----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 32 vizitatori și nici un membru online

Meşteşugul rugăciunii (IX)

de arhimandrit Serafim Alexiev

 

Episodul anterior

 

Rugăciunea neîncetată

Viaţa noastră de pe pământ poate fi asemănată cu o călătorie plină de riscuri printr-o pădure seculară întunecată, unde se ascund multe fiare şi poţi întâmpina felurite primejdii. Cum să ne păzim nevătămaţi ? Şi cum să ajungem la scopul propus al călătoriei noastre ? – Este nevoie de multă luare aminte şi de rugăciune neîncetată, plină de osârdie, ca să nu pierim pe cale. Luarea aminte, cât şi rugăciunea neîncetată, va atrage asupra noastră harul lui Dumnezeu, fără de care nu putem să ne izbăvim de rele ascunse şi să ajungem în ţara mult dorită a mântuirii.

Având în vedere primejdiile prin mijlocul cărora ne mişcăm, Sfântul Apostol Pavel ne sfătuieşte: Socotiţi, drept aceea, cum să umblaţi cu pază, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi (Efeseni 5, 15). Neîncetat vă rugaţi (I Tesalonicheni 5, 17). Însuşi Hristos ne învaţă să rămânem întru rugăciunea cea neîncetată: Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită (Matei 26, 41). Ca să ne arate cum să ne rugăm neîncetat, Domnul ne-a lăsat pilda despre văduva care nu a dat pace judecătorului până ce el nu i-a împlinit cererea (potrivit Luca 18, 1-8).

Povăţuirea către rugăciunea neîncetată nu este întâmplătoare. Ea este parte nedespărţită a nevoinţei creştine. După învăţătura Sfinţilor Părinţi, noi toţi – preoţi, mireni – suntem datori să ne aflăm neîncetat în legătură cu Dumnezeu. Iată ce spune Sfântul Grigorie Palama: ,,Nimeni să nu creadă că doar feţele bisericeşti şi monahii sunt datori să se roage neîncetat, iar mirenii nu. În nici un caz ! Cu toţii, noi, creştinii, avem datoria de a petrece întotdeauna în rugăciune”. Căci rugăciunea este lumina, iar fără lumină nu putem nici să ne mişcăm în siguranţă pe cale, nici în general să trăim. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,Precum soarele este lumină pentru trup, tot astfel rugăciunea este lumină pentru suflet … Dacă pentru cel orb este un mare necaz să nu vadă soarele, cu cât este mai mare necazul pentru creştin să nu se roage neîncetat şi să nu îngăduie prin rugăciune lumina lui Hristos în sufletul său ?”

Unii vor spune: cum este cu putinţă să ne rugăm neîncetat ? Nu avem atâtea îndatoriri zilnice ? Suntem ocupaţi cu lucrul nostru prin care ne procurăm hrana. Putem oare să lepădăm toate acestea şi să petrecem toată vremea doar în rugăciune ?

Vom răspunde: rugăciunea neîncetată nu constă în şederea necontenită înaintea icoanelor, ori în a face nenumărate închinăciuni, ori în a lăsa deoparte orice nevoinţă folositoare, ori în permanenta rostire a cuvintelor rugăciunii. Nu. Ea constă într-o dispoziţie de rugăciune, care poate să fie permanentă. Dacă creştinul ştie să se roage, el îşi va crea o asemenea dispoziţie prin îndeletnicirile sale regulate de rugăciune. Şi către ce vor conduce acestea dacă nu către 067. Mestesugul rugaciunii IXobişnuinţa întru rugăciune ? Cel ce se nevoieşte să ajungă la adevărata rugăciune, va ajunge în realitate la bucuria părtăşiei cu Dumnezeu, cu care nu se poate asemăna nici o desfătare pământească. El va gusta cât de bun este Domnul (potrivit Psalmi 33, 8). Va experimenta o dată această bucurie cerească, apoi necontenit va năzui către ea, atent să nu o piardă.

Aşa cum cel ce se îndulceşte de gândurile desfătării păcătoase şi necontenit năzuieşte către acestea, tot astfel cel ce a gustat din desfătările părtăşiei de rugăciune cu Dumnezeu caută să păstreze această părtăşie. Întotdeauna cugetă la Dumnezeu şi astfel îşi crează o dispoziţie de rugăciune. Iar această dispoziţie de rugăciune este chiar rugăciunea neîncetată. Ea este ardere pentru iubirea de Dumnezeu, topire în focul harului celui dumnezeiesc. Este o permanentă sete de Dumnezeu. Cu o asemenea sete s-au osebit toţi plăcuţii lui Dumnezeu. O asemenea jinduire a cercat-o şi Sfântul Prooroc David atunci când a scris: În ce chip doreşte cerbul spre izvoarele apelor, aşa doreşte sufletul meu spre tine Dumnezeule (Psalmi 41, 1). O asemenea sete nu doar că ar putea fi, ci chiar trebuie să fie neîncetată. Este o nevoie stringentă a noastră, fiind aducătoare de mântuire, prin comparaţie cu indiferenţa faţă de Dumnezeu, care este pierzătoare.

Cum dar sfinţii apostoli, cuprinşi de atâtea griji şi nevoinţe, au putut să înfăptuiască rugăciunea neîncetată ? – Prin toate faptele lor ei se gândeau la Dumnezeu şi necontenit aveau părtăşie cu Mântuitorul. Orice săvârşeau ei săvârşeau cu gândul pururea la Dumnezeu, pururea în numele lui Dumnezeu. Această dispoziţie a duhului a fost rugăciunea lor neîncetată.

Tot astfel Sfântul Împărat David, copleşit de atât de multe griji legate de conducerea statului, a putut să se roage neîncetat, după cum este arătată aceasta în cuvintele sale: Mai înainte am văzut pre Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este, ca să nu mă clătesc (Psalmi 15, 8). El grăia adeseori cu Dumnezeu. S-ar putea spune chiar că în fiecare ceas şi-a ridicat mintea la cer. Aceasta i-a creat un binecuvântat obicei, în toate situaţiile – fie plăcute, fie neplăcute –, de a grăi cu Dumnezeu şi de a aştepta ajutor de la El. Spre tine Doamne am nădăjduit … întru dreptatea ta izbăveşte-mă (Psalmi 30, 1), a strigat el către Domnul. Iar în alt psalm al său mărturiseşte: Aşteptând am aşteptat pre Domnul, şi au căutat spre mine. Şi au auzit rugăciunea mea (Psalmi 39, 1-2). Astfel, în desele sale suspine la rugăciune, psalmistul a dobândit darul rugăciunii neîncetate.

Acest dar putem să-l dobândim şi noi; şi dobândindu-l, vom înţelege că el nu constă în lepădarea îndatoririlor noastre pământeşti, ci în necontenitul gând la Dumnezeu, în necontenita şi de neîndepărtat dorinţă ca toate câte le săvârşim să le facem după voia lui Dumnezeu şi nu împotriva Lui. Dacă ne îndeletnicim cu rugăciunea neîncetată, faptele noastre pământeşti nu vor avea de suferit din aceasta, ci, dimpotrivă, vor primi binecuvântare de la Domnul şi se vor săvârşi încă mai minunat cu ajutorul harului lui Dumnezeu pogorât asupra noastră.

Cu privire la obişnuinţa cu rugăciunea neîncetată, Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc să ne rugăm nu cu rugăciuni lungi, ci cu rugăciuni scurte şi adeseori. De exemplu, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,Cel care se roagă nu trebuie să spună multe cuvinte, ci să se roage necontenit, făcând rugăciuni scurte, însă adeseori, nu cu mari răstimpuri între acestea”. Desigur, aceasta se referă la rugăciunea particulară, nu şi la rânduiala dumnezeieştilor slujbe, care sunt de neatins, acest fapt conducând la sancţiuni din partea Bisericii.

Şi Sfântul Teofan Zăvorâtul este împotriva unei pravile de rugăciune lungi, sterpe şi formale. El recomandă să citim cu luare aminte şi adeseori rugăciuni mai scurte, mai cu seamă dintre cele 24 de rugăciuni ale Sfântului Ioan Gură de Aur, care se află în rânduiala rugăciunilor de seară, cât şi altele asemănătoare acestor scurte chemări de rugăciune, care lucrează cu putere în inimile noastre, mişcând în ele ,,via năzuinţă a rugăciunii către Dumnezeu”. După el, principalul lucru la rugăciune este nu cantitatea, ci calitatea. Sfântul Ignatie Briancianinov scrie în acelaşi duh: ,,Vrednicia rugăciunii constă în calitate, nu în cantitate. Cantitatea este de lăudat atunci când se preface în calitate. Calitatea conduce întotdeauna către cantitate; însă cantitatea conduce către calitate, atunci când cel care se roagă face aceasta cu stăruinţă … Calitatea rugăciunii autentice constă în aceasta: în timpul rugăciunii, mintea să fie cu luare aminte, iar inima să fie în acord cu mintea”.

Rugăciunea neîncetată poate fi înfăptuită cel mai bine după ce omul a trecut de la rugăciunea cantitativă la cea calitativă şi a gustat din puterea şi dulceaţa ei. Împotriva obiecţiilor făcute în ceea ce priveşte rugăciunea neîncetată, cum că este cu neputinţă şi incompatibilă cu îndatoririle de fiecare zi, Sfântul Tihon de Zadonsk lămureşte:

,,A ne ruga întotdeauna şi neîncetat nu înseamnă ca întotdeauna să citim psalmi ori rugăciuni scrise şi să facem închinăciuni, căci aceasta este cu neputinţă. Orice creştin are obligaţia de a-şi îndeplini îndatoririle de fiecare zi. În afară de aceasta, trupul ostenit are nevoie de odihnă şi de somn. A ne ruga întotdeauna înseamnă ca adeseori, în orice lucru, să ridicăm mintea şi inima noastră la Dumnezeu şi cu suspine să cerem de la El îndurare, ajutor şi ocrotire. Pricina rugăciunii neîncetate este următoarea: pentru că satana şi slugile sale cele rele croiesc în toată vremea viclenii împotriva noastră şi pentru că trupul, de asemenea, pofteşte împotriva duhului, iar noi nu putem singuri să ne împotrivim unor asemenea vrăjmaşi, pentru aceasta trebuie să ne luptăm împotriva lor cu rugăciunea şi cu ajutorul primit prin ea de la Dumnezeu … Fie că suntem aşezaţi, fie că stăm în picioare, fie că ne aflăm pe cale, fie că ne odihnim, ori săvârşim ceva cu mâinile noastre în însingurare, ori împreună cu alţii, putem să ne rugăm. Căci întotdeauna – în orice loc şi în toate faptele noastre –, fie că mâncăm, fie că bem, fie în convorbiri plăcute lui Dumnezeu – putem să ne ridicăm la Dumnezeu mintea şi inima noastră ca să-I grăim Lui cu smerenie şi credinţă despre nevoile noastre şi să cerem îndurare de la El”.

Ca să fie plăcută lui Dumnezeu rugăciunea lăuntrică neîncetată, se cere să avem o dispoziţie de pocăinţă şi o sinceră năzuinţă către El. Atunci va fi îndeajuns să spunem în inima noastră o scurtă chemare: ,,Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” şi vom fi în părtăşie cu cerul.

Dar dacă suntem ocupaţi cu o nevoinţă a minţii, ori cu asemenea nevoinţă care presupune pe de-a întregul luarea aminte a noastră şi nu ne îngăduie să repetăm în mintea noastră nici măcar scurta rugăciune a lui Iisus, atunci, având întotdeauna în conştiinţa noastră pe Dumnezeu şi nevăzuta Lui prezenţă, putem din când în când să ridicăm inima noastră spre înalt cu ajutorul acestor două mici şi făcătoare de minuni cuvinte de rugăciune: ,,Doamne, miluieşte”. Ce înseamnă acestea ? – Sfântul Ioan de Kronstadt le explică astfel: ,,Acesta este strigăt al celui vinovat şi osândit la moarte, care se roagă să fie miluit de mânia dreptei Judecăţi … Strigăt al fiinţei care se căieşte şi mărturiseşte cu tărie intenţia sa de a se îndrepta şi de a începe o nouă viaţă. Acesta este strigătul celui păcătos gata să miluiască pe alţii, care a primit nemăsurată îndurare de la Dumnezeu”.

Puternicul conţinut de pocăinţă al acestei scurte rugăciuni este nespus de lucrător atunci când se naşte din inimă. Un adânc suspin legat cu aceasta poate să atingă cerul şi să reverse asupra noastră îndurarea lui Dumnezeu.

După aceasta, să ne continuăm lucrul nostru. În acest mod este cu putinţă să ne rugăm şi în timpul lucrului, şi în timpul odihnei, şi în însingurare, şi în prezenţa altor oameni, şi acasă, şi afară din casă, şi când suntem sănătoşi, şi atunci când suntem bolnavi.

Unii creştini, epuizaţi ori bolnavi fiind adeseori, nu sunt în stare să-şi facă pravila de rugăciune înaintea sfintelor icoane, fiind constrânşi să se roage în pat. Alţii însă, în alte osebite împrejurări, trebuie să spună rugăciunea în taină, ca să nu fie observaţi de ochii care nu doresc înfăptuirea binelui. Pentru aceasta, conştiinţa lor îi chinuie tot timpul şi ei se întreabă dacă nu au săvârşit un păcat cu asemenea rugăciune, pentru că nu s-au ocupat de poziţia evlavioasă de din afară. Asemenea tulburări a avut şi un monah neputincios. El şi-a săvârşit pravila sa de rugăciune stând aşezat pentru că îl dureau picioarele. Întreaga zi s-a nevoit cu rugăciunea neîncetată în acest chip. Cercetat de un duhovnic, monahul bolnav a împărtăşit cu acesta îndoiala sa. Stareţul l-a liniştit, spunându-i: ,,Îţi aminteşti oare ce este scris în Sfânta Scriptură ? Dă-mi fiule inima ta (Pildele lui Solomon 23, 25). Acolo nu se spune: Fiule, dă-mi piciorul tău”. Aceasta l-a liniştit pe deplin pe monah.

Iar Fericita Sinclitichia cu înţelepciune sfătuieşte: ,,Când ne este dată vreo boală nu trebuie să ne plângem că pentru neputinţa şi boala trupului nu putem să stăm la rugăciune şi să cântăm psalmi, căci toate pătimirile cele trupeşti slujesc la dezrădăcinarea poftelor. Şi postul, şi metaniile ne sunt prescrise ca să biruim satisfacţiile păcătoase. Iar că boala înăbuşă aceste patimi nu mai este nevoie să grăim. Prin ea, ca printr-o puternică lucrare a unui leac, se nimicesc manifestările cele pierzătoare. În aceasta constă adevărata nevoinţă – să răbdăm în boală şi să facem rugăciuni de mulţumire către Întrutotbunul Dumnezeu. Dacă suntem lipsiţi de vedere, să suportăm aceasta fără cârtire, căci prin orbirea noastră pierdem organele lăcomiei şi, în acelaşi timp, prin ochii lăuntrici primim luminarea harului. Dacă nu auzim, să mulţumim lui Dumnezeu că am pierdut pe deplin auzul deşertăciunilor. Dacă slăbesc mâinile noastre, avem înlăuntrul nostru mâini pregătite de lupta cu vrăjmaşul. Dacă boala a slăbit pe de-a întregul trupul nostru, din aceasta se naşte sănătatea în omul cel lăuntric”.

Din aceste gânduri înţelepte rezultă că omul poate să se roage neîncetat, fie sănătos, fie bolnav, fie drept, fie stând la pat. Purtarea cu răbdare a acestor vătămări trupeşti nespus de grele este egală cu neîncetata rugăciune plină de har; şi precum răbdarea fără cârtire, tot astfel osârdnica rugăciune năzuieşte către un scop mântuitor – înfrânarea patimilor noastre. Pentru aceasta, ele au aceeaşi valoare înaintea lui Dumnezeu. Bolile şi neputinţele trupeşti nu ne împiedică de la rugăciunea neîncetată, ci, dimpotrivă, pot uneori să o înteţească dacă sufletul celui bolnav năzuieşte sincer către mântuirea întru Hristos.

 

Episodul urmator