----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ
şi
STATISTICA BISERICEASCĂ
 
de
Euseviu Popovici
Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi
 
Partea a IV-a
Bisericile heterodoxe de la Răsărit şi cele ce s-au format din sânul lor şi s-au unit cu Roma, de la 1453-1910
 

§. 225. Biserica Armeană

Armenii care, după căderea statului lor Armenia mică la 1375, şi-au pierdut independenţa cu totul (§. 135 şi 150 b), îndată după începutul periodului prezent (V) trecură cu ţara lor o parte sub dominaţiunea perşilor, o parte sub a turcilor, o parte de la 1820 sub a ruşilor, iar o parte încă mai demult începură a părăsi patria şi a funda colonii, o diaspora, în alte ţări, mai ales în Europa răsăriteană, în Asia până la India şi în nordul Africii, un număr mai mare chiar în America şi Australia.

Cei răspândiţi în Europa, deşi nu sunt prea pronunţaţi monofiziţi, aşa că nu numai ei, ci şi unii ortodocşi şi romano-catolici neagă că ei ar fi monofiziţi şi nu-i consideră chiar eretici, ci numai schismatici, totuşi au avut a suferi multe persecuţii pentru credinţa lor şi presiuni de a se converti, aşa cei din Transilvania şi Ungaria încă din Periodul IV, din primele trei decenii ale secolului XV din partea romano-catolicilor, de aceea fugiră în Moldova sub protecţia lui Alexandru cel Bun domnul Moldovei (1400-1432, † 1 ianuarie 1433), tot aşa chiar în periodul prezent (V) cei din Moldova la 1526, 1551 şi 1672 din partea unor domnitori tirani, sub masca zelului pentru credinţa ortodoxă, de aceea mulţi s-au dus din Moldova iar în Transilvania, unde acum domnea mai multă siguranţă, aşa la 1526 din cauza persecuţiilor lui Ştefăniţă Vodă IV (1517-1527), în 1551 din cauza persecuţiilor lui Ştefan Vodă Rareş (1551-1552) şi în 1672 din cauza persecuţiilor lui Gheorghe Duca Vodă (1668-1672), tot aşa încâtva şi în Ţara Românească, fără ca persecutorii lor din ambele ţări să fi ajung la vreun rezultat; de asemenea la 1626-1651 în Polonia, unde rezultatul fu că în sfârşit ei se uniră cu Biserica Romană.

Căpetenia supremă a Bisericii Armene, catolicosul, de la 1441 avea rezidenţa din nou în Mânăstirea Egimiazin (Etschmiadzin) din provincia Erivan (§. 151); în cursul periodului precedent (IV) el dobândi 3 colegi, adică în 1114 un alt catolicos în Aghtamar, recunoscut la 1290, şi în 1441 un al treilea catolicos în Sis (Cilicia), iar în 1311 şi un patriarh în Ierusalim, proclamat de armenii locali, dar recunoscut de toţi abia de la jumătatea secolului XVII. De asemenea chiar la începutul periodului prezent (V) el mai dobândi un coleg în Constantinopol, numit în 1461 de sultanul Mahomed II (1451-1481) pentru armenii din statul său; acesta ca şi cel din Ierusalim are titlul de patriarh, ce la armeni este inferior celui de catolicos.

Totuşi catolicosul din Egimiazin (Etschmiadzin) a rămas continuu unica căpetenie supremă a întregului episcopat armean; el are drept a hirotoni pe toţi episcopii şi a sfinţi mirul pentru Biserica Armeană întreagă. Până la 1828 supus Persiei, de atunci el cu întreaga provincie Erivan trecu sub dominaţiunea Rusiei, pe când colegii săi din Aghtamar, Sis şi Ierusalim au rămas sub dominaţiunea turcilor încă din secolul XVI. În Rusia, Biserica Armeană, numită ,,Grigoriană” (de la Grigorie Luminătorul sau convertitorul Armeniei la creştinism), se priveşte ca o Biserică amică cu Biserica Ortodoxă a Rusiei. Totuşi ea s-a opus propunerilor, ce i s-au făcut sub ţarul Nicolae I (1825-1855), de a se uni cu Biserica Ortodoxă a Rusiei.

De asemenea a privit ca o restrângere foarte jignitoare a autonomiei sale faptul că în 1903 statul i-a luat sub administraţia lui averile şi a impus consimţământul său ca condiţie pentru numirea valabilă a tuturor demnitarilor bisericeşti ai ei; dar în 1905, an în care s-a deschis perspectiva unei prefaceri generale în politica internă a Rusiei, Biserica Armeană redobândi dreptul de a-şi administra averea ei mobilă şi imobilă. Căpetenia supremă a ei, catolicosul din Egimiazin (Etschmiadzin) are pe lângă sine un sinod permanent armean, format după modelul celui ortodox al Rusiei. Instrucţiunea teologică superioară din Biserica Armeană se predă în o academie spirituală din Egimiazin, iar cea pentru formarea clerului de enorii se predă în seminariile teologice din Erivan, Tiflis, Şuşa şi Naxivan (Nahicevan, Nachischewan).

Biserica Armeană este tratată bine şi în Persia. Din contră în Turcia Biserica Armeană a ajuns în timpul recent în o situaţie chiar disperată, de la 1894 ea avu să sufere măceluri de repetate ori; în 1895 şi 1896 acestea luară proporţii enorme[1], dar ele nici în 1904 n-au fost înfrânate şi în 1909 s-au repetat iarăşi. Aceste calamităţi ale armenilor din Turcia, precum şi experienţa ce făcură armenii din Rusia la 1903, când li s-a restrâns autonomia lor bisericească, au contribuit a se forma o partidă revoluţionară, atât între armenii din Turcia, cât şi între cei din Rusia.

Cei 5 patriarhi au sub ei 62 arhiepiscopi şi 9 episcopi.

Biserica Armeană sau ,,Grigoriană” în totalitate are peste 24 milioane de credincioşi. Dintre aceştia după calculul cel mai redus 1.200.000 sunt în Turcia asiatică, 1.100.000 (sau 1.124.000 după recensământul populaţiei ruseşti din 1897 sau 1.344.000 după cel din 1909) sunt în Rusia asiatică, ca vreo 45.000-50.000 sunt în Persia, 100.000 sunt în Turcia europeană, 60.000 (55.000 după recensământul populaţiei ruseşti din 1897, 70.000 după cel din 1909) în Rusia europeană, circa 6.000 în România, 2.000 în Austro-Ungaria, aproape vreo 400 din aceştia sunt în Bucovina.

Pe lângă diferenţele principale, cele dogmatice, de caracter monofizit, Biserica Armeană profesează un semi-psihopannihitism moderat (învăţătură despre somnul sufletelor, adică dogma că sufletele răposaţilor până la învierea trupurilor încă nu se află în starea definitivă a răsplătirii, ci numai în o stare expectativă de veselie, respectiv de frică mare, a răsplătirii), ea mai are şi alte particularităţi prin care se deosebeşte de Biserica Ortodoxă. Unele din acestea sunt de origine străveche, altele de origine monofizită, altele sunt apoi inovaţii, izvorâte din influenţa latinilor şi adoptate spre a sfida pe greci. Aceste particularităţi sunt mai ales următoarele:

 

1. Liturghia Bisericii Armene este extrasă din cea de la Ierusalim, atribuită Sfântului Iacov, dar sporită cu adause posterioare din liturghia Sfântului Vasilie şi din a Sfântului Ioan Gură de Aur. La săvârşirea ei se întrebuinţează de la secolul X sau XI azime, după exemplul latinilor şi vin curat, neamestecat cu apă, ca la monofiziţi. Trisaghiul are adausul: ,,Cel ce te-ai răstignit pentru noi” adaus ce provine de la monofiziţi.

2. Botezul, ca simbolizare a celor 3 zile în care Mântuitorul a zăcut în mormânt, se săvârşeşte repetând la fiecare din cele 3 cufundări întreaga formă a lui, adică cuvintele ,,În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”, ce se rostesc la botez.

3. Mirul (Hrisma). Materia tainei cu acest nume se prepară din ulei de sesam, iar nu din untdelemn (sau ulei de măsline), ce nu se produce în Armenia.

4. Hirotonia preoţilor nu se săvârşeşte numai prin punerea mâinilor, ci şi prin ungerea capului şi a degetului celui mare cu mir şi la una şi aceeaşi liturghie se hirotonesc mai mulţi preoţi şi diaconi, ca şi la apusenii romano-catolici.

5. Căsătoria se consideră absolut indisolubilă ca şi în Biserica Romano-Catolică.

6. Maslul se săvârşeşte complet numai la preoţi, iară la mireni bolnavi se citesc numai rugăciunile pentru bolnavi.

7. Naşterea şi Botezul Domnului se serbează, după uzul originar de la Răsărit, împreună la 6 ianuarie, în ziua de Arătarea Domnului (Epifania).

8. Unele sărbători cad în alte anotimpuri, sau cel puţin în alte zile decât în cele ale sărbătorilor Bisericii Ortodoxe. Unele sărbători ale Mântuitorului şi ale Maicii Domnului, când cad în o zi de peste săptămână se serbează în duminica cea mai apropiată de înainte sau de după acea zi; din contra sărbătorile îngerilor sau ale sfinţilor se serbează de predilecţie sâmbăta, apoi unele sărbători ale Bisericii Armene lipsesc în cea Ortodoxă şi viceversa; în sfârşit a doua zi de Bobotează, de Paşti, de Adormirea Maicii Domnului, de Înălţarea Sfintei Cruci este consfinţită în Biserica Armeană pomenirii morţilor.

9. Dintre posturile de peste an, numai postul mare cade totdeauna odată cu al Bisericii Ortodoxe. Celelalte sunt în număr de 10; o parte din ele sunt de câte 5 zile şi cad înaintea sărbătorilor mai mici, ce se serbează sâmbătă, altele durează câte 6 zile şi se ţin înaintea sărbătorilor mari ce se serbează duminica, adică:

 

a. 6 zile înainte de Bobotează;

b. 5 zile după Duminica Vameşului şi a Fariseului sau înainte de sâmbăta Sfântului Mucenic Serghie; acest post este numit ajun premergător sau Aragiovore, în limba armeană nouă Arţivurţ, înainte mergător, înainte vestitor sau şi postul Sfântului Serghie sau al ninevitenilor şi se zice că este aşezat de Sfântul Grigorie Luminătorul, ca post vestitor de pocăinţa armenilor, care doreau a fi botezaţi de sfântul; el apoi s-a păstrat ca post pregătitor spre postul mare, pe când Biserica Ortodoxă, în această săptămână, ce se numeşte cu numele, împrumutat de la armeni, săptămâna lui Arţivur (la români hârţ) spre a pune în evidenţă opoziţia, dezleagă chiar postul miercurii şi vinerii, poate şi ca demonstraţie contra fariseului din Evanghelie, care se credea foarte drept fiindcă postea de 2 ori pe săptămână;

c. 5 zile în săptămâna întâia după Duminica Rusaliilor, sau înainte de sâmbăta Sfântului Ilie, săptămână în care Biserica Ortodoxă de asemenea dezleagă chiar postul de miercuri şi vineri;

d. 5 zile în săptămâna a patra după Rusalii, înaintea sâmbetei Sfântului Grigorie Luminătorul, post ce se numeşte şi al verii;

e. 6 zile în săptămâna a şaptea după Rusalii, înainte de duminica Schimbării la Faţă;

f. 6 zile înainte de duminica Adormirii, ce cade duminică între 12 şi 18 august;

g. 6 zile înainte de duminica Crucii, ce cade între 11 şi 17 septembrie;

h. 6 zile înainte de duminica în care se serbează a doua oară Înălţarea Sfintei Cruci şi care cade la două săptămâni după întâia serbare a ei ca sărbătoare a aflării prin minune a unei părţi din crucea Domnului, ce de mult timp se credea pierdută, dar s-a aflat în anul 653 pe Muntele Varag sau Varak din Armenia;

i. 6 zile înainte de Hisnagaţ, adică înaintea sărbătorii de toamnă, ce cade duminică înainte de 21 noiembrie, adică înainte de Intrarea în Biserică a Sfintei Fecioare; acest post, ce coincide cu începutul postului Crăciunului în Biserica Ortodoxă, este numit de apuseni şi postul armenesc al Adventului;

l. 5 zile înainte de sâmbăta Sfântului Iacov cel Mare, episcopul Nisibei († 338), în săptămâna de după Sfântul Nicolae; acest post se numeşte de iarnă.

 

10. În posturi este oprit a mânca peşte; dar în ajunul Bobotezei şi în Sâmbăta Mare seara, de la 7 ceasuri înainte se mănâncă peşte, lapte şi ouă; de asemenea în săptămâna de după Bobotează şi în timpul de la Paşti până la Înălţare nu este post.

11. O treaptă mai superioară de preoţi sunt vardapeţii sau vardabeţii necăsătoriţi, care posedă un fel de doctorat în teologie. Altfel ei se pot compara cu arhimandriţii Bisericii Ortodoxe şi de ordinar dintre dânşii se aleg episcopi.

12. Dintre diaconi numai arhidiaconii au drept a citi evanghelia şi a duce de la proscomidie pe sfânta masă discul şi potirul cu sfintele daruri, cel dintâi pus pe acest din urmă.

 

La slujbele bisericeşti episcopii, precum şi preoţii poartă un felon lung, în formă de mantie, încheiat la piept, ce se numeşte şurşar sau şurciar, iar pe lângă acesta episcopii poartă omofor şi de la 1182 mitra latinilor, în locul celei greceşti, pe care o purtau până atunci, căci în acel an Papa Luciu III (1181-1185) odată cu unirea maroniţilor, în speranţă că după ei se vor uni şi alţii, a trimis ca semn de distincţia lui Grigorie IV Thega, atunci catolicos al armenilor, o mitră de episcop latin (infula). Catolicosul începu să poarte în locul mitrei greceşti această mitră latină, pe care cruciaţii o făcură a părea mai respectabilă decât mitra răsăriteană; exemplul său îl imitară şi episcopii armeni, iară de atunci preoţii poartă mitra grecească; episcopii poartă încă şi toiag, iară pe lângă acesta şi inel, tot după exemplul latinilor.

Peste felon episcopii şi preoţii poartă un guler lat de metal (vagaş) ridicat, ca să stea sus, o imitaţie a veşmântului liturgic, ce din secolul VIII este în uz la apuseni şi se poartă în jurul gâtului (amictus); liturghisitorul are în picioare sandale, pe care la liturghie-i scoate şi rămâne numai în călţuni. În biserică altarul are spaţiu mai mic decât cel din bisericile ortodoxe; sfânta masă este drept la uşile zise ,,împărăteşti”, adică la uşile de sub mijlocul catapetesmei şi deci liturghisitorii stau înaintea acesteia; arhidiaconul duce sfintele daruri de la proscomidie, ce este în altar lângă zidul despre miazănoapte, prin altar şi pe uşa despre miazăzi a catapetesmei şi le pune înaintea uşilor împărăteşti pe sfânta masă; când se sfinţesc darurile şi se împărtăşesc liturghisitorii este trasă o perdea între ei şi restul bisericii.

De când s-au alipit de monofiziţi, armenii au avut, mai întâiu numai o parte din ei şi numai pentru un timp, dispoziţii amicale pentru Biserica Ortodoxă iar cea mai mare parte din ei a căutat mai adeseori a se depărta de dânsa; dar în Periodul V armenii s-au apropiat de Biserica Ortodoxă din ce în ce şi au potolit animozitatea, ce ortodocşii avură încă mult timp faţă de ei; totuşi abstracţie de propunerea ce li s-au făcut în Rusia sub împăratul Nicolae I (1825-1855) de a se încorpora la Biserica Rusiei, propunere ce ei n-au primit-o, nu s-au mai făcut în timpul modern alte propuneri serioase, ca Biserica Armeană să se unească cu cea Ortodoxă.

Din contra Biserica Romano-Catolică chiar în periodul prezent (V) adică chiar de la jumătatea secolului XV lucra cu ardoare spre a atrage la sine pe armeni. Unirea, ce încheie cu ei la Florenţa în 1439 după pseudo-unirea cu grecii, servi numai de bază pentru propaganda ei în viitor. Însă dacă până în secolul XVI acţiunea dominicanilor cu superiorul lor, episcopul latin (mai demult arhiepiscop) de Naxivan (Nahicevan) din Armenia (acum în guvernia Erivan a Caucazului rusesc), n-a fost fără succes chiar în Armenia, căci pe la 1330 ei înfiinţară acolo un ordin de dominicani armeni uniţi (,,uniţi sau unitori”) ai Sfântului Grigorie Luminătorul, de la jumătatea secolului XVI mai cu seamă iezuiţii s-au priceput a face o propagandă cu succes între armeni oriunde veneau în contact cu ei şi în sfârşit înfăptuiră o unire efectivă.

Iezuiţii au reuşit a atrage la unire mai întâi pe unii armeni din Europa; armenii din Polonia au fost cei dintâi care s-au unit; după repetite pregătiri anterioare (ca cele dintre anii 1535-1551, apoi cele dintre anii 1624-1626 făcute de catolicosul Melhisedec, care fugise din Armenia şi umbla după ajutor prin Apus), în jumătatea întâi a secolului XVII s-a unit în Lemberg Nicolae Torosievici sau Toroşievici, arhiepiscop al armenilor din Polonia chiar la începutul păstoriei sale de 55 ani, fiind hirotonit în 1626 de catolicosul Melhisedec, care se afla acolo şi pregătea uniunea. Torosievici muri în 1681; în cursul lungii sale păstorii, susţinut de poloni, a dus unirea la victorie decisivă în Biserica Armeană cu toată rezistenţa furioasă a armenilor.

Din Polonia unirea s-a propagat apoi între armenii din Moldova, unde este pomenit în 1669 un episcop unit al armenilor; dar aici ea s-a introdus mai mult nominal, din contra ea fu efectivă între armenii, care în anii 1526, 1551 şi 1672 fugiră din Moldova în Transilvania, mai ales între cei din Gherla (Armenopolis, adică oraş întemeiat de armeni imigraţi, Şamos-Ujvar); aici Mina, episcopul lor, încă în 1686 primi unirea patronată de împăratul Leopold I (1657-1705) şi în 1707 era episcop chiar Axentie sau Oxindie Virzirescu (Werzirowski † 1715), care decisese pe armeni a emigra în Transilvania. De atunci armenii nu mai avură episcop al lor propriu.

Mai greu s-au unit armenii de sub dominaţiunea Turciei şi a Persiei, cu toate că pe lângă ordinul uniţilor sau unitorilor, înfiinţat în secolul XIV, s-a mai înfiinţat în secolul XVII pe Liban un ordin nou de monahi armeni uniţi, ordinul Antonienilor din Armenia şi cu toate că câţiva catolicoşi din Egimiazin şi din Şis intrară în relaţii amicale cu Roma; în sfârşit la 1742 Avraam, catolicos de Şis, ales în 1740 de partea unionistă primi unirea formal; totuşi partida contrară unirii a pus în locul lui un catolicos neunit, pe când Avraam, care luă pentru sine şi pentru succesorii săi supranumele Petru, fu nevoit a-şi stabili reşedinţa pe Liban, teritor apărat mai bine, al colegului său maronit, cu toate că se intitula patriarh de Sis sau de Cilicia.

Între acestea iezuiţii, chiar puţin timp mai înainte, cu toată rezistenţa furioasă a massei armenilor, reuşiră a câştiga partizani ai unirii şi între armenii din Constantinopol, aşa pe la sfârşitul secolului XVII mai ales pe Mehitar (Mechithar), un tânăr preot învăţat (născut 1676, † 1749), care în 1700 s-a decis a înfiinţa în Constantinopol o şcoală anume pentru a pregăti unirea. Dar în 1701 el fu silit a părăsi Constantinopolul, unde întreprinderea lui avea inimici şi în 1702 s-a dus în Morea (Peloponez), pe teritor veneţian. Acolo înfiinţă în 1703 la Modon (Methona) un ordin nou de monahi armeni uniţi, sau congregaţia mehitariştilor, care la început era numai o congregaţie deosebită a ordinului Antonienilor.

Însă de la 1715, Morea trecând sub dominaţiunea turcilor, el s-a strămutat în 1717 împreună cu ordinul său în Veneţia, unde mehitariştii se stabiliră pe Insula San Lazaro şi înfiinţară acolo o şcoală spre a răspândi instrucţiunea şi unirea între conaţionali. După jumătatea secolului XVIII (1774) întemeiară o mânăstire şi în Triest, iar în 1811 una şi în Viena, aşa că ei au astăzi două mânăstiri principale în Viena şi Veneţia, cea din Viena cu o tipografie măreaţă şi o mânăstire filială în Triest. Ei au mari merite, căci au răspândit instrucţiunea între armeni şi au dat la lumină monumente de literatură armeană.

În secolele XVIII şi XIX unirea a făcut progrese şi în Patriarhia de Constantinopol, cu toate că massa armenilor, care repudia unirea, persecută pe partizanii ei, mai furios între anii 1715-1724 şi 1728-1729. La 1830 Roma reuşi a stabili un primat unit în Constantinopol, cu toate că chiar Poarta s-a opus mai mult timp. În sfârşit această primăţie a armenilor uniţi fu transformată la 1866 în patriarhie, dar în acelaşi timp a fost suprimată Patriarhia unită de Cilicia, cu reşedinţa pe Liban sau mai vârtos fu contopită cu primăţia din Constantinopol. Primul patriarh al armenilor uniţi din Constantinopol (Hassun † 1884) s-a arătat aşa de prevenitor faţă de dogmele şi aşezămintele latinilor (el şi la 1870 s-a declarat cu mare ardoare pentru infailibilitatea papei), că la 1870 când s-a întors de la Sinodul Vatican, o parte din armenii uniţi s-au dezbinat de el şi şi-au ales alt patriarh, în persoana episcopului Kupelian. Astfel în 1870 s-a format o schismă între armenii uniţi; adversarii infailibilităţii au fost preferaţi şi de guvern; dar în 1879 Kupelian ceru papei scuze şi apoi schisma încetă iar Hassun fu recunoscut din nou patriarh de toţi.

Patriarhii de Constantinopol ai fiecărei confesiuni sunt totodată în Turcia şi căpetenii naţionale ale coreligionarilor; de aceea şi patriarhul armenilor uniţi este acum căpetenie naţională a lor, dar abia de la 1866, căci mai înainte, când armenii uniţi aveau în Constantinopol numai un primat, în lipsă de un patriarh cleric, li se numise căpetenie naţională un ,,patriarh civil” (1835-1866).

Armenii uniţi sunt după unii în număr de 80.000 - 100.000; dintre aceştia vreo 20.000 se află în Europa, iară restul mai mult în Turcia asiatică; după alţii, numărul total al armenilor uniţi ar fi de vreo 130.000, din care 74.000 în Europa (43.000 în Turcia europeană, 24.000 în Rusia europeană, mai ales în Tiraspol pe Nistru (Dniestru), guvernia Cherson la sudul Rusiei, 5.200 - 6.000 în Austro-Ungaria, din care peste 400 în Bucovina, 1.000 în Italia), 13.000 sau 22.000 după recensământul populaţiei ruseşti din 1897 în Rusia asiatică, 30.000 în Turcia asiatică şi 13.000 în Egipt. Cei vreo 6.000 de armeni uniţi sau ,,catolici” din Austro-Ungaria sunt mai mult de jumătate în Ungaria, iară restul în Austria şi dintre aceştia peste 400 în Bucovina; ei, în opoziţie cu ceilalţi uniţi chiar de pe acelaşi teritor şi de acord cu maroniţii, nu se ţin de calendarul iulian, ci de cel gregorian.

Pentru pregătire de unionişti zeloşi în ierarhia armenilor uniţi, s-a înfiinţat în Roma de la 1883 un colegiu armean. Ierarhia lor consistă din un patriarh, care şi de când are reşedinţa în Constantinopol, se numeşte tot patriarh de Cilicia, 2 arhiepiscopi şi 18 episcopi, precum şi arhiepiscopul de Lemberg, care este exempt şi episcopul de Artvin din Transcaucazia Rusiei, de asemenea exempt. Romano-catolicii, precum şi austriecii numesc pe armenii uniţi ,,armeni catolici” şi spre deosebire de aceştia tot în Austro-Ungaria armenii monofiziţi sau gregorieni se numesc ,,armeni orientali”.

De la 1837 şi protestanţii, mai ales presbiterienii din America de Nord au reuşit a face prozeliţi mai ales între armenii din Turcia; de la 1847 aceşti armeni presbiterieni, în număr de 15.000, cum se crede, sunt recunoscuţi de Poartă prin lege. Dar protestanţii chiar în timpul cel mai recent s-au silit a se face simpatici armenilor din Turcia, cu ocazia măcelurilor şi incendiilor ce aceştia avură a suferi de la 1894, prin sprijinul moral şi material, cu care s-au grăbit a le veni în ajutor. În timpul cel mai recent chiar în Armenia rusească, luteranii de acolo (în număr de 77.000) au atras la luteranism peste 30.000 de armeni.

 

În episodul următor
Partea a IV-a
Bisericile heterodoxe de la Răsărit şi cele ce s-au format din sânul lor şi s-au unit cu Roma, de la 1453-1910
 

[1] Se zice că 100.000 armeni au fost omorâţi şi 500.000 au rămas fără adăpost, 2.500 oraşe şi sate armeneşti fură distruse, 568 biserici dărâmate la pământ, şi 77 mânăstiri prădate, locuitorii din 646 sate au fost atraşi cu forţa la mahomedanism; 190 preoţi au fost masacraţi, pentru că n-au voit a se face mahomedani şi 320 biserici fură prefăcute în moschei.