că ,,dacă ocârmuitorii greşesc, nu mai este nici o nădejde !” Cu toate acestea, precum a spus limpede arhiepiscopul Averchie, nici un creştin ortodox nu va fi nicicând fără de nădejde, atâta timp cât păstrează o înţelegere duhovnicească a Bisericii. El scria: ,,’Porţile iadului’ nu vor birui Biserica (Matei 16, 18), însă au biruit şi fără îndoială pot birui pe mulţi care se consideră stâlpi ai Bisericii, precum este arătat în istoria Bisericii” (45).

Nu poate exista nici o îndoială cu privire la poziţia arhiepiscopului Averchie. Dacă ceva este săvârşit pe principii greşite, nu trebuie să consimţim sau să păstrăm tăcerea asupra acelui lucru fiindcă este înfăptuit de o persoană oficială, pentru că este ,,fărădelege de sus”: ,,Blândeţea şi smerenia nu înseamnă lipsă de coloană vertebrală şi nu trebuie să se plece în faţa răului vădit. Un adevărat creştin ... trebuie să fie întotdeauna ferm în faţa răului, luptând cu el din toate puterile şi prin toate mijloacele care-i sunt la îndemână, pentru a împiedica în mod hotărâtor răspândirea şi întărirea răului printre oameni” (46).

Încă o dată, arhiepiscopul Averchie a insistat asupra pericolelor căutării auto-degradante a acceptării sau recunoaşterii din partea oricărui fel de autoritate doar din pricina statutului ei ,,legal”: ,,Orice efort din partea noastră de a ne arăta prietenia faţă de cei care ’deţin autoritatea’, astăzi, când ’numeroşii antihrişti’ – care luptă făţiş sau pe ascuns împotriva lui Hristos şi a Bisericii Sale – au puterea în chip atât de vădit, orice strădanie servilă de a-i mulţumi, de a-i flata şi a face ce vor ei, chiar de a căuta într-o oarecare măsură ’legalizarea’ din partea lor, este o trădare a Mântuitorului nostru Hristos şi duşmănie faţă de El, chiar dacă cei care procedează astfel poartă veşminte clericale” (47).

În această afirmaţie, arhiepiscopul Averchie dă o bună explicaţie a principiului serghianismului. Acest principiu, prin care mitropolitul Serghie a capitulat în faţa conducerii sovietice atee pentru a rămâne ,,legal” şi a menţine funcţionarea instituţiei Bisericii (48), nu este doar ceva care există altundeva, în Rusia sovietică. Este un chip universal al sufletului omenesc care s-a întâmplat însă să capete un aspect dramatic în persoana mitropolitului Serghie: este săvârşirea a ceva greşit sau încuviinţarea unei minciuni pentru a obţine folosul vremelnic de a fi ,,oficial”, chiar dacă ,,pentru binele Bisericii”.

,,Astfel – scria părintele Serafim Rose, într-un cuget cu arhiepiscopul Averchie – unii oameni se pot afla într-o situaţie care poate fi ’corectă din punct de vedere legal’, dar care este în acelaşi timp profund necreştină, ca şi cum conştiinţa creştină este silită să se supună oricărei porunci a autorităţilor bisericeşti, câtă vreme aceste autorităţi sunt ’canonice’ în sensul strict al cuvântului. Această noţiune de supunere oarbă de dragul ei însăşi este una dintre raţiunile fundamentale pentru care serghianismul a avut succes în secolul nostru – atât înăuntrul, cât şi în afara Patriarhiei Moscovei” (49).

Ultima manifestare a principiului serghianist va fi supunerea chiar a celor mai ,,tradiţionalişti” creştini faţă de antihrist însuşi. Ei nu vor fi siliţi să fie de acord cu ideile şi metodele lui antihrist. Tot ce li se va cere va fi recunoaşterea de către ei a autorităţii lui, pe care i-o vor acorda pentru a-şi păstra ierarhia, organizaţia Bisericii, slujbele bisericeşti şi posibilitatea de a primi pe faţă sfintele taine. Trădarea lor nu va consta în aderarea lor la formele canonice, ci mai degrabă în aşezarea acestor forme mai presus de fidelitatea faţă de Hristos, care este cea dintâi responsabilitate a Bisericii.

Despre aceasta, Sfinţii Părinţi au o învăţătură foarte clară, întemeiată pe Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul. Ei tâlcuiesc faptul că pecetea lui antihrist nu va fi pusă pe frunte şi pe mână, ci pe frunte sau pe mână (Apocalipsa 13, 16). Potrivit Sfântului Andrei al Cezareei, cei care o primesc pe frunţile lor vor împărtăşi modul de gândire al lui antihrist, pe când cei ce o primesc pe mâinile lor drepte îi vor recunoaşte doar autoritatea, spunând că este îngăduit să faci aceasta ,,numai să rămâi creştin în suflet ... Izgonirea harului Sfântului Duh cu semnul fiarei umple inimile tuturor celor ce l-au primit cu primul simptom – teama – care-i va duce către o pierzanie lesnicioasă” (50).

Ţinând seama de această învăţătură patristică, arhiepiscopul Averchie a putut întrezări cu uşurinţă cum vor îngenunchea, într-o bună zi, toate organizaţiile ecleziastice – ecumeniste şi anti-ecumeniste, inovatoare şi tradiţionale – înaintea lui antihrist. Cei a căror frică de stăpânirea vremelnică depăşeşte frica lor de Dumnezeu se vor bizui pe minţile lor căzute pentru a justifica această supunere, fiindcă inimile şi conştiinţele lor nu o pot justifica deloc. Ei vor încerca să susţină instituţiile lor bisericeşti prin renunţarea la libertatea duhovnicească şi mărturisirea curajoasă care, după cum a repetat arhiepiscopul Averchie, vor sprijini singure Trupul cel nebiruit al lui Hristos. În acest chip se va împlini proorocia Sfântului Ierarh Ignatie Briancianinov, citată de arhiepiscopul Averchie:

,,Cineva poate presupune, de asemenea, că instituţia Bisericii, care s-a clătinat atât de mult timp, se va prăbuşi teribil şi pe neaşteptate. Într-adevăr, nimeni nu este în măsură să oprească sau să preîntâmpine acest lucru. Mijloacele actuale de susţinere a Bisericii ca instituţie sunt împrumutate din elementele lumii, lucruri potrivnice Bisericii, iar consecinţa va fi doar grăbirea căderii ei. Fie ca Domnul cel milostiv să apere rămăşiţa care crede în El. Însă această rămăşiţă este mică şi se micşorează tot mai mult” (51).

Note

40. Drepţii strălucesc ca stelele, pag. 50-51.

41. Ibid., pag. 16-17.

42. Noul mucenic rus, Mitropolitul Chiril al Kazanului scria în 1929: ,,Disciplina Bisericii are capacitatea de a-şi păstra eficacitatea doar atâta vreme cât este o oglindire reală a conştiinţei ierarhice a Bisericii Soborniceşti; iar disciplina în sine nu poate lua locul nicicând acestei conştiinţe ... Principiul sobornicesc-ierarhic al existenţei Bisericii nu este deloc acelaşi lucru cu unitatea exterioară cu orice preţ”. În Sfinţii din catacombele Rusiei, Frăţia Sfântul Ghermano de Alaska, 1982, pag. 246-247.

43. Drepţii strălucesc ca stelele, p. 51.

44. ,,Ce este Ortodoxia”, p. 3-4.

45. Staţi neclintiţi în adevăr, p. 2.

46. ,,Râvna sfântă”, p. 98.

47. Drepţii strălucesc ca stelele, p. 18.

48. În declaraţia sa infamă din 1927, în care a afirmat că ,,bucuriile şi reuşitele Uniunii Sovietice sunt bucuriile şi reuşitele noastre”. A se vedea Sfinţii din catacombele Rusiei, p. 45.

49. Sfinţii din catacombele Rusiei, p. 257.

50. Ibid., p. 222.

51. ,,Adevărata Ortodoxie”, p. 4; şi Staţi neclintiţi în adevăr, p. 5.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 56/mai-iunie 2010