Naşterea din veşnicie a Cuvântului – Cuvântul întrupat, sau Iisus Hristos – Vestea îngerului către Fecioara Maria – Naşterea minunată a Sfântului Ioan Botezătorul – Naşterea lui Iisus Hristos la Betleem – Închinarea păstorilor – Închinarea magilor – Tăierea împrejur şi aducerea la templu – Fuga în Egipt – Şederea în Nazaret – Hristos în vârstă de 12 ani; convorbirea Sa cu învăţaţii, în templul din Ierusalim – Hristos meşteşugar – Misiunea Sfântului Ioan Botezătorul – Propovăduirea sa – Iisus Hristos în Iudeea – El este botezat de Sfântul Ioan, care aduce mărturie despre dumnezeirea Sa – Arătarea Tatălui şi Sfântului Duh – Primii ucenici – Întoarcerea în Galileea – Nunta din Cana – Călătoria la Ierusalim pentru primele Paşti sărbătorite de Iisus Hristos după botezul Său

Anii 1-30

Partea a III-a

După aducerea la templu, Iosif s-a îndreptat către Betleem, unde vroia să se stabilească (28); dar îngerul Domnului i s-a arătat în vis şi i-a spus: ,,Sculându-te, ia pruncul şi pe mama lui şi fugi în Eghipet, şi fii acolo până voiu zice ţie, că va Irod să caute pruncul să-l piarză pe el” (Matei 2, 13-23). Iosif s-a sculat îndată, în timpul nopţii, a luat cu sine pruncul şi pe mama lui şi a plecat către Egipt, unde va rămâne până la moartea lui Irod. Aşa s-a împlinit cuvântul proorocului: ,,Din Eghipet am chemat pe fiul meu” (Osie 11, 2) (29).

Irod, văzând că magii nu s-au întors la Ierusalim, a înţeles că ei l-au nesocotit. El a trimis deci oameni la Betleem şi în împrejurimi pentru a omorî toţi pruncii care se născuseră în acest ţinut, de doi ani (30). Era ţinutul ce corespundea informaţiilor pe care le primise de la magi (31). Atunci s-a împlinit această profeţie a lui Ieremia: ,,Glas în Rama s-a auzit, plâns şi tânguire şi jale a Rahilei, care plângea pe fiii săi, şi nu a vrut să se mângâie, că nu sunt” (Ieremia 31, 15) (32).

După ce a murit Irod (33), îngerul Domnului s-a arătat din nou lui Iosif, în Egipt, şi, în vis, i-a spus: ,,Sculându-te, ia pruncul şi pe mama lui, şi mergi în pământul lui Israil, că au murit cei ce căutau sufletul pruncului” (Matei 2, 20) (34). Iosif s-a sculat şi, împreună cu mama şi pruncul, s-a îndreptat către pământul lui Israil. El se gândea să se stabilească în Iudeea; dar aflând că Arhelau domnea în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să rămână acolo. Printr-o nouă înştiinţare cerească, el s-a îndreptat către Galileea şi s-a întors în Nazaret. Aşa s-a împlinit această proorocie figurativă despre Hristos: ,,Nazarinean se va chema” (35).

Hristos a primit acest titlu, fiindcă El a crescut în această cetate (36).

Înţelepciunea dumnezeiască se arăta în El, pe măsură ce creştea cu trupul, şi El era plin de darul lui Dumnezeu. Părinţii Lui mergeau în fiecare an la Ierusalim pentru sărbătoarea Paştilor. Când Hristos era în vârstă de 12 ani (Luca 2, 40-52), ei au mers ca de obicei. Zilele de sărbătoare s-au sfârşit, ei s-au întors, iar pruncul Iisus a rămas la Ierusalim, fără ca ei să-şi fi dat seama; ei se gândeau că El era cu vreunul din tovarăşii lor de drum şi au mers o zi întreagă fără să se îngrijoreze de absenţa Lui. Dar, seara, ei s-au neliniştit, L-au căutat printre cunoştinţele lor şi, negăsindu-L, au luat din nou drumul Ierusalimului.

A treia zi, ei L-au găsit în templu în mijlocul cărturarilor, vorbind cu ei cu o asemenea înţelepciune încât toţi se minunau. Iosif şi Maria au fost uimiţi de acest fapt care contrasta cu viaţa obscură pe care El o dusese până atunci: ,,Fiule, căci ai făcut nouă aşa ? Iată, tatăl tău şi eu dorindu-te te căutam. Şi au zis către dânşii: ce este că mă căutaţi ? Au nu aţi ştiut că întru cele ce sunt ale Tatălui meu se cade mie să fiu ?” (Luca 2, 48-49)

Astfel, El le-a amintit lui Iosif şi Mariei că adevăratul Său Tată este Dumnezeu şi că El trebuia să Se înalţe deasupra grijilor acestei lumi pentru a-Şi împlini misiunea dumnezeiască. Iosif şi Maria cunoşteau obârşia dumnezeiască a Celui care trecea drept fiul lor, dar nu aveau o cunoştinţă deplină a misiunii pe care El trebuia să o împlinească (Luca 2, 50-52). Maria păstra în inima sa toate învăţămintele pe care le primea.

Iisus Hristos a revenit cu părinţii Săi în Nazaret şi era ascultător faţă de ei. Pe măsură ce creştea în vârstă, pe atât se arăta în El înţelepciunea şi darul dumnezeiesc, şi oamenii înşişi se minunau de El.

Iisus Hristos a locuit în Nazaret şi a dus o viaţă retrasă până în jurul vârstei de 30 de ani (37). Există un document din care putem afla ce făcea El în acea vreme. Sfântul Iustin, originar din Palestina şi care s-a născut în vremurile apostolice, ne învaţă că Iosif era meşteşugar şi că Iisus, meşteşugar ca şi tatăl Său, a muncit până în jurul vârstei de 30 de ani, făurind unelte de arat; că El creştea ca ceilalţi oameni şi Se hrănea ca ei (38). Pentru restul lucrurilor, trebuie să respectăm taina lui Dumnezeu.

Imaginaţia nu poate avea nici o autoritate în istorie; cărţile apocrife nu spun mai mult, iar inducţiile mai mult sau mai puţin corecte, extrase din câteva informaţii generale luate din cărţile iudaice, nu prezintă nici un fel de încredere. Atunci când Iisus Hristos a părăsit atelierul lui Iosif pentru a-Şi începe misiunea, Tiberius era împărat de 15 ani; Ponţiu Pilat guverna în Iudeea în numele acestui suveran; Irod Antipa, fiul lui Irod cel Mare, era tetrarh al Galileei; Filip, alt fiu al aceluiaşi Irod şi frate cu Antipa, era tetrarh al Itureei şi Traconitei; Lysanias era tetrarh al Abilenei (39), iar Ana şi Caiafa erau arhierei în acea vreme (Luca 3, 1-12).

Ioan, fiul lui Zaharia, ducea pe atunci o viaţă de sihastru în pustie. El se retrăsese de la o vârstă fragedă şi a rămas acolo până în ziua în care a trebuit să împlinească misiunea pentru care îl alesese Dumnezeu (Luca 1, 80). Haina sa era din păr de cămilă; el avea împrejurul şalelor un brâu de piele; lăcustele şi mierea sălbatică erau hrana sa, şi el n-a băut nici vin, nici altă băutură ameţitoare (Matei 3, 4; Marcu 1, 6; Luca 1, 15) (40).

Proorocii Isaia şi Maleahi (Maleahi 3, 1) (41) au vestit în acest chip misiunea lui: ,,Iată eu trimit Îngerul meu, şi va găti cale înaintea feţei mele” (Maleahi 3, 1). ,,Glasul celui ce strigă în pustie: gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Dumnezeului nostru. Toată valea se va umple, şi tot muntele şi dealul se va pleca şi vor fi cele strâmbe drepte şi cele colţuroase căi netede. Şi se va arăta slava Domnului şi va vedea tot trupul mântuirea lui Dumnezeu” (Isaia 40, 3-5; Marcu 1, 3) (42).

Ioan, fiul lui Zaharia, avea ca misiune să pregătească sufletele şi inimile pentru venirea lui Mesia. Pentru aceasta, el propovăduia pocăinţa care curăţeşte sufletele. Curând au venit la el Ierusalimul şi toată Iudeea pentru a asculta învăţămintele lui, a-şi mărturisi păcatele şi a primi botezul lui (Matei 3, 5-6; Marcu 1, 4-5; Luca 3, 4-7).

Învăţăturile Înaintemergătorului sunt rezumate în acest chip de evanghelişti: ,,Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor” (Matei 3, 2).

În concepţia sa, Împărăţia Cerurilor era domnia lui Dumnezeu în această lume. Această domnie, fiind domnia adevărului şi a dreptăţii, trebuia să facă din această lume un loc asemănător cerului însuşi, şi Mesia era Cel ce trebuia să aducă această fericire. Pentru a se pregăti pentru venirea Sa, fiecare trebuia să-şi curăţească prin pocăinţă inima şi sufletul pentru a ajunge vrednici de a primi învăţăturile Lui. Expresia Împărăţia Cerurilor corespunde celei utilizate de Iisus Hristos, Împărăţia lui Dumnezeu, pentru a indica Noul Legământ, Biserica, pe care El a venit să o întemeieze în lume.

Printre cei care veneau să-l asculte, Ioan i-a remarcat pe farisei şi saduchei. Primii arătau multă râvnă pentru puritatea legii; dar sentimentele lor nu corespundeau aparenţelor frumoase cu care ei se acopereau. Saducheii erau sofiştii epocii, care nu admiteau din religie decât ceea ce se putea încadra în sistemele lor. Şi dintre unii, şi dintre ceilalţi, mulţi veneau la Ioan să ceară în chip făţarnic botezul său (Matei 3, 7).

Şi ,,a zis lor: pui de năpârci, cine v-a arătat vouă ca să fugiţi de mânia ceea ce va să fie ? Faceţi dar roduri vrednice de pocăinţă. Şi să nu vi se pară a grăi întru sinevă: părinte avem pe Avraam; că zic vouă, că poate Dumnezeu şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam. Că iată şi securea la rădăcina pomilor zace; deci, tot pomul, care nu face roadă bună, se taie şi în foc se aruncă. Eu vă botez pe voi cu apă, spre pocăinţă; iar cela ce vine după mine, mai tare decât mine este, căruia nu sunt vrednic a-i ţine încălţămintele; acesta vă va boteza pe voi cu Duh Sfânt şi cu foc. A cărui lopată este în mâna lui, şi va curăţi aria sa, şi va aduna grâul în jitniţa sa, iar plevele le va arde cu focul nestins (Matei 3, 7-12; Marcu 1, 7-8; Luca 3, 7-9 şi 15-17).

Sub aceste chipuri sumbre, Ioan vestea osânda înfricoşătoare pe care Dumnezeu o va rosti împotriva fiilor lui Avraam. Aceştia s-au încrezut prea mult în seminţia lor şi s-au crezut la adăpost de mânia dumnezeiască, fiindcă erau poporul ales. Dar vremurile acestei alegeri exclusive se sfârşiseră. Toate popoarele erau chemate, iar seminţia lui Avraam, care a tăgăduit rânduiala dumnezeiască gătită pentru toate neamurile, va fi blestemată.

Vestind marele eveniment care trebuia să schimbe lumea, Ioan nu se socotea a fi un sol providenţial. El îi învăţa pe oameni că botezul său nu era decât un mijloc de pregătire, un simplu semn de curăţire şi pocăinţă, în timp ce Mesia va dărui un botez care va ajunge până la suflet şi va arde, precum un foc, păcatul strămoşesc al firii omeneşti.

Smeritul Înaintemergător se temea să nu fie luat drept Hristos Însuşi (Luca 3, 15); de aceea, el se micşora pe sine, vestindu-L, de o manieră atât de extraordinară. El vorbea fariseilor şi saducheilor cu o tărie care era vecină cu duritatea, deoarece ştia că aceşti oameni intoleranţi vor contribui mai cu seamă la orbirea israelitenilor, şi veneau la el mânaţi numai de făţărnicie. Celor ce îi cereau sfatul, cu dorinţa de a face binele, le răspundea cu blândeţe.

Poporul îl întreba cu sinceritate: ,,Dar ce vom face ? Răspunzând, zicea lor: cel ce are două haine, să dea celui ce nu are; şi cel ce are bucate, asemenea să facă” (Luca 3, 10-11). Ceea ce înseamnă că între oameni trebuie să domnească frăţietatea.

Oamenii bogaţi, vameşii au venit de asemenea la Ioan pentru a fi botezaţi, şi i-au zis lui: ,,Învăţătorule, ce vom face ? Iar el a zis către dânşii: nimic mai mult decât este rânduit vouă, să nu faceţi” (Luca 3, 12-13). Legea este regula ce trebuie urmată în mod conştiincios de cel care este însărcinat să o aplice.

Ostaşii îi cereau de asemenea sfatul şi îi spuneau: ,,Şi noi ce vom face ? Şi a zis către dânşii: pe nimeni să nu asupriţi, nici să clevetiţi, şi să vă îndestulaţi cu lefurile voastre” (Luca 3, 14). Atunci, soldatul era o unealtă a violenţei şi revoltei. Sfatul lui Ioan mergea până la rădăcina răului. Aşa cum dorea ca legea să fie regula omului public, tot astfel învăţa că soldatul nu trebuie să fie decât apărătorul ordinii. Prin învăţătura sa înaltă şi puternică, el ataca abuzurile care, în vremea păgânismului, făcuseră din societate victima arbitrarului şi violenţei.

Ioan a dat poporului multe alte învăţături (Luca 3, 18-20). El nu s-a temut deloc să le dea regelui însuşi. În acea vreme, Irod Antipa o repudiase pe soţia sa şi trăia în preacurvie în văzul tuturor cu Irodiada, soţia fratelui său Filip. El săvârşise multe alte crime, pentru care Ioan l-a mustrat cu asprime.

Iisus Hristos Se amestecase în mulţimea care venea din toate părţile către Ioan şi i-a cerut să-L boteze (Luca 3, 21-22; Matei 3, 13-17; Marcu 1, 9-11; Ioan 1, 15-33). Ioan Îl cunoştea pe Iisus Hristos (43); El era ruda lui, după trup, şi nu putea desigur să nu cunoască virtuţile şi înţelepciunea profundă care stârniseră uimirea tuturor celor care avuseseră prilejul să se apropie de El (Luca 2, 52). Tot aşa, atunci când L-a văzut venind către el, I-a spus: ,,Eu am trebuinţă a mă boteza de tine, şi tu vii către mine ? Şi răspunzând Iisus, au zis către el: lasă acum, că aşa este cu cuviinţă nouă ca să plinim toată dreptatea (Matei 3, 14-15).

Ioan trebuia să înveţe că Mesia pe care Îl vestise a venit; Iisus Hristos trebuia să recunoască misiunea dumnezeiască a lui Ioan în momentul în care urma să-i pună capăt prin începutul propriei Sale misiuni. În acest fel, ei împlineau toată dreptatea unul faţă de celălalt.

Atunci când Hristos a ieşit din apă, cerurile s-au deschis; Duhul lui Dumnezeu S-a pogorât deasupra Lui în chip de porumbel, şi un glas din înaltul cerurilor s-au auzit aceste cuvinte: ,,Acesta este Fiul meu cel iubit, întru care am binevoit” (Matei 3, 17).

Ioan a înţeles astfel că ruda sa Iisus Hristos, pe care nu-L cunoscuse până atunci decât ca pe un om sfânt, era Fiul lui Dumnezeu. De fapt, Duhul îi spusese lui: ,,Peste care vei vedea Duhul pogorându-se şi rămânând peste dânsul, acela este care botează cu Duh Sfânt” (Ioan 1, 33). El nu a cunoscut înainte pe Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu; această taină i-a fost revelată în momentul botezului.

Curând, el a avut ocazia să o vestească, atunci când evreii din Ierusalim i-au trimis pe preoţi şi leviţi să-l întrebe despre misiunea sa. Propovăduirea marelui pustnic atrăsese asupra lui privirile tuturor, şi cum se simţea că se apropiase vremea când trebuia să vină Mesia, mulţi credeau că era Ioan. El ştia că unica sa misiune era să gătească căile Lui. De când Îl botezase pe Hristos, el ştia că Mesia cel aşteptat venise.

Deci, el a putut răspunde cu claritate celor ce veniseră să-l iscodească: ,,Tu cine eşti ? Şi a mărturisit şi nu a tăgăduit, şi a mărturisit: nu sunt eu Hristosul. Şi l-au întrebat pe dânsul: ce dar ? Ilie eşti tu ? Şi a zis: nu sunt. Proorocul eşti tu ? Şi a răspuns: nu. Deci au zis lui: cine eşti ? Ca să dăm răspuns celor ce ne-au trimis pe noi. Ce zici însuţi pentru sineţi ? El a zis: eu sunt glasul celui ce strigă în pustie. Îndreptaţi calea Domnului, precum a zis Isaia Proorocul” (Ioan 1, 19-23).

Cei care fuseseră trimişi aparţineau sectei fariseilor, care se socoteau păstrătorii riguroşi ai legii şi nu puteau încuviinţa un nou rit religios, precum era botezul lui Ioan. Deci, ei i-au spus: ,,Pentru ce dar botezi, dacă nu eşti tu Hristosul, nici Ilie, nici proorocul ?” (Ioan 1, 25)

Atunci, Ioan i-a învăţat că botezul lui nu era decât un rit care prefigura adevăratul botez prin care trebuia să renască poporul ales. ,,Răspuns-a lor Ioan, grăind: eu botez cu apă; iar în mijlocul vostru stă, pe care voi nu-l ştiţi. Acela este cel ce vine după mine, care mai înainte de mine s-au făcut, căruia nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintei lui” (Ioan 1, 26-27).

Ioan era la Betabara, dincolo de Iordan, unde boteza atunci (44).

Iisus Hristos a rămas câtva timp după botezul Său în împrejurimile Betabarei. Ioan, văzându-L într-o zi venind către el, a spus celor care-l înconjurau: ,,Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii. Acesta este pentru care eu am zis: după mine vine bărbat, care înainte de mine s-au făcut; că mai întâi de mine au fost. Şi eu nu l-am ştiut pe el, ci ca să se arate lui Israil, pentru aceasta am venit eu cu apă botezând” (Ioan 1, 29-31).

Ioan a spus apoi cum L-a recunoscut pe Iisus Hristos că este Mesia: ,,Am văzut Duhul ca un porumb pogorându-se din cer şi au rămas peste dânsul. Şi eu nu l-am ştiut pe el, ci cel ce m-au trimis pe mine să botez cu apă, acela mi-au zis mie: peste care vei vedea Duhul pogorându-se şi rămânând peste dânsul, acela este care botează cu Duh Sfânt. Şi eu am văzut şi am mărturisit că acesta este Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 1, 32-34).

În acest chip a mărturisit Ioan dumnezeirea lui Iisus Hristos şi titlul său de Mântuitor al lumii. Evanghelistul rezumă mărturia Înaintemergătorului în această cugetare profundă: ,,Şi din plinirea lui noi toţi am luat şi dar pentru dar. Că legea prin Moisi s-a dat, iar darul şi adevărul prin Iisus Hristos s-au făcut. Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut nici odinioară; cel unul născut Fiul, care este în sânul Tatălui, acela au spus” (Ioan 1, 16-18).

Astfel, de la început, noua revelaţie a fost înţeleasă de Ioan Botezătorul ca o mărturie dumnezeiască dată lumii prin Iisus Hristos, Dumnezeu şi Mântuitor, a Cărui înrâurire binefăcătoare este darul, al Cărui cuvânt este adevărul.

Într-altă zi, Ioan, văzându-L trecând pe Hristos, a spus: ,,Iată Mielul lui Dumnezeu” (Ioan 1, 36). Doi dintre ucenicii lui, auzind aceste cuvinte, L-au urmat pe Hristos care, zărindu-i, le-a spus: ,,Ce căutaţi ? Iar ei au zis lui: Ravvi, ce se zice tâlcuindu-se, Învăţătorule, unde locuieşti ? Au zis loc: veniţi şi vedeţi” (Ioan 1, 38-39). Ei l-au urmat, au aflat locuinţa Lui şi au rămas cu El de la ceasul al zecelea până la sfârşitul zilei (45). Andrei, fratele lui Simon-Petru, era unul dintre cei doi ucenici care auziseră cuvintele lui Ioan şi-L urmaseră pe Hristos (46). Întâlnindu-se cu fratele său Simon, el i-a spus: ,,Am aflat pe Mesia” (Ioan 1, 41); şi l-a adus la Hristos care, uitându-se la el, i-a spus: ,,Tu eşti Simon feciorul lui Iona; tu te vei chema Chifa, ce se tâlcuieşte, Petru” (Ioan 1, 42) (47).

A doua zi, Iisus Hristos a părăsit Iudeea şi s-a îndreptat către Galileea (48). El l-a întâlnit pe Filip şi i-a spus: ,,Vino după mine” (Ioan 1, 43). Filip era din oraşul Betsaida, precum Andrei şi Petru. Filip, întâlnindu-se cu Natanail, i-a spus: ,,Pentru care a scris Moisi în lege şi proorocii, am aflat pe Iisus fiul lui Iosif, care este din Nazaret” (Ioan 1, 45). Natanail a răspuns: ,,Din Nazaret poate fi ceva bun ? Zice Filip lui: vino şi vezi” (Ioan 1, 46).

Primindu-l pe Natanail, Hristos i-a spus: ,,Iată cu adevărat Israiltean, întru care vicleşug nu este. Zis-a Natanail lui: de unde mă cunoşti ? Răspuns-au Iisus şi i-au zis lui: mai înainte până a nu te chema pe tine Filip, fiind tu sub smochin, te-am văzut. Răspuns-a Natanail şi i-a zis lui: Ravvi, tu eşti Fiul lui Dumnezeu; tu eşti Împăratul lui Israil. Răspuns-au Iisus şi i-au zis lui: pentru că am zis ţie, că te-am văzut sub smochin, crezi ? Mai mari decât acestea vei vedea” (Ioan 1, 47-50). Apoi, grăind către toţi cei ce-L ascultau, le-a zis: ,,Amin, amin, grăiesc vouă: de acum veţi vedea cerul deschizându-se, şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul Omului” (Ioan 1, 51).

Iisus Hristos Se numea pe Sine întotdeauna Fiul Omului, atunci când vorbea cel mai limpede de dumnezeirea Sa, şi când, precum a făcut-o Natanail, i Se dădea titlul de Fiu al lui Dumnezeu. Astfel, dogma îndoitei Sale firi, dumnezeiască şi omenească, străluceşte din primele pagini ale Evangheliei.

La 3 zile după acest eveniment, Hristos Se afla în Cana, în Galileea. El fusese invitat acolo la o nuntă, împreună cu mama Sa şi ucenicii Săi. Terminându-se vinul în timpul mesei, mama Lui I-a spus: ,,Vin nu au. Zice ei Iisus: ce este mie şi ţie femeie ? Încă nu a venit ceasul meu” (Ioan 2, 3-4).

Cu adevărat, până atunci misiunea Sa nu începuse. Maria, care cunoştea bunătatea, ca şi puterea Fiului ei, nu a luat deloc răspunsul Lui ca pe un refuz; ea a spus slugilor: ,,Orice va zice vouă, faceţi” (Ioan 2, 5). Erau în casă şase vase mari de piatră care serveau pentru curăţiri. Ele conţineau, fiecare în parte, 2 sau 3 măsuri. Hristos a spus slugilor: ,,Umpleţi vasele de apă”. Aceştia le-au umplut până sus. Atunci Hristos le-a spus lor: ,,Scoateţi acum, şi aduceţi nunului”. Ei i-au adus, însă fără a-i spune despre ce se petrecuse. Când nunul a gustat apa preschimbată în vin, el l-a chemat pe mire şi i-a spus: ,,Tot omul întâi vinul cel bun pune, şi dacă se îmbată, atunci cel mai prost; tu ai ţinut vinul cel bun până acum” (Ioan 2, 10).

Aceasta a fost prima minune săvârşită de Iisus Hristos. Ucenicii Săi care au fost martori au crezut în El. Din Cana, Hristos S-a îndreptat către Capernaum (Ioan 2, 12-14); mama Sa, fraţii (49) şi ucenicii Săi L-au urmat, dar n-au rămas acolo decât câteva zile. Cum Paştile erau aproape, Hristos S-a îndreptat către Ierusalim pentru a sărbători acest praznic.

Note

28. Găsim dovada acestei intenţii în relatarea Sfântului Apostol Matei, care spune că, la întoarcerea din Egipt, Iosif a vrut să rămână în Iudeea şi că nu s-a întors în Nazaret decât de teama lui Arhelau, fiul lui Irod (potrivit Matei 2, 22).

29. Această proorocie se referă ad litteram la poporul lui Israil; dar acest popor era o prefigurare a lui Hristos.

30. Evanghelia spune: de doi ani şi mai puţin. Unii critici au pretins că este posibil să se fi scurs doi ani de la călătoria magilor la Ierusalim până la masacrul nevinovaţilor. Cuvintele şi mai puţin nu permit această interpretare. De fapt, Irod nu ar fi avut nevoie să omoare pruncii nou-născuţi dacă s-ar fi scurs un interval de timp atât de lung între călătoria magilor şi masacru, din moment ce el ştia că Hristos nu S-a născut după trecerea magilor. Nici nu s-ar putea pricepe decât că Irod ar fi aşteptat doar câteva luni înainte de a primi veşti despre un fapt care îl interesa atât de mult şi care se petrecuse atât de aproape de Ierusalim. Deci, masacrul a fost ordonat la foarte puţin timp după trecerea magilor, şi cum Irod nu ştia cu exactitate în ce perioadă Se născuse Hristos, a poruncit să fie omorâţi toţi nou-născuţii până la vârsta de doi ani, ca Hristos să nu-i scape cu nici un chip.

31. Irod a calculat timpul de care aveau nevoie magii pentru a se întoarce la Ierusalim, ca şi timpul de care aveau nevoie pentru a ajunge la Betleem; pentru a nu îi scăpa pretinsul rival, el a mai adăugat un interval de timp şi a calculat că El ar fi fost inclus în masacru, dacă ar fi poruncit uciderea copiilor până în doi ani. Aceasta confirmă opinia noastră că Hristos S-a născut cu aproximativ un an înainte de moartea lui Irod, adică în al 44-lea an iulian. El nu a rămas decât foarte puţin timp în Egipt, din moment ce a revenit în al 45-lea an iulian, anul morţii lui Irod.

32. Eusebiu, care locuia în Palestina, vorbeşte de oraşul Rama, aflat în apropiere de Betleem. Există încă El-Ram, între Betleem şi Hebron.

33. Irod a murit după aproximativ un an de la naşterea lui Iisus Hristos; deci, şederea în Egipt nu a durat un an. Câteva săptămâni au ajuns pentru călătorie; câteva luni de şedere au ajuns pentru a justifica exprimarea evanghelică: Ei au rămas în Egipt până când ... etc.

34. Irod nu era singurul care dorea moartea lui Hristos. Fiul lui Irod, Antipater, şi fratele său Feroras, care au vrut să-l otrăvească pe Irod pentru a pune mâna pe tron, doreau şi ei acest lucru. Dintre aceşti doi prinţi, Feroras a murit cu câteva luni înainte de Irod, iar Antipater la câteva zile după el (Josephus, Antiq. Jud., XVII).

35. Judecătorii 13, 5. Este relatat în Cartea Judecătorilor că Samson trebuia să fie nazarineanul lui Dumnezeu, adică afierosit lui Dumnezeu. Samson a fost o prefigurare a lui Hristos, iar titlul său de Nazireu sau Nazarinean a fost o prefigurare a titlului lui Iisus Hristos, care a fost numit Iisus Nazarineanul. Sfântul Ieronim observă că aici Sfântul Apostol Matei citează Scriptura după versiunea ebraică şi nu după Septuaginta (De Viris illust., III).

36. Sfântul Luca, nevorbind deloc de fuga în Egipt, îl plasează pe Iosif mergând la Nazaret, imediat după aducerea la templu (2, 39), deci se poate spune despre fuga în Egipt ceea ce am observat referitor la închinarea magilor. Neaflând despre fuga în Egipt de la martorii pe care i-a consultat pentru a-şi scrie Evanghelia, Sfântul Luca a trecut-o sub tăcere, iar relatarea sa trebuie completată cu cea din Evanghelia Sfântului Matei. Cei doi evanghelişti se întâlnesc din nou în istorisirea şederii lui Iisus Hristos la Nazaret.

37. Iisus Hristos a ieşit din viaţa Sa retrasă din Nazaret în al 15-lea an al domniei lui Tiberius, potrivit Sfântului Apostol Luca. Acest al 15-lea an corespunde anului 75 din calendarul iulian. Fiind născut în jurul anului 44 al acestei ere, Hristos trebuia să aibă în jur de 30 de ani, atunci când a fost botezat de Sfântul Ioan Botezătorul, aşa cum spune Sfântul Luca.

38. Iustin (Dial. cum Triph. Jud., § 88):  



39. Criticii au pretins că un Lysanias, tetrarh al Abilenei, murise înainte de naşterea lui Iisus Hristos. Faptul este cert, dar au demonstrat ei că nu a existat un alt Lysanias care să fi fost tetrarh al aceluiaşi ţinut, atunci când Iisus Hristos Şi-a început misiunea evanghelică ? Nu. Dar ei s-au grăbit să declare că Sfântul Luca a săvârşit un anacronism. Cei care au dat dovadă de ignoranţă sunt criticii în chestiune, căci este demonstrat astăzi că un Lysanias, nepotul celui dintâi, a fost tetrarh în Abilene în vremea indicată de Sfântul Apostol Luca.

40. Lăcustele erau hrana oamenilor săraci din Palestina.

41. Sfântul Marcu a unit cele două proorocii ale lui Isaia şi Maleahi şi se exprimă astfel: ,,Precum s-a scris în prooroci: ”. În versiunea Vulgata este tradus incorect acest fragment: În Isaia Proorocul.

42. Sfântul Matei (3, 3) nu citează din Isaia decât aceste cuvinte: Glasul etc. Sfântul Luca (3, 5) citează şi continuarea proorociei: Toată valea etc (Isaia 40, 4-5).

43. Aceasta reiese limpede din relatatea Sfântului Apostol Matei.

44. În versiunea Vulgata, potrivit mai multor manuscrise greceşti, s-a folosit aici cuvântul Betania, în loc de Betabara. Betania nu era pe malul Iordanului, şi Ioan nu putea boteza acolo; în timp ce Betabara era un oraş situat pe Iordan şi pe malul opus faţă de Ierusalim. De aceea, Sfântul Evanghelist Ioan foloseşte această expresie: dincolo de Iordan. Unii scriitori au pretins că existau două localităţi cu numele Betania: una în apropiere de Ierusalim, cealaltă dincolo de Iordan. Această opinie nu ni se pare întemeiată. Cei care au susţinut-o credeau că în toate manuscrisele greceşti scria Betania; de aceea, ei au încercat să explice acest cuvânt. Dar nu este adevărat că în toate manuscrisele greceşti citim Betania, cum au afirmat criticii care s-au sprijinit pe autoritatea lui Origen. Cărturarii i-au atribuit prea uşor lui Origen înlocuirea cuvântului Betabara cu Betania, indicând, probabil fără să-l fi citit, textul pe care îl cităm mai jos. Origen nu a înlocuit nici un cuvânt şi nu a spus că citim Betania în toate manuscrisele, ci în aproape toate (Comment. in Joann., VI, § 24): ; şi el adoptă numele prezent într-un număr mic de manuscrise: Betabara. Sfântul Ioan Gură de Aur (Homil. XVII. In C. 1. Joann.) menţionează cele două nume care apar în manuscrise şi spune că în cele mai bune manuscrise apare Betabara:. Sfântul Epifanie (Adv. Haeres., II, 13), vorbeşte despre cele două nume şi alege Betabara.

45. Ziua era împărţită în 12 ceasuri, 6 ceasuri ale dimineţii şi 6 ale serii. Aşa că ceasul al zecelea corespundea orei 4 după-amiază, iar cei doi ucenici au rămas 2 ore cu Iisus Hristos.

46. Probabil că celălalt ucenic era Ioan Evanghelistul, care şi-a trecut numele sub tăcere, din smerenie. Fiindcă a fost ucenicul Sfântului Ioan Botezătorul, a trăit el însuşi tot ceea ce a istorisit despre acest mare personaj în evanghelia sa.

47. Trebuie să remarcăm că Hristos i-a dat acest nume lui Simon, fără nici o solemnitate, din prima zi în care l-a văzut; şi că evanghelistul relatează acest fapt fără să-i ataşeze mister sau importanţă.

48. Nu trebuie să confundăm această călătorie din Betabara în Galileea cu cea pe care a făcut-o Hristos după un nou drum în Iudeea. Sfântul Evanghelist Ioan le menţionează în mod explicit pe amândouă: 1, 43 şi 3, 22; 4, 3. Ceilalţi evanghelişti nu o amintesc decât pe a doua, care a avut loc după întemniţarea Sfântului Ioan Botezătorul.

49. Sfântul Evanghelist Ioan utilizează cuvântul fraţi pentru a-i denumi, după obiceiul oriental. Vom face cunoştinţă mai târziu cu aceste persoane.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 55/martie-aprilie 2010