----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 87 vizitatori și nici un membru online

ISTORIA BISERICII (IV)
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE
 
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul III
Cartea a VIII-a
 
Anii 347–381
 
3
 

Starea intelectuală a Bisericii după moartea lui Constantin – Dogmă, constituţie, disciplină, liturghie, potrivit Părinţilor acestei epoci – Scriitori răsăriteni – Biserica Alexandriei – Sfântul Atanasie, opere istorice, dogmatice, exegetice

Biserica din Ierusalim – Sfântul Chiril; catehezele sale – Opuscule

Bisericile asiatice – Sfântul Vasilie de Cezareea – Operele sale exegetice, dogmatice şi ascetice – Liturghia sa – Sfântul Grigorie Teologul sau de Nazianz – Discursurile sale – Scrisorile sale – Poemele sale – Amfilohie al Iconiei – Alţi scriitori răsăriteni: Didim din Alexandria; Macarie din Alexandria, Macarie din Egipt şi mulţi alţi scriitori – Sfântul Efrem din Edesa

Bisericile apusene: Iuliu, episcop al Romei – Victorin, operele sale împotriva arienilor – Eusebiu de Verceil – Febadie de Agen – Sfântul Ilarie de Poitiers; lucrările sale exegetice, dogmatice, istorice – Zenon de Verona – Optatus de Mileve – Damas, episcop al Romei – Scrisorile sale – Poemele sale – Luchifer de Cagliari – Pacianus de Barcelona – Poeţii Juvencus, Sedulius, Severus, Ausonius – Sfântul Ambrozie de Milan – Operele sale exegetice, dogmatice, ascetice – Alţi scriitori apuseni

Ulfila, apostol al neamului goţilor; lucrările sale biblice

Mişcarea intelectuală în erezie: Acachie de Cezareea Palestinei, Avxentie de Milan şi alţi arieni – Apolinariştii – Priscilianiştii – Donatiştii

 

Partea a IV-a

Chestiunea referitoare la Sfântul Duh dobândind, la mijlocul secolului al IV-lea, o importanţă excepţională, Sfântul Vasilie a tratat-o din nou în cartea sa Despre Sfântul Duh, dedicată Sfântului Amfilohie, episcop al Iconiei. Acest episcop, prieten apropiat al Sfântului Vasilie[1], iubea studiul şi nu credea că se înjoseşte cerând lămuriri celui pe care întregul Răsărit îl proclamase cel mai savant episcop al Bisericii.

Ereticii, care recurseseră la toate mijloacele pentru a-i pune în încurcătură pe ortodocşi şi pentru a le dezvălui erorile, au observat că în slujbele bisericeşti, Sfântul Vasilie, rugându-se împreună cu poporul, utilizase două expresii diverse în formula de preaslăvire cu care încheia rugăciunile. Uneori, el spunea: Slava aparţine Tatălui, cu Fiul şi cu Sfântul Duh; alteori, prin Fiul în Sfântul Duh. Ei vroiau să găsească în cuvântul cu o dogmă, şi în cuvântul în o altă dogmă[2]. Sfântul Vasilie a vrut să se coboare până la această şicană gramaticală deoarece, spunea el[3], o silabă poate avea uneori cea mai mare importanţă. Da şi nu sunt două monosilabe şi pot totuşi să fie formulele erorii sau ale adevărului.

Sfântul Vasilie, care a alcătuit rugăciuni pentru cultul public, a fost făcut responsabil pentru formulele pe care le întrebuinţa. Unii le condamnau ca fiind inovaţii; alţii vedeau în ele contradicţii[4]. Sfântul Amfilohie l-a rugat pe Sfântul Vasilie să lămurească această problemă, şi această cerere a constituit ocazia frumoasei scrieri Despre Sfântul Duh.

Aetie făcuse deja observaţiile cele mai minuţioase cu privire la monosilabele de, prin şi în; el vedea acolo deosebirea esenţială dintre Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. De desemna atributul Tatălui, obârşie şi principiu; prin desemna atributul Fiului, care nu era decât un mijloc; în nu desemna decât locul sau timpul în care actul dumnezeiesc fusese săvârşit[5]. Monosilabele fiind diferite, firile pe care le desemnau erau ele însele diferite; de unde el concluziona că Fiul şi Sfântul Duh aveau naturi sau esenţe diferite de cea a Tatălui, şi că Ei nu aveau dumnezeirea propriu-zisă.

Sfântul Vasilie arată[6] că monosilabele cărora Aetie şi partizanii săi le dădeau atâta importanţă erau utilizate fără deosebire în Scripturi pentru Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Aşadar, nu se puteau deduce de aici consecinţe atât de mari.

Apoi, el abordează chestiunea dogmatică în sine. El stabileşte că Fiul este egal cu Tatăl în slavă şi împreună-veşnic cu El[7]; că expresiile cu El şi prin El sunt la fel de corecte pentru a exprima actul puterii dumnezeieşti şi că ele sunt folosite în Biserică în mod egal[8]; în ce sens trebuie înţelese ele[9]. Sfântul doctor dă explicaţii foarte profunde şi perfect ortodoxe în legătură cu toate aceste chestiuni.

După ce i-a combătut pe arieni în privinţa Fiului, el expune dogma Bisericii despre Sfântul Duh[10], aşa cum rezultă ea din Sfânta Scriptură şi din tradiţia nescrisă a cărei gură[11] au fost Sfinţii Părinţi. Nu se admitea în secolul al IV-lea, nu mai mult ca în secolele anterioare, că Sfânta Scriptură a fost unicul izvor al dogmei revelate. Apostolii au scris puţin, şi Bisericile au păstrat învăţăturile lor date oral.

Sfântul Duh este El însuşi Dumnezeu; El purcede de la Tatăl; are toate atributele dumnezeirii. În ce ne priveşte, El este principiul luminii duhovniceşti, al binelui şi al mântuirii. Dogma generală a Bisericii poate fi redusă la aceste puncte principale. Dar arienii pretindeau că Sfântul Duh nu trebuia asociat deloc cu Tatăl şi cu Fiul pentru că El nu ar avea nici natura, nici demnitatea Lor[12]. Sfântul Vasilie apelează în această privinţă la formula de botez poruncită de Iisus Hristos, pentru a dovedi că ritualul sfânt care ne face creştini este săvârşit în numele Sfântului Duh, ca şi în cele al Tatălui şi al Fiului; că mărturisirea credinţei rostită la botez este întemeiată pe Sfânta Treime sau pe cele trei Persoane dumnezeieşti care nu sunt decât un Dumnezeu unic.

El combate apoi mai multe obiecţii fără rost ale ereticilor[13]; după care el revine la teza sa despre inseparabilitatea Sfântului Duh de Tatăl şi Fiul. Lucrarea lor este de nedespărţit în crearea fiinţelor inteligente, în guvernarea lucrurilor omeneşti şi în judecata care va pune capăt lumii văzute[14]. Ereticii au recurs la deosebiri subtile pentru a atribui Sfântului Duh un rang inferior în Sfânta Treime. Sfântul Vasilie îi urmăreşte pe acest teren şi-i combate cu ajutorul filozofiei, ca şi prin noţiunea exactă a dogmei revelate[15]. El dezvoltă într-o manieră foarte profundă dogma creştină a Sfintei Treimi, stabilind că Dumnezeu este unul, pentru că în El nu există decât o esenţă şi că persoanele, distincte prin atributul lor personal, nu au în ele decât o esenţă unică.

Unitatea de esenţă nu este singura dovadă a unităţii celor trei Persoane dumnezeieşti. Originea Fiului şi a Sfântului Duh o dovedeşte în egală măsură. Într-adevăr, Fiul vine din esenţa Tatălui prin naştere. Duhul nu vine prin naştere ca Fiul, ci prin purcedere; El este ca suflarea Tatălui[16]. Duhul care purcede de la Tatăl este numit de asemenea duhul lui Hristos, deoarece El împărtăşeşte aceeaşi natură cu El, şi este trimis prin El. Ca Mângâietor, El exprimă bunătatea Celui compătimitor prin care El este trimis; şi în propria Sa demnitate, El exprimă măreţia Celui de la care purcede[17].

Sfântul Duh, având o esenţă unică cu Tatăl şi cu Fiul, trebuie să fie obiectul aceleiaşi slăviri, cu alte cuvinte, al aceluiaşi cult de închinare. Ereticii neagă acest lucru[18]. Sfântul Vasilie le opune credinţa creştină care a fost promulgată oficial la cel de-al II-lea Sinod Ecumenic. Obiecţia combătută de sfântul doctor ne indică raţiunile care au condus la decizia dogmatică privind slăvirea unică care se cuvine [a fi adusă] Sfântului Duh şi celorlalte două Persoane dumnezeieşti.

În restul tratatului său[19], Sfântul Vasilie respinge şicanele gramaticale ale ereticilor şi demonstrează că, utilizând fără deosebire termenii în, cu, prin, el nu a făcut decât să-i imite pe Sfinţii Părinţi precum Irineu, Clement al Romei, Dionisie al Romei, Dionisie al Alexandriei, Origen, mucenicul Atinoghen, Grigorie Taumaturgul pe care îl numeşte cel Mare, Firmilian, Meletie, în sfârşit toate Bisericile din Răsărit şi Apus care foloseau fără deosebire aceste monosilabe în formulele de slăvire adresate Sfintei Treimi[20].

Scrisorile Sfântului Vasilie, foarte numeroase, sunt pline de informaţii care aparţin domeniului istoric; de aceea, noi le vom face cunoscute, bazându-ne pe ele în faptele pe care trebuie să le relatăm în continuare.

Deţinem şi diverse fragmente din scrierile dogmatice îndreptate împotriva arienilor, eunomienilor sau macedonienilor. Mai multe cuvântări sau omilii dogmatice au tratat acelaşi subiect; în celelalte, sfântul doctor expune chestiuni de morală creştină sau face elogiul mucenicilor cinstiţi de Biserică printr-un cult public. În toate aceste cuvântări, Sfântul Vasilie face dovada unui geniu profund filozofic şi a unei elocvenţe pe care contemporanii săi cei mai iluştri le-au admirat. Creştin sincer şi hotărât, el nu credea că este necesar a da anatemei tot ceea ce nu aparţinuse Bisericii, şi el mergea până la a explica tinerilor cum ar putea profita, pentru a-şi întări convingerile creştine, de citirea scriitorilor păgâni[21]. Nu se pot citi scrierile Părinţilor Bisericii fără a admira amploarea învăţăturii lor şi respectul lor pentru inteligenţa umană.

Operele Sfântului Vasilie cunoscute sub titlul de Ascetice sunt: tratatele Despre credinţă şi despre Judecata lui Dumnezeu; Moralele, Marile şi Micile Reguli şi Constituţiile monahale.

Aceste opere diverse au fost alcătuite unele pe când era simplu monah, altele atunci când era preot sau episcop de Cezareea; toate sunt destinate formării tinerilor călugări după modelul celor care populau pustiurile din Egipt şi Tebaida.

Noi nu putem expune pe larg aceste lucrări şi trebuie să ne mulţumim să indicăm ideea generală pe care Sfântul Vasilie o avea despre monah, pe care îl considera a fi adevăratul filozof creştin.

El trebuia să fie un om de credinţă, de rugăciune şi de muncă, detaşat de lucrurile lumeşti, celibatar, lucrând fără încetare desăvârşirea sa spirituală, şi preocupat doar de a căuta această desăvârşire în toate gândurile, sentimentele şi faptele sale. Bunurile pământeşti nu trebuiau să aibă în ochii lui nici o valoare şi el nu putea pretinde că este un adevărat ascet dacă se ocupa de ele. Credinţa, nădejdea în viaţa viitoare, dragostea faţă de aproapele, blândeţea, cumpătarea, ascultarea, smerenia erau virtuţile care alcătuiau fondul caracterului filozofului creştin sau ascetului.

Exemplele Sfântului Vasilie şi scrierile sale ascetice au contribuit mult la răspândirea vieţii monahale în Răsărit; regula sa a fost singura care a fost urmată în toate mânăstirile răsăritene şi care este încă astăzi. Din nefericire, redactarea regulilor sale, pe care o deţinem, a fost făcută ulterior, de către cei care au adunat şi explicaţiile numeroase pe care el le-a adresat tuturor celor care îl consultau în legătură cu detaliile vieţii monahale.

Este incontestabil că Sfântul Vasilie a compus pentru Biserica sa mai multe rugăciuni liturgice, păstrând în liturghia însăşi ordinea urmată la început. Bisericile răsăritene ortodoxe săvârşesc încă, în ziua praznicului sfântului şi în duminicile postului mare, liturghia sfântului episcop de Cezareea, şi nu s-ar putea aduce nici un argument plauzibil împotriva autenticităţii acestei liturghii. Rugăciunile din ea care sunt atribuite în mod special Sfântului Vasilie exprimă bine caracterul înalt şi profund al geniului sfântului doctor. Asemenea celorlalte liturghii răsăritene, cea a Sfântului Vasilie este o mărturie de necontestat în favoarea credinţei Bisericii primare cu privire la prezenţa reală, jertfa nesângeroasă, care nu este decât continuarea celei de pe Calvar; invocarea sfinţilor; rugăciunea pentru cei morţi, şi multe alte învăţături ale Bisericii primare care sunt încă cele ale Bisericilor Ortodoxe.

Celelalte lucrări ale Sfântului Vasilie conţin deopotrivă mărturiile cele mai explicite în favoarea dogmelor ortodoxe. Deşi înzestrat într-un grad remarcabil cu spirit filozofic, el înţelegea că adevărul revelat nu-şi poate primi demonstraţia din date ale inteligenţei sau ale logicii; că unicul criteriu al acestui adevăr era mărturia dumnezeiască păstrată cu grijă prin Bisericile apostolice în deplinătatea sa. Totodată, combătând cu tot atâta logică ca şi cu elocvenţă obiecţiile ereticilor, el nu pierdea niciodată [ocazia], atunci când se afla în prezenţa unei taine superioare capacităţii intelectuale naturale, a aminti că raţiunea umană nu avea alt mijloc de a dobândi certitudinea decât de a apela la mărturia permanentă şi universală a Bisericii.

Noi am stabilit acest fapt în analizele lucrărilor sale.

Deşi în lucrările sale dogmatice, Sfântul Vasilie a avut în vedere mai cu seamă combaterea arienilor şi macedonienilor, întâlnim în ele mărturii preţioase despre diferitele învăţături ale Bisericii. Noi vom indica câteva dintre cele mai importante.

Botezul[22], în ochii săi, era începutul vieţii renăscute, şi ziua în care era primit era prima zi din viaţa adevărată. El conţine o putere tainică care regenerează omul transmiţându-i un har întăritor care-l face copilul lui Dumnezeu şi-l îmbracă cu haina nemuririi. Acest veşmânt este Hristos cu care noul botezat se identifică. Coborând în apă, omul coboară ca în mormântul lui Hristos; el înmormântează acolo umanitatea sa decăzută; ieşind din apă, el învie cu Iisus Hristos şi se află în posesia unei noi vieţi. Apa singură nu-l sfinţeşte, ci Sfântul Duh, prin harul pe care îl conferă botezul, îl regenerează pe cel care-l primeşte.

În privinţa botezului ereticilor, el nu este valid pentru că nu invocă cele trei Persoane ale Sfintei Treimi când este conferit. Invocarea celor trei Persoane dumnezeieşti este ritul revelat, şi mărturisirea de credinţă care este făcută atunci de noul botezat trebuie păstrată cu scrupulozitate.

Împărtăşirea euharistică[23] era considerată de către Sfântul Vasilie ca fiind participarea reală la trupul şi sângele lui Hristos. Iată de ce, din respect pentru Hristos, nu trebuie săvârşită sfânta Cină într-o casă obişnuită, decât în cazul în care ar fi necesar.

După ce creştinii nu au mai fost prigoniţi, ei au avut în toate localităţile locuri consacrate în mod special cultului, şi care primeau pentru aceasta o sfinţire. Prin urmare, nu mai era permis a săvârşi în altă parte sfintele taine.

Totuşi, dacă obiceiul era păstrat, ca în Egipt, în favoarea monahilor, de a duce euharistia în casele particulare spre împărtăşire, s-ar fi putut urma acest obicei; împărtăşindu-se astfel, era ca şi cum se primea împărtăşania din mâna preotului. În Biserica din Cezareea, obiceiul era de a se împărtăşi de 4 ori pe săptămână: duminica, miercurea, vinerea şi sâmbăta. Dar cei care se împărtăşeau în fiecare zi făceau un lucru bun şi mântuitor.

Sfinţirea pâinii şi a vinului era făcută, după Sfântul Vasilie, prin cuvintele de invocare[24]; aceste cuvinte nu erau în Scriptură, dar Biserica le primise prin învăţătura apostolică şi le păstrase. Aşadar, el nu socotea cuvintele instituirii [euharistiei] conţinute în Evanghelie ca fiind formula de sfinţire.

Atunci când Biserica nu avea încă prea mulţi credincioşi şi cea mai mare parte a credincioşilor erau sfinţi, cei care se făceau vinovaţi de vreo greşeală se mărturiseau în adunări, în prezenţa fraţilor lor. Dar, în secolul al IV-lea, Biserica, devenită mai numeroasă, avea un număr mare de membri care nu-şi păstraseră sfinţenia şi simplitatea primare. De aceea, Sfântul Vasilie nu vroia ca mărturisirea păcatelor să se facă cu voce tare în adunarea credincioşilor, ci doar în faţa celor care puteau tămădui păcatele şi primiseră puterea de a da sfintele taine dumnezeieşti[25], cu alte cuvinte, episcopilor şi preoţilor.

Însă, el aproba în mânăstiri mărturisirile care nu aveau forma tainei, care aveau drept scop practica smereniei creştine.

Învăţătura Sfântului Vasilie despre constituţia Bisericii creştine era aceea a Părinţilor din vechime[26]. Biserica este o societate frăţească răspândită în toată lumea şi ocârmuită prin Sfântul Duh. Toţi membrii alcătuiesc un singur trup care este cel al lui Hristos; cu toate că împrăştiaţi printre diferite popoare, dragostea şi credinţa sunt legăturile care-i unesc.

În fruntea Bisericii sunt episcopii care sunt rânduiţi de Dumnezeu pentru a o guverna[27]. Episcopii sunt aşezaţi pe scaunul apostolilor; scaunul lor este chiar tronul lui Dumnezeu şi ei sunt conducătorii turmei, în virtutea hirotoniei lor.

Sfântul Vasilie nu vorbeşte despre episcopi decât în mod colectiv şi nu recunoaşte nici unuia din ei în particular o autoritate superioară pentru a conduce Biserica. În relaţiile pe care le-a avut cu episcopul Romei, el nu l-a considerat decât ca pe un frate ortodox care putea, în acord cu episcopii ortodocşi ai Apusului, cărora el le era corifeu, să aducă ajutorul mărturiei lor ortodocşilor din Răsărit[28]. Noi vom face cunoscute în altă parte relaţiile sale cu episcopii din Apus.

În toate chestiunile dogmatice, morale şi disciplinare, operele Sfântului Vasilie conţin mărturii în favoarea ortodoxiei şi împotriva tuturor erorilor Bisericilor moderne din Apus. Se va remarca un mare număr dintre acestea în scrisorile pe care noi vom avea ocazia să le cităm.

Prietenul Sfântului Vasilie, Sfântul Grigorie Teologul, nu avea caracterul grav şi filozofic al profundului episcop al Cezareei; dar el nu este mai puţin unul din bărbaţii cei mai remarcabili ai Bisericii secolului al IV-lea. Geniul său strălucitor şi poetic s-a ridicat până la cele mai înalte concepţii despre tainele dumnezeieşti; iată de ce el a fost supranumit Teologul, ca o aluzie la cele cinci Discursuri teologice ale sale împotriva ereticilor din timpul său.

Avem de la Sfântul Grigorie 45 cuvântări foarte elocvente şi care-l aşază mult deasupra retorilor celor mai faimoşi ai epocii, fără a-l excepta pe Libanius[29]. Dintre aceste cuvântări, unele se referă la propriile fapte; în altele, el face elogiul părinţilor săi sau al bărbaţilor vestiţi pe care el i-a iubit sau admirat, precum Sfântul Atanasie al Alexandriei şi Sfântul Vasilie al Cezareei [Capadociei]; multe sunt critici ca cele două predici împotriva lui Iulian, pe care noi le-am analizat anterior; multe sunt consacrate marilor praznice ale Bisericii sau chestiunilor teologice.

Înălţat la treapta preoţiei, Sfântul Grigorie s-a refugiat în Pont pentru a nu practica o slujire pe care o găsea prea înaltă pentru virtutea sa[30]. El s-a decis totuşi să se întoarcă la Nazianz, unde tatăl său, pe nume Grigorie ca el, era episcop. El a sosit pentru sărbătoarea Paştelui (anul 362) şi a ţinut cu această ocazie prima sa predică; dar la puţin timp după aceasta, el a crezut că trebuie să se scuze pentru că abandonase Biserica din Nazianz, unde el putea fi de atât de mare ajutor tatălui său, şi a făcut apologia fugii sale, înfăţişând îndatoririle preoţeşti care l-au înspăimântat[31]. Trebuie citită această apologie pentru a avea o noţiune corectă despre maniera în care era privită preoţia în secolul al IV-lea.

Numit episcop de Sasima de către Sfântul Vasilie, Sfântul Grigorie nu a primit decât împotriva voinţei sale, şi într-un cuvânt rostit în ziua hirotoniei sale, în prezenţa tatălui său şi a lui Vasilie, el se plângea de silirea care i-a fost făcută.

,,Iată-mă din nou, spune el[32], consacrat prin ungere şi Duh; şi din nou eu sunt trist şi plin de lacrimi”.

Apoi, el citează exemple din Vechiul şi Noul Testament care îl îndreptăţesc în durerea sa.

El se temea ca demnitatea episcopală să nu îi insufle orgoliu şi să nu fie pentru el prilej de păcat. Era înspăimântat gândindu-se la îndatoririle pe care i le impunea această demnitate. În consecinţă, el cere sfaturile tatălui său şi ale prietenului său care au devenit colegii săi; de la tatăl său care, în timpul lungii sale existenţe, a format atâţia episcopi; de la prietenul său care a fost criticul şi judecătorul studiilor sale filozofice.

Grigorie nu a putut rămâne în Sasima, unde Antim de Tiana aşezase deja un episcop, pretinzând că avea acest drept de când reşedinţa sa episcopală devenise capitala celei de-a doua Capadocii. Prin urmare, el a plecat din acest oraş, căruia îi face un portret foarte puţin măgulitor; şi s-a ascuns în singurătate. La întoarcerea în Nazianz, el dă socoteală tatălui său şi lui Vasilie de ceea ce făcuse[33], într-un cuvânt în care el se arată chemat mai mult către viaţa monahală decât către slujirea episcopală. Singurătatea a fost visul său neîncetat; dar de când a fost hirotonit episcop, el nu a putut să-şi împlinească dorinţele şi s-a trezit antrenat într-o viaţă exterioară care nu avea nici o atracţie pentru el. El l-a secundat pe tatăl său în conducerea Bisericii din Nazianz, şi atunci când acest preacinstit patriarh a murit, el i-a adus un just tribut de elogii[34] şi a continuat pentru o perioadă de timp să conducă Biserica sa.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 


   [1] Sfântul Vasilie cel Mare, De Spirit. Sanct., c. 1, § 1.

   [2] Ibid., § 3.

   [3] Ibid., § 2.

   [4] Ibid., § 3. Acest fragment este o mărturie în favoarea autenticităţii liturghiei atribuite Sfântului Vasilie şi care este în uz în Biserica Răsăriteană, în ziua praznicului sfântului şi în zilele din postul mare când se săvârşeşte liturghia.

   [5] Sfântul Vasilie cel Mare, De Spirit. Sanct., c. 2, § 4.

   [6] Ibid., c. 3, 4, 5.

   [7] Ibid., c. 6.

   [8] Ibid., c. 7.

   [9]Ibid., c. 8.

   [10]Ibid., c. 9.

   [11] Τασ (εννοιασ) τε εκ των Γραφων ... και ασ εκ τησ αγραφου παραδοσεωσ των πατερων ... c. 9, § 22. Din expresiile Sfântului Vasilie, protestanţii pot vedea că tradiţia nescrisă a Bisericii este cât se poate de veche. Au putut chiar să se convingă din citatele noastre din Sfântul Irineu, Tertullian şi din alţi Părinţi din primele trei veacuri, că această învăţătură era la fel de veche ca învăţătura apostolică.

   [12] Sfântul Vasilie cel Mare, De Spirit. Sanct., c. 10, 11.

   [13] Ibid., c. 12, 13, 14, 15.

   [14] Ibid., c. 16.

   [15] Ibid., c. 17, 18.

   [16] Ibid., c. 18, § 46.

   [17] Nu se putea exprima mai clar decât a făcut-o aici Sfântul Vasilie dogma Duhului purcezând de la Tatăl singur şi trimis prin Fiul. Totuşi teologii apuseni au falsificat texte ale Sfântului Vasilie şi le-au inventat chiar pentru a face din acest sfânt doctor un patron al ereziei apusene privind purcederea de la Tatăl şi de la Fiul. Textele pe care ei le-au falsificat nu se referă deloc la Principiul Sfântului Duh, ci la acţiunea comună a trei persoane, acţiune a cărei obârşie este Tatăl; al cărei mijloc este Fiul, şi care se lucrează în Sfântul Duh.

   [18] Sfântul Vasilie cel Mare, De Spirit. Sanct., c. 19 ad 25.

   [19] Ibid., c. 25 ad 30.

   [20] Ibid., c. 29, § 72, 73, 74.

   [21] Sfântul Vasilie cel Mare, Serm. de Legend., lib. Gentil.

   [22] Sfântul Vasilie cel Mare, De Spirit. Sanct., c. 10 şi urm.; Homil. in s. Baptism.

   [23] Sfântul Vasilie cel Mare, Moral. Regul. 21 şi urm.; Regul. brev. interrogat. 310; Epist. class. II. Epist. 93.

   [24] Sfântul Vasilie cel Mare, De Spirit. Sanct., § 66.

   [25] Sfântul Vasilie cel Mare, Regul. brev. interrogat. 229 şi 288.

   [26] Sfântul Vasilie cel Mare, Epist. class. II, Epist. 134, 161; De Spirit. Sanct., § 39, 61.

   [27] Sfântul Vasilie cel Mare, Epist. class. I, Epist. 42; Epist. class. II, Epist. 161, 183, 197.

   [28] Iezuitul Barruel (Despre papă şi despre drepturile sale, partea a II-a, c. 3) a citat o epistolă a Sfântului Vasilie către Sfântul Atanasie ca cuprinzând o dovadă în favoarea papalităţii. Nu există în această epistolă nici măcar un cuvânt în favoarea papalităţii. În schimb, se poate citi acolo că Sfântul Atanasie avea grijă de toate Bisericile. Dacă acest cuvânt ar fi fost spus despre episcopul Romei, s-ar fi abuzat de el în favoarea papalităţii. Totuşi, el nu dovedeşte decât râvna episcopală a celui care a meritat [acest cuvânt] (Epist. 69 ad Athan.). Barruel l-a făcut pe Sfântul Vasilie episcop de Neocezareea.

   [29] Sfântul Grigorie Teologul, Op. Edit. Bened.

   [30] Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul 1.

   [31] Ibid., Cuvântul 2.

   [32] Ibid., Cuvântul 9. Primele cuvinte din acest discurs arată că se făcea o ungere a preoţilor şi a episcopilor atunci când ei erau hirotoniţi.

   [33] Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul 10.

   [34] Ibid., Cuvântul 12, 16 şi 18.

 

Episodul urmator