----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 94 vizitatori și nici un membru online

Meşteşugul rugăciunii (VIII)

de arhimandrit Serafim Alexiev

 

Episodul anterior

 

Dobândirea adevăratei rugăciuni (continuare)

Prin taina pocăinţei şi prin taina sfintei împărtăşanii omul se înnoieşte, primeşte mare har şi în inima lui începe iarăşi să-L simtă cu tărie pe Dumnezeu. Cel ce nu înăbuşă acest simţământ cu un oarecare păcat greu, îl va putea preface cu timpul în flacără, dacă se îndeletniceşte în permanenţă şi se nevoieşte. Această nevoinţă îi este de neapărată trebuinţă după fiecare sfântă împărtăşanie, căci sfânta împărtăşanie întăreşte cu putere pe creştinii care iau aminte la ei înşişi întru viaţa cea duhovnicească şi în rugăciunea cea neîmprăştiată. Ea îi curăţeşte de păcate, dă mare har, iar prin aceasta îndatorează mult. Sfântul Isihie al Ierusalimului scrie:

,,Când noi, nevrednicii, ne învrednicim cu frică şi cu cutremur să ne împărtăşim cu dumnezeieştile şi preacuratele taine ale lui Hristos, Împăratul şi Dumnezeul nostru, atunci mai cu seamă trebuie să arătăm trezvie, pază a minţii şi luare aminte ca acest dumnezeiesc foc, adică Trupul Domnului nostru Iisus Hristos, să nimicească păcatele şi micile şi marile necurăţii ale noastre. Căci intrând în noi, El îndată izgoneşte din inima noastră duhurile viclene ale răutăţii şi ne iartă păcatele de dinainte. Atunci, mintea noastră devine slobodă de tulburarea cea rea a gândurilor viclene. Iar după toate acestea, stând la porţile inimii noastre, cu grijă ne păzim mintea, până ce ne învrednicim din nou să ne împărtăşim cu sfintele taine, iar dumnezeiescul Trup tot mai mult şi mai mult va lumina mintea noastră şi o va face strălucitoare precum o stea.

Dacă omul însă, după ce s-a curăţit de păcate, se dedă din nou la acestea, îşi aşază el însuşi o piedică pe calea către Dumnezeu. Este adevărat, calea Lui nu se închide întru totul, dar cu cât simţirea de Dumnezeu se stinge, cu atât mai mult se înteţesc patimile. Iar pentru restabilirea stării de dinainte se cere mare nevoinţă, sudoare, lacrimi şi pocăinţă. Dumnezeu nu refuză însă nimănui întoarcerea acestui simţământ, însă, după ce-l dobândim, trebuie să-l preţuim şi să-l păzim. Harul nu se ia de la nimeni până la moartea sa, însă el nu are loc de lucrare. Astfel, atunci când patimile se sălăşluiesc în inimă, să le îndepărtăm şi harul va începe din nou să se arate. Cu cât mai mult îţi curăţeşti inima de acestea, cu atât mai mult ea se însufleţeşte de simţirea lui Dumnezeu. Iar când inima devine pe de-a întregul curată, simţirea cea de rugăciune a lui Dumnezeu se preface în foc. Până ce în inimă există încă patimi, simţirea de Dumnezeu pâlpâie precum o scânteie. Sarcina noastră trebuie să fie aşadar de a aprinde această scânteie prefăcând-o într-un foc de har mistuitor”.

Sfântul Grigorie Sinaitul scrie: ,,Darul pe care îl primim de la Hristos prin sfântul botez nu se nimiceşte, ci doar se îngroapă precum o comoară în pământ. Înţelepciunea duhovnicească şi recunoştinţa cer să ne îngrijim însă să-l descoperim şi să-l scoatem la iveală. În acest scop se cer următoarele mijloace:

1. Acest dar se descoperă printr-o împlinire cu multă trudă a poruncilor (lui Dumnezeu) astfel încât cu cât mai mult vom împlini poruncile Lui, cu atât mai mult acest dar îşi va arăta măreţia şi strălucirea.

2. Acesta se manifestă şi se descoperă prin neîncetata chemare a Domnului Iisus ori, altfel spus, prin neîncetata pomenire a Domnului.

Primul mijloc este puternic, dar cel de-al doilea este şi mai puternic, astfel că primul primeşte de la el deplina sa putere. Pentru aceasta, dacă cu sinceritate dorim să descoperim sămânţa harului ascunsă întru noi, să ne grăbim să ne obişnuim cât mai degrabă cu lucrarea inimii, să avem în inima noastră un singur lucru – rugăciunea –, fără să ne închipuim cu mintea vreun oarecare chip, şi atunci ea va lumina inima noastră şi va arde în ea nespusa iubire către Domnul”. Atunci rugăciunea va curge în inima noastră precum un pârâu primăvara – fără constrângere şi fără pierzătoarea răspândire.

Rugăciunea nerăspândită, după cuvintele Sfântului Teofan Zăvorâtul, este dar al lui Dumnezeu, care se dă celor ce îl caută cu osârdie. Ca să o primeşti trebuie să arăţi nevoinţe proprii, unite cu multă silinţă. Însă, cu toate nevoinţele tale pline de silinţă, tot nu o vei dobândi pe aceasta, până ce Dumnezeu nu ţi-o va da. Iar aceasta este o lege dată după buna rânduială a lui Dumnezeu. Iată de ce trebuie, atunci când singuri ne îndeletnicim îndeosebi cu rugăciunea, să nu uităm să ne rugăm, iar Dumnezeu ne va da darul rugăciunii, după cum a spus Sfânta Ana, mama Sfântului Prooroc Samuil: Cel ce dă rugăciunea celui ce se roagă (I Împăraţi 2, 9).

Sfântul Teofan concretizează ce fel de nevoinţe se cuvine să depunem ca să ajungem la rugăciunea neîmprăştiată: nu trebuie să îngăduim gândurilor să rătăcească după bunul plac. În acest scop, trebuie să ne întrebuinţăm de voia noastră. Dacă ele fără de voie rătăcesc, îndată trebuie să le întoarcem înapoi, ocărându-ne pe noi şi scârbindu-ne de răspândirea noastră, cu frângerea inimii pentru îngăduirea neorânduielii în rugăciune. Sfântul Ioan Scărarul spune că este nevoie ca, plini de silire, să voim să întoarcem gândurile care rătăcesc şi să închidem mintea noastră în cuvintele rugăciunii. Sfântul Ioan Gură de Aur sfătuieşte ca, în cazul răspândirii, să ne întoarcem şi să citim rugăciunea de acolo de unde am încetat să îi urmărim sensul şi chiar să repetăm de câteva ori rugăciunea întru care ne-am răspândit, până ce, mai apoi, vom reuşi să o spunem cu mintea adunată. Lupta sistematică cu răspândirea minţii va fi tratată în capitolul următor.

După învăţătura Sfinţilor Părinţi, îndeletnicirea după dreptar întru rugăciune conduce către spor duhovnicesc încet, dar sigur, precum trupul unui copil care este sănătos şi se hrăneşte bine, şi care, pe nesimţite, dar sigur, creşte. Pravila de temelie în viaţa duhovnicească este de a nu-ţi închipui că ai sporit mult întru aceasta.

,,Trebuie să ştim – scrie Sfântul Teofan – că urcuşul spre desăvârşire este nevăzut de râvnitorul evlaviei. Se cuvine să ne nevoim cu sudoarea feţei, ca şi cum lucrarea noastră ar fi fără roade. Harul îşi lucrează ale sale întru ascuns. Vederea omului, ochiul omenesc, mănâncă binele. Omului i se cuvine doar una: să-şi vadă nevrednicia. Calea către desăvârşire este calea către conştiinţa că eu sunt orb şi sărac şi gol; în legătură nemijlocită cu aceasta stă frângerea duhului, cât şi simţământul durerii şi întristării pentru propria noastră necurăţie, descoperită înaintea lui Dumnezeu ori – altfel spus – pocăinţa neîncetată.

Simţământul de pocăinţă se distinge prin semnele adevăratei nevoinţe. Cel ce se îndepărtează de acesta şi îl pune pe fugă acela se îndepărtează de cale. La temelia şi începutul noii vieţi stă pocăinţa. Ea trebuie să fie legată de creşterea acesteia şi să se maturizeze împreună cu ea. Maturizarea se leagă de cunoaşterea nevredniciei şi păcătoşeniei noastre: ea se adânceşte având simţământul frângerii inimii şi pocăinţei, lacrimile fiind măsura izbânzii, iar plânsul neîncetat semn al curăţiei iminente.

Dacă omul se dedă însă slavei deşarte şi începe îndată să vadă întru nevoinţa sa de rugăciune oarecare izbânzi, însoţite mai cu seamă de vedenii, acesta este un semn limpede al înşelării demonilor. Un asemenea lucru se petrece cel mai adesea cu aceia care nu aşază simplitatea inimii, frica de Dumnezeu şi binecuvântata smerenie la temelia nevoinţelor lor de rugăciune, ci se conduc de iubirea de cinste, părerea de sine şi slava deşartă”.

Ca să ne păzească de asemenea amăgiri, Sfântul Nil Sinaitul interzice explicit ca în timpul rugăciunii să ni-L reprezentăm pe Dumnezeu în vreun anume fel. ,,În chip nematerial păşeşte către Cel Nematerial, sfătuieşte el, şi te vei uni cu El”.

Demonii folosesc cu îndrăznire slava deşartă a nevoitorilor ca să-i facă să cadă. În timpul rugăciunii, ei zugrăvesc în închipuirea acestora felurite lumini şi chipuri şi îi fac să cugete că iată, de acum, ei au avansat mult în rugăciune şi s-au învrednicit chiar de vedenii. Sfântul Nil sfătuieşte: ,,Nicicum să nu doreşti şi să nu cauţi să vezi în timpul rugăciunii vreun chip ori vreo reprezentare, să nu doreşti să vezi în chip simţit îngeri, ori puteri, ori pe Hristos, ca să nu-ţi pierzi judecata şi să nu primeşti pe lup drept păstor şi să nu te închini vrăjmaşilor demoni !”

,,Dacă te rogi împotriva unui oarecare gând şi observi că el îndată şi uşor se topeşte, judecă cum s-a făcut aceasta ca să nu fii răpus în luptă şi să cazi în înşelare, ori să ajungi să devii trădător al tău. Uneori se întâmplă următoarele: demonii îţi insuflă oarecare gânduri şi te îndeamnă să te rogi împotriva lor, să li te împotriveşti şi ei îndată fug. Procedează astfel ca să te prindă în mreaja înşelării duhovniceşti prin gândul înălţării de sine, cum că ai început deja să-ţi birui gândurile şi să-i înfricoşezi pe ei”.

,,Trebuie să ştii – spune Sfântul Nil – şi următoarea viclenie a demonilor. Uneori ei se împart pe cete. Unii vin cu sminteala, iar când tu cauţi ajutor, intră alţi demoni, în chip îngeresc, şi-i izgonesc pe primii, ca să te înşele cu gândul că ei sunt îngeri adevăraţi şi să cazi în înşelare de sine, că eşti vrednic de aceasta”.

Înfricoşătoare este lupta cu demonii. Ei cu nimic nu pot să fie biruiţi în afară de smerenia noastră, fapt pentru care Dumnezeu ne trimite binecuvântatul Său ajutor.

În răutatea lor împotriva noastră, demonii recurg la felurite tactici. Când văd că nu ne pot prinde în mreaja slavei deşarte, se slujesc de aşa-numita înfricoşare diavolească. Din pricina acestei înfricoşări au pătimit îndeosebi sihaştrii, care au petrecut în singurătate pe de-a întregul într-o viaţă plăcută lui Dumnezeu, purtând un necruţător război cu demonii şi luând asupră-şi neîncetata nevoinţă a rugăciunii. În mijlocul rugăciunii, li se arătau uneori fiare însetate de sânge, ori vedeau că împotriva lor se ridică sabie cu aprig tăiş, ori vedeau foc mistuitor în chilia lor. Sfântul Nil sfătuieşte pe asemenea mucenici ai nevoinţei rugăciunii să nu se teamă de vedeniile vrăjmaşului, căci ele nu sunt înfricoşătoare pentru adevăraţii împlinitori ai fricii de Dumnezeu. Cele mai puternice mijloace împotriva vedeniilor sunt curăţia, nădejdea în atotputernicia lui Dumnezeu, frica de Dumnezeu şi binecuvântata şi duhovniceasca bărbăţie, care este rezultat al încrederii în Dumnezeu.

,,Străduieşte-te, pe cât îţi este cu putinţă, să petreci întru curăţie şi în bărbăţie – învaţă Sfântul Nil –, şi năvălirea vrăjmăşească a demonilor nu se va atinge de sufletul tău … Că Îngerilor săi va porunci pentru tine, ca să te păzească (Psalmi 90, 11). Acestea, în chip nevăzut, vor abate de la tine orice lucrare a vrăjmaşului”. ,,În timpul unor asemenea ispite, foloseşte rugăciunea neîncetată, stăruitoare şi scurtă”.

Să ne temem de Dumnezeu, nu de demoni, sfătuieşte acelaşi Sfânt Părinte şi lămureşte: ,,Dacă stai la rugăciune înaintea lui Dumnezeu, Atotţiitorul, Făcătorul şi Proniatorul, de ce atât de înfricoşat eşti înaintea Lui, încât lăsând frica nebiruită a lui Dumnezeu, te temi de muşte şi ţânţari ? Ori nu auzi ce spune proorocul: De Domnul Dumnezeul tău să te temi (A Doua Lege 10, 20) ?”

Cel ce se nevoieşte după dreptar în rugăciune, cel care a biruit teama de demoni, care nu s-a dedat la înşelările lor cele viclene, care se conduce întru îndeletnicirea sa cu rugăciunea după simplitatea inimii, smerenie, frica de Dumnezeu şi evlavie, care, în ciuda oricărei piedici a demonilor care încearcă să facă neroditoare nevoinţa rugăciunii, se sileşte pe sine către rugăciune, acela neîncetat şi fără întârziere va spori din rugăciunea cea din afară către cea lăuntrică, de la rugăciunea împrăştiată către cea neîmprăştiată, de la rugăciunea stearpă către cea din inimă şi el poate să ajungă astfel până la acele vârfuri ale rugăciunii pe care Sfântul Nil Sinaitul le descrie astfel: ,,Când mintea ta aprinsă de setea de Dumnezeu, încetul cu încetul, ca şi când s-ar rupe de trup, se îndepărtează de toate gândurile născute din închipuirile cele simţite ori de amintirile întinate, şi prin aceasta se umple de evlavie şi de bucurie, atunci poţi cugeta că ea s-a apropiat de hotarele rugăciunii”.

Dumnezeu, în chip proniator, dă celor care se îndeletnicesc smeriţi întru rugăciune să guste uneori harul şi dulceaţa ca, văzând din experienţă că nevoinţa lor nu este zadarnică, să se întărească duhovniceşte. Unui lucrător osârdnic al rugăciunii i s-a dat de pildă să simtă un neobişnuit simţământ al dulceţii prezenţei vii a lui Dumnezeu peste tot în lume. Acest simţământ l-a umplut de atâta dragoste către întreaga zidire, încât el a fost gata, plin de umilinţă şi de bucurie, să sărute pământul. Iar Sfântul Simeon Noul Teolog, care a fost străin de orice slavă deşartă şi prin viaţa lui duhovnicească dreaptă şi plină de silire a ajuns la cea mai adâncă smerenie, s-a învrednicit să guste şi cea mai mare bucurie a rugăciunii.

,,O, minune ! – scrie el, nu spre lauda sa, ci spre sporirea şi întărirea noastră – ce cuvânt poate să exprime acesta, care este … mai înalt decât orice cuvânt ! Am văzut lumina, fără de lumină şi şezând în chilie am văzut înlăuntrul meu pe Ziditorul lumii şi am vorbit cu El; şi m-am umplut de dragoste către El; şi am rămas în această contemplare a lui Dumnezeu şi, unit cu El, m-am ridicat mai sus decât cerul. Unde era atunci trupul ? Nu ştiu. Domnul mă iubeşte şi mă primeşte întru Sine şi mă ascunde la pieptul Său şi, fiind în cer, în acelaşi timp este şi în inima mea şi eu Îl văd şi aici şi acolo ! Atotţiitorul mă face nu doar asemenea îngerilor, însă mă şi deosebeşte cu întâietate în faţa acestora, pentru că Cel nevăzut şi Cel de neajuns după fiinţă Se face văzut de mine şi Se uneşte cu fiinţa mea. Aceasta este acel lucru despre care ne grăieşte Apostolul: Cele ce ochiul nu a văzut, nici urechea nu a auzit, nici la inima omului nu s-au suit (I Corinteni 2, 9). Petrecând într-o asemenea stare, nu doar că nu doreşti să mai ieşi din chilia ta, ci chiar ai dori să te ascunzi în străfundurile pământului; iar acolo, departe de lume, să contempli pe Stăpânul şi Ziditorul cel fără de moarte”.

Astfel s-au îndeletnicit şi au izbândit întru rugăciune toţi plăcuţii lui Dumnezeu. Astfel pot şi trebuie să se îndeletnicească şi toţi creştinii, fie feţe duhovniceşti, fie mireni. Aparte de aceasta, în orice împrejurări trăiam – fie în mânăstire, fie în adâncă însingurare, fie în vâltoarea vieţii acestei lumi –, noi cu toţii suntem datori să intrăm în permanenţă în inimă şi cu osârdie să avem părtăşie cu Dumnezeu ca să nu pierim, îndepărtaţi fiind de El, căzând în mrejele celui viclean. Dacă noi toţi trebuie să plătim datoria noastră morţii şi să părăsim această lume ca să ne arătăm pe lumea cealaltă la Judecată, este limpede că toţi trebuie să ne pregătim pentru întâlnirea noastră cu Dumnezeu. Ce vom grăi atunci cu El dacă nu ne-am deprins cu aceasta încă de aici ? Iar convorbirea cu El o deprindem prin rugăciune. Cel ce se îndeletniceşte aici întru rugăciune şi ajunge, cu umilinţă din inimă, să grăiască cu Părintele Ceresc, unul ca acela nu va amuţi într-o teamă fără de răspuns, atunci când se va afla la Judecată înaintea Lui.

 

Episodul urmator