----------------

 

Carti in site

 

--------------------

De la Conciliul Vatican II (1965) la Sinodul pan-ortodox (2016):

Indicatoare de direcţie pe calea către Creta (II)

de preot Peter Alban Heers[1]

 
 
Cuvânt ţinut la Institutul Diakideio pentru Educaţia Poporului
din Patra, Grecia, 18 mai 2016
 
Acest discurs a fost ţinut înainte ca Sinodul din Creta să aibă loc şi a avut scopul de a atrage atenţia
asupra unui lucru extrem de grav: asemănarea izbitoare dintre un Sinod panortodox – cel pregătit a avea
loc în Creta, în iunie 2016 – şi unul heterodox – Conciliul Vatican II, care a avut loc între anii 1962-1965 şi
a marcat trecerea Bisericii Catolice într-o epocă nouă, mult mai apostată decât cea anterioară. Ideea
nu este nouă, dar părintele Heers o explică şi o argumentează succint şi pe înţelesul tuturor
 
Sublinierile din text aparţin redacţiei. Notele de subsol însemnate n.r. aparţin redacţiei.

 

 * * *

 

Indicatoare de direcţie pe calea Sinodului pan-ortodox

 

5. Susţinerea mişcării ecumeniste

În opoziţie directă cu un astfel de răspuns ortodox şi adecvat la ecumenismul sincretist, Sinodul pan-ortodox este încă o dată în armonie şi în pas cu Conciliul Vatican II nu numai într-o apreciere pozitivă a ecumenismului, ci şi într-o continuă şi aprofundată participare la mişcare. Această aliniere este cel de-al cincilea indicator de direcţie pe calea noastră către o înţelegere adecvată a viitorului Sinod.

În pofida faptului că participarea ortodoxă la ecumenism a fost întotdeauna, şi este şi astăzi, o pricină de dezbinare între creştinii ortodocşi, că două Biserici Ortodoxe locale au părăsit de mult Consiliul Mondial al Bisericilor[1] şi că mulţi episcopi şi clerici au cerut în mod consecvent încheierea neîncetatului compromis şi umilire a ortodocşilor în cadrul acelui organism, organizatorii Sinodului şi redactorii textelor sale sunt neperturbaţi şi neclintiţi in susţinerea şi promovarea sa.

 

6. Rolul hotărâtor jucat de teologii universitari

Cel de-al şaselea indicator de direcţie pe care cineva îl poate observa pe drumul către Creta este rolul predominant al teologilor universitari în alcătuirea textelor înaintate spre studiu.

Urmând exemplul Conciliului Vatican II, textele Sinodului pan-ortodox au fost pregătite de o comisie de teologi şi ierarhi pregătiţi la nivel universitar, trimişi ca reprezentanţi ai Bisericilor locale.

În ce priveşte Conciliul Vatican, este recunoscut în mare măsură că teologii universitari ,,erau arhitecţii reformelor masive care au fost iniţiate la Conciliul Vatican II”[2]. Contribuţia lor ,,a fost remarcabilă ... Episcopii [participanţi] la Vatican II erau conştienţi de importanţa teologilor”[3]. Conciliul a dat acceptarea oficială a lucrării lor de decenii pentru reînnoirea teologiei şi în particular a ecleziologiei[4].

În ce priveşte Sinodul pan-ortodox, se lucrează ceva foarte asemănător. Întreaga comunitate a Bisericii – mireni, monahi, clerici şi chiar ierarhi şi chiar ierarhia Bisericilor locale – a fost eliminată în mare parte din proces. Un grup mic de teologi universitari a constituit mâna călăuzitoare care a modelat textele ce trebuie supuse spre ratificare în Creta[5].

Semnificativ pentru participarea limitată a ierarhilor, fără a mai vorbi de monahi sau clerici, este faptul că textele finale, deşi aprobate în comisie în octombrie anul trecut (2015), nu au fost făcute cunoscute ierarhilor şi credincioşilor până la sfârşitul lunii ianuarie 2016. Aceasta, însă, nu i-a împiedicat pe teologii universitari aleşi din Thessaloniki şi Atena să aibă acces la textele finale şi să prezinte articole pe marginea lor în decembrie 2015.

Pe câtă vreme dominaţia teologilor universitari în Apus la Conciliul Vatican II nu poate fi considerată o ruptură cu practica trecută sau în mod particular problematică (într-adevăr, este aclamată ca o contribuiţie mare şi pozitivă), pentru ortodocşi, pentru care un teolog este cel care se roagă, a avea teologi universitari care-i călăuzesc pe episcopi este o apostazie de la epistemologia ortodoxă şi un semn că varlaamismul[6] şi-a ridicat încă o dată capul înşelat. Noi nu trebuie să uităm că în fiecare moment din istoria Sinoadelor la care a fost proclamată ortodoxia s-au părut [bun] Sfântului Duh şi episcopilor asceţi, nu scolaştilor filozofarzi care nu aveau nici o legătură cu teologia neptică[7] şi practica.

 

 

Convergenţă ecleziologică:

urmând Conciliului Vatican II, nu Sfinţilor Părinţi

 

Haideţi să fim atenţi acum la esenţa Sinodului pan-ortodox şi îndeosebi la convergenţa care se poate remarca în ce priveşte abordarea de către cele două sinoade a problemelor ecleziologico-dogmatice.

În primul rând, cineva este izbit de convergenţa, sau mai degrabă, identificarea totală cu privire la poziţia luată faţă de diferite erezii. Textele Conciliului Vatican II şi cele ale Sinodului pan-ortodox nu fac nici o referire la erezii sau înşelări, de parcă duhul înşelării nu mai lucrează în zilele noastre[8]. Părinţii din fiecare epocă şi de la fiecare Sinod Ecumenic şi Local aveau această primă sarcină fundamentală: deşteptarea conştiinţei bisericeşti. Ei aveau grijă să îndrepte atenţia plinătăţii Bisericii către falsificarea şi denaturarea revelaţiei Evangheliei de lupi grei (Faptele Apostolilor 20, 29), de acei bărbaţi grăind îndărătnicii (Faptele Apostolilor 20, 30), de prooroci mincinoşi (II Petru 2, 1) şi de eresuri de pierzare (II Petru 2, 1).

Atât Conciliul Vatican II, cât şi Sinodul pan-ortodox sunt contrare acestei practici apostolice, patristice şi sinodale statornicite a Bisericii: ele nu menţionează nici o înşelare, nici o erezie, nici o falsificare a învăţăturii şi vieţii bisericeşti ! Dimpotrivă, în textele propuse ale Sinodului pan-ortodox şi îndeosebi în textul ,,Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine”, devierile eretice de la învăţătura Părinţilor şi Sinoadelor Ecumenice sunt caracterizate ca simple ,,diferenţe teologice tradiţionale” şi ,,noi dezacorduri posibile” (§ 11), pe care Biserica Ortodoxă şi heterodocşii sunt chemaţi să le ,,depăşească” ! Influenţa Conciliului Vatican II şi a decretului său despre ecumenism este evidentă aici[9].

În al doilea rând, Sinodul pan-ortodox, urmând Conciliului Vatican II şi mişcându-se în cadrul ,,noilor circumstanţe (§ 4) în care chipurile nu există erezii, a luat iniţiativa fără precedent de a-i invita în mod oficial, pentru a fi prezenţi ca ,,observatori” la Sinod, pe ,,reprezentanţii [heterodocşi] ai Bisericilor sau confesiunilor creştine cu care Biserica Ortodoxă poartă dialoguri bilaterale, ca şi din alte organizaţii creştine”[10]. Niciodată în istoria de 2.000 ani a Bisericii nu au fost prezenţi la un Sinod Ecumenic sau Local ,,observatori” heterodocşi reprezentând ereziile care au fost condamnate de Sinoadele Ecumenice şi conştiinţa bisericească. Această idee neobişnuită de a avea ,,observatori” a fost introdusă cu doar 50 ani în urmă la sinodul papal, Conciliul Vatican II. În orice caz, un Sinod pan-ortodox nu ar trebui să aibă ca model practici, metode şi măsuri papale.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 


[1] N.r.: Cele două Biserici Ortodoxe locale sunt cele ale Bulgariei şi Georgiei, însă episcopii lor slujesc împreună cu cei aparţinând celorlalte Biserici Ortodoxe locale membre ale CMB. Aşadar, ce relevanţă are faptul că ele au părăsit CMB ? Nici una.

[2] Leonard Swidler, ,,Contextul: zdrobirea reformei prin zdrobirea teologilor şi oamenilor Bisericii” în Biserica în suferinţă: A trădat Vaticanul Conciliul Vatican II ? (The Church in Anguish: Has the Vatican Betrayed Vatican II ?), San Francisco 1987, p. 189-192.

[3] Yves Congar, Teologul în Biserică astăzi (Le Theologien dans l’Eglise aujourd’hui), p. 12.

[4] Mettepenningen, Noua teologie (Nouvelle Théologie), p. 6. Thomas Guarino, Fundaţiile teologiei sistematice (Foundations of Systematic Theology), New York, 2005, p. 288.

[5] N.r.: Noi am scris despre acest fenomen în articolul Opinii pe marginea Sfântului şi Marelui Sinod, partea a IV-a, când am amintit acel ,,grup operativ, care lucrează la periferia Fanarului şi a altor centre ecumeniste, care şi-a asumat în mod sistematic iniţiativa de a promova şi a face propagandă oricăror idei inovatoare şi învăţături heterodoxe care intră în lumea teologiei ortodoxe”, dar subiectul nu este nici pe departe epuizat. Pentru concizie, să notăm doar că cei care fac parte din acest ,,grup select de erudiţi ortodocşi” sunt aleşi încă de la începutul carierei lor universitare, cel mai probabil pentru înclinaţiile pe care le vădesc, dar şi datorită ascendenţei lor [cei mai mulţi dintre ei sunt greci, aparţinând sau fiind susţinuţi de familiile extrem de bogate ale grecilor din America, ale căror capi sunt masoni], ajung să studieze la catedre de teologie ortodoxă înfiinţate de aceşti greci sau chiar la universităţi catolice şi protestante, şi dobândesc o anume formaţie intelectuală, total tributară intereselor Fanarului.

[6] N.r.: Varlaamismul este curentul care s-a născut din ideile monahului Varlaam de Calabria (1290-1348), filozof umanist, teolog şi cleric născut în comunitatea ortodoxă greacă din Calabria, sudul Italiei. În jurul anului 1337, reacţionând faţă de criticile care au fost aduse scrierilor sale teologice de către un monah athonit, Grigorie Palama, care va ajunge mai târziu arhiepiscopul Thessalonicului, Varlaam - a cărui formaţie teologică era tributară scolasticismului apusean - a ridiculizat practicile isihasmului, al cărui apărător era Sfântul Ierarh Grigorie Palama. Mai mult, el a tăgăduit învăţătura isihastă potrivit căreia Dumnezeu poate fi cunoscut prin energiile Sale necreate, şi a afirmat că Dumnezeu nu poate fi cunoscut de om decât prin raţiune.

Conflictul care se va naşte între Varlaam de Calabria şi Sfântul Ierarh Grigorie Palama va fi cunoscut sub numele de controversa isihastă; confruntarea dintre cei doi va echivala cu o confruntare între raţionalism şi filozofia Sfinţilor Părinţi.

[7] N.r.: Adică, a Sfinţilor Părinţi.

[8] Cea de-a III-a Conferinţă pan-ortodoxă (Chambessy 1986) nu a îndrăznit să adopte expresia ,,creştini heterodocşi”. Potrivit proceselor verbale ale întrunirii, Mitropolitul Gheorghe al Muntelui Liban a declarat: ,,Eram pregătit să sugerez termenul ‘creştini heterodocşi’, dar probabil noi putem găsi o exprimare chiar mai moderată”. Preşedintele întrunirii, Mitropolitul Hrisostom de Myron a răspuns: ,,Haideţi să evităm utilizarea termenului ‘heterodox’” ! (Συνοδικά ΙΧ, p. 251).

[9] A se vedea Unitatis Redintegratio § 3, 4 şi protopresbiter Peter Heers, Reînnoirea ecleziologică a Conciliului Vatican II (The Ecclesiological Renovation of Vatican II), Uncut Mountain Press, 2015, 271-76.

[10] Potrivit deciziei întâistătătorilor (21-28 ianuarie 2016), următorii [observatori] vor fi invitaţi pentru a fi prezenţi ca reprezentanţi:

  1. 2 din Biserica Romano-Catolică;
  2. 1 din Biserica Coptă;
  3. 1 din Biserica Etiopiană;
  4. 1 din Biserica Armeană;
  5. 1 din Catolicosatul de Cilicia;
  6. 1 din Biserica Siro-Iacobită;
  7. 1 din Biserica Anglicană;
  8. arhiepiscopul vechilor catolici ai Uniunii de la Utrecht;
  9. 1 din Federaţia Luterană Mondială;
  10. secretarul general al Consiliului Mondial al Bisericilor şi şeful Comisiei Credinţă şi Ordine;
  11. preşedintele Consiliului European al Bisericilor;
  12. secretarul general al Consiliului Bisericilor din Orientul Mijlociu; şi
  13. preşedintele Consiliului Bisericii Evanghelice din Germania.