----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 27 vizitatori și nici un membru online

Prefaţă la o nouă ediţie

a scrierilor schimonahului Arsenie Cotea

 
Foc am venit să arunc pre pământ,
şi ce voiesc, dacă acum s-a aprins ?
Luca 12, 49
 

Ce este acest foc pe care Domnul nostru a venit să-l răspândească pe pământ ? Potrivit Sfântului Ierarh Teofan Zăvorâtul († 1894), acesta este zelul creştinului ortodox, care este insuflat de Duhul Sfânt. El scrie: ,,Zelul este acel foc pe care Domnul a venit să-l aducă pe pământ şi care, căzând pe pământul firii noastre, mistuie de acolo tot ceea ce este neesenţial, dar tot ceea ce este folositor retopeşte şi curăţeşte. La acesta se referea Sfântul Apostol Pavel când scria tesalonicenilor: Duhul să nu-l stingeţi (I Tesaloniceni 5, 19). Căci deşi acest Duh este Duhul dătător de dar, prezenţa Sa în noi este mărturisită de fierbinţeala râvnei duhovniceşti; şi el este stins când această râvnă este înăbuşită. Tot la el se referea când îi învăţa pe romani: Cu osârdia nelenevoşi, cu duhul arzând, Domnului slujind (Romani 12, 11).

Osârdia şi lipsa lenevirii sunt râvna în sine; fierbinţeala duhului este mărturia prezenţei şi dinamismului său; Domnului slujind este direcţia şi duhul acestei râvne. Călăuzind această râvnă, acelaşi apostol porunceşte filipenilor: Câte sunt adevărate, câte sunt cinstite, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt iubite, câte sunt de bună laudă; orice faptă bună şi orice laudă, acestea să gândiţi. ... Şi Dumnezeul păcii va fi cu voi (Filipeni 4, 8-9). Iată pentru ce râvneşte sufletul care a venit la viaţă, sufletul care este unit cu Dumnezeu şi ca urmare a unui astfel de zel păstrează această unire. Pentru aceasta Dumnezeul păcii va rămâne cu el – un bun mai mare decât acesta nu există”.

Sfinţii pe care Biserica lui Hristos îi pune înaintea noastră ca pilde în calendarul ei sunt, în această înţelegere, tocmai zeloţii lui Dumnezeu. În toate timpurile, Biserica a ales pentru instruirea şi inspirarea credincioşilor pe cei mai fierbinţi şi necompromişi dintre zeloţii ei: părinţii şi pustnicii ei, mucenicii şi mărturisitorii, de la Simon Zilotul, mirele din Cana Galileei care a fost atât de mişcat de minunea Mântuitorului Hristos de a transforma apa în vin (Ioan 2, 1-11) încât a părăsit ospăţul şi pe mireasa sa şi toate cele din această lume pentru a-i urma Domnului; la Maxim Mărturisitorul, care atunci când a fost înştiinţat că toţi patriarhii ortodocşi sunt acum în comuniune cu patriarhul apostat al Constantinopolului, a spus doar, chiar dacă toată lumea va intra în comuniune cu patriarhul, eu singur voi rămâne în afară; la Sfântul Marcu al Efesului, care în lupta sa pentru Sfânta Ortodoxie a stat neclintit chiar atunci când episcopii ortodocşi la un ,,Sinod Ecumenic” au semnat unirea cu Roma. Dar de ce să facem o listă cu sfinţi râvnitori individuali, când cineva poate deschide viaţa oricărui sfânt al Bisericii lui Hristos şi citi despre râvna dumnezeiască prin care a bineplăcut lui Dumnezeu, exprimată în fraze atât de caracteristice, precum ,,sfântul a început să se nevoiască cu şi mai multă râvnă”, sau ,,fiind râvnitor pentru slava lui Dumnezeu şi curăţia Ortodoxiei”.

ZELUL este însuşi centrul vieţii Bisericii lui Hristos, şi de aceea nu sunt creştini ortodocşi autentici cei care-i privesc cu dispreţ pe zeloţii ortodocşi din zilele noastre, decât dacă nu cumva ei şi-au format nişte noţiuni greşite despre râvnă. Zelul ortodox – nu mai este nevoie s-o spunem – nu are nimic de-a face cu fariseismul lipsit de suflet sau cu ataşamentul faţă de litera legii Bisericii în detrimentul duhului ei; nici cu renaşterea emoţională pe care unii o pun în locul râvnei; nici cu combinaţia dintre fariseism şi emoţionalism care-i îmboldeşte pe unii să creadă că ei ,,ştiu mai bine” decât Sfinţii Părinţi şi pustnicii înşişi ce este Ortodoxia. Astfel de soiuri de ,,râvnă”, fiind doar omeneşti, se sting, şi doar adevărata râvnă insuflată de Sfântul Duh rămâne viguroasă şi arzătoare.

Sfântul Ierarh Teofan scrie: ,,Nu confundaţi un zel cu altul. Zelul duhovnicesc îşi foloseşte întreaga putere spre a-i plăcea lui Dumnezeu şi a mântui sufletul; el este plin până la revărsare de frica de Dumnezeu şi păstrează neîncetat atenţia către Dumnezeu, fiind întru toate preocupat să nu îngăduie nici în cugete, nici în simţăminte sau cuvinte sau fapte nimic din ceea ce nu este plăcut lui Dumnezeu, aşa cum îi indică omului conştiinţa, pe care o păstrează curată ca o oglindă; el păzeşte inima de orice fel de ataşamente în afară de Dumnezeu şi lucrurile dumnezeieşti, şi în nădejde ea este transpusă în altă lume, despărţindu-se de toate nădejdile pământeşti”.

Un astfel de zel adevărat, precum ne învaţă Sfinţii Părinţi, nu este defel fanatism; este mai degrabă regula vieţii creştine ortodoxe. Orice mai puţin decât un astfel de zel nu este o cale a ,,cumpătării”, cum ne vor spune unii pseudo-teologi, ci mai curând indiferenţă, răceala inimii, începutul apostaziei sau îndepărtarea de acea slujire sinceră şi fierbinte a lui Dumnezeu care este singurul mod pe care Domnul îl acceptă. Prezenţa acestei râvne este cu siguranţă unul din semnele existenţei continue a Bisericii lui Hristos. Noi ştim că aproape de sfârşitul acestei lumi se va răci dragostea multora (Matei 24, 12), şi că atunci turma aleasă a lui Hristos va fi mică: Când va veni Fiul Omului, oare va afla credinţa pre pământ ? (Luca 18, 8). Dar deoarece Hristos este credincios făgăduinţei Sale că porţile Iadului nu vor birui Biserica Sa (Matei 16, 18), noi ştim că, în mijlocul unei lumi reci şi muribunde, credincioşii lui Hristos vor continua să ardă cu focul acelui zel pe care Domnul nostru a venit să-l arunce pe pământ, şi care nu poate fi stins atâta timp cât trăieşte Biserica Sa !

Astfel, starea întristătoare a lumii ortodoxe de astăzi nu ne îngrijorează pe nedrept. Văzând spectacolul jalnic pe care ni-l oferă am putea conchide că acesta este exact opusul a ceea ce Hristos a venit să aducă: răceală şi indiferenţă aproape universală, făclii stinse care nu mai dau lumină, o sare care şi-a pierdut savoarea, o Ortodoxie care pare să fie exclusiv o chestiune de obişnuinţă, credinţă înăbuşită de deşertăciune lumească, născând compromis lipsit de sens şi apostazie.

Această privelişte este cu siguranţă îndeajuns pentru a amorţi zelul oricărui creştin ortodox, până când el începe să realizeze că toate acestea sunt Ortodoxie doar cu numele, că fără râvna dumnezeiască care caracterizează adevărata viaţă ortodoxă nu există deloc Ortodoxie, ci numai rămăşiţele stinse ale unui foc arzând odinioară. Şi atunci cineva învaţă că trebuie să privească în altă direcţie pentru a găsi adevărata Ortodoxie astăzi, care potrivit făgăduinţei Mântuitorului nostru va continua să existe chiar până la sfârşitul acestei lumi; şi cel care a păstrat măcar o scânteie din adevărata râvnă înlăuntrul său va recunoaşte că această râvnă încă arde în lume, fiind păstrată vie nu acolo unde predomină numărul şi moda şi conformitatea cu lumea, ci acolo unde există o străduinţă şi o fierbinţeală pentru adevărul lui Dumnezeu şi dreptate. Focul adevăratei Ortodoxii este încă viu în lume: în unele colţuri ale Rusiei, în adevăraţii creştini ortodocşi greci prigoniţi, în rămăşiţele Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora, în zeloţii din Muntele Athos şi nu în ultimul rând în ţara noastră.

 

Centrul mişcării zelotiste a secolului XX este în mod indiscutabil, aşa cum a fost de multe ori înainte, Sfântul Munte Athos. Este într-adevăr potrivit ca Sfântul Munte – închinat Prea Sfintei Maicii lui Dumnezeu, despărţit de lume ca o insulă a Ortodoxiei, şi slăvit printr-o mulţime de nevoitori asceţi şi luptători pentru Ortodoxie – să se aşeze în fruntea acestei lupte, probabil începutul ultimei mari bătălii pentru Ortodoxie înaintea Celei de-a Doua Veniri a lui Hristos.

Unul din momentele de mare răscruce în această ultimă mare bătălie pentru Ortodoxie l-a constituit schimbarea calendarului. În 1924, la vremea schimbării forţate şi anti-canonice a calendarului, impusă politic, în timp ce nici unul din clericii ,,lumeşti” nu a protestat în vreun fel văzut, zeci de ieromonahi şi un număr mare de monahi au reacţionat în mod drastic, întrerupând comuniunea cu cei care acceptaseră inovaţia.

Se cunosc puţine lucruri despre aceşti luptători singuratici pentru adevărata Ortodoxie, şi însăşi lupta lor a fost puţin apreciată. Mulţi oameni lumeşti văd bătălia lor ca pe una legată de ,,amănunte”, precum păstrarea calendarului Bisericii sau nepomenirea patriarhului. Vai, aceşti creştini căldicei nu înţeleg credinţa în Hristos, nici vicleniile vrăjmaşului mântuirii omului ! În ce priveşte apostazia, exact ca în cazul păcatului, diavolul nu oferă niciodată un rău evident, ci doar ispiteşte cu ajutorul micilor ,,amănunte” pe care le construieşte pentru a alcătui o întreagă cale largă care duce la pierzare. Schimbarea calendarului în anii ’1920 a fost doar o încercare prin care să se vădească cât de mulţi oameni ar putea fi atraşi pe calea inovaţiei care a devenit atât de evidentă astăzi; şi puţini sunt cei care au curajul să se rupă odată ce au păşit pe această cale: fiecare pas pe cale îl continuă în mod logic şi inexorabil pe cel precedent şi cea mai sigură modalitate prin care cineva se poate salva de ea este să nu facă primul pas.

Aceasta au încercat să facă monahii zeloţi din Muntele Athos: să nu facă primul pas. Şi pentru aceasta au fost dispreţuiţi, batjocoriţi, prigoniţi cumplit şi numiţi zeloţi, ca şi cum a fi râvnitor pentru Dumnezeu este un lucru de ocară. Iată cum răspundea în 1972 mustrării Sfintei Chinotite stareţul Mânăstirii Esfigmenu, arhimandritul Atanasie: ,,Numiţi mânăstirea noastră ‘zelotistă’, dorind să vă arătaţi aversiunea prin această denumire. Aţi fi putut găsi oare un nume mai dulce pentru noi ? Domnul Însuşi este zelos: Domnul Dumnezeu nume râvnit, Dumnezeu râvnitor este (Ieşirea 34, 14). Ca o consecinţă logică, noi ca slujitori ai Lui ar trebui să ne numim zeloţi şi ar trebui să fim mândri de acest nume”.

 

După Congresul pan-ortodox de la Constantinopol din 1923, monahii athoniţi au devenit extrem de îngrijoraţi de direcţia în care se îndreptau lucrurile în lumea ortodoxă. Printre ei se numărau şi câţiva monahi români care vieţuiau în Schitul Sfântul Ierarh Vasilie cel Mare, ieroschimonahul Teofilact Paraschivescu, pustnic îmbunătăţit, împreună cu ucenicii săi Arsenie şi Pamfil, şi alţii.

Conştientizând pericolul cumplit al schimbării calendarului, la sfatul şi cu sprijinul părintelui său duhovnicesc, schimonahul Arsenie Cotea va scrie cartea numită Boldurile Sfintei noastre Biserici Creştine Ortodoxe de Răsărit, care va vedea lumina tiparului la 1 octombrie 1924. Ulterior, el va mai scrie Epistolie, sau Trâmbiţa sihaştrilor din Sfântul Munte Athos, în 1925, cu adăugiri în 1931, şi Biciul împletit, în 1928.

În 1925, părintele Arsenie vine în România dorind să-i întărească pe credincioşii români care se opuneau schimbării calendarului. Cu acest prilej, el va vizita Schitul Pocrov, unde îl va întâlni pe Sfântul Ierarh Glicherie. Discuţiile dintre părintele Glicherie, pe atunci stareţ al Schitului Pocrov, şi părintele Arsenie îi vor oferi celui dintâi argumente teologice, canonice şi morale prin care îşi va putea susţine cu tărie poziţia împotriva schimbării calendarului. Totodată, părintele Arsenie i-a dat temeiurile canonice ale întreruperii comuniunii euharistice cu ierarhii Bisericii Ortodoxe Române, aşa cum procedaseră şi monahii zeloţi din Muntele Athos cu patriarhul Constantinopolului.

La plecarea sa de la Schitul Pocrov, părintele Arsenie îi va da Sfântului Glicherie câteva exemplare din Boldurile, care se va dovedi o carte-document, de mare valoare atât la acea vreme, cât şi în zilele noastre. El se va întoarce în Sfântul Munte, unde alături de alţi 450 monahi athoniţi, va înfiinţa, în Joia Mare a anului 1926, Liga Zeloţilor, sau a Ziloţilor, din Muntele Athos. Ei i se va alătura în lupta pentru apărarea dreptei credinţe Comunitatea Adevăraţilor Creştini Ortodocşi din Grecia.

În toamna anului 1927 – începutul anului 1928, Sfântul Ierarh Glicherie se va reîntâlni cu părintele Arsenie, de această dată în Sfântul Munte. Aici, Sfântul Glicherie va cunoaşte mai mulţi zeloţi şi va primi binecuvântarea Sfintei Chinotite de a continua lupta pentru apărarea dreptei credinţe.

 

Ce ne-a lăsat nouă moştenire părintele Arsenie Cotea ? O serie de cărţi, a căror valoare este nepreţuită astăzi. Monah erudit, cunoscător al Sfintelor Scripturi şi al scrierilor Sfinţilor Părinţi, el ne-a învăţat cum să privim născocirile şi abaterile de la dreapta credinţă care au năpădit Ortodoxia în aceste vremuri tulburi pe care le trăim. Cunoscător al problemelor existente în Biserica Ortodoxă Română, el le-a zugrăvit cu diplomaţie, în ciuda acuzelor unora că nu ar fi făcut-o. Cu cât aflăm mai multe despre cele petrecute în sânul Bisericii începând de la jumătatea secolului XIX până la schimbarea calendarului, în 1924, cu atât realizăm că părintele a îmbrăcat în cuvinte decente cele indecente şi a tras un văl peste tot ceea ce ne-ar fi putut mâhni peste măsură sau ne-ar fi putut face să ne clătinăm în credinţă.

Scrierile sale, mai cu seamă Boldurile, fac parte din istoria bisericească contemporană, fiind mărturii ale faptelor şi întâmplărilor din acea epocă deosebit de frământată. El a cunoscut foarte bine cele petrecute în epocă, le-a cântărit cu înţelepciunea unui monah trăitor în duhul adevărat al Bisericii, şi, în plus, a avut acces la scrieri care astăzi nu mai sunt disponibile spre a fi cercetate; ne rămân citatele din cartea sa şi cuvântul său ca mărturie.

De asemenea, scrierile sale reprezintă o mărturisire de credinţă, aparţinând unuia din zeloţii luptători pentru păstrarea adevăratei Ortodoxii. Credem că ele aduc multă lumină asupra celor petrecute în legătură cu schimbarea calendarului din 1924, şi nu numai; ele înfăţişează o epocă pe care noi o cunoaştem prea puţin, o înţelegem prea puţin, ca să realizăm că îndepărtarea de adevăratul duh ortodox începuse să prejudicieze grav viaţa Bisericii. Mai mult, părintele Arsenie – asemenea Sfântului Ierarh Glicherie Mărturisitorul şi multor monahi şi mireni cu adevărat evlavioşi, sau mai bine zis zeloţi – a întrezărit în evenimentele petrecute în vremea sa, sămânţa apostaziei pe care noi o vedem astăzi. Cele petrecute în cei 90 ani care s-au scurs de la schimbarea calendarului vin să adeverească pe deplin temerile acestor zeloţi şi să legitimeze lupta lor pentru apărarea dreptei credinţe.

Scrierile sale ar trebui citite de mai multe ori pentru a ajunge să trăim împreună cu părintele Arsenie mâhnirea pentru acea stare vrednică de plâns în care ajunsese Biserica Română şi pentru halul în care ierarhii ei o înjoseau pe ea, Mireasa lui Hristos, în faţa puternicilor acestei lumi. Să trăim împreună cu el mâhnirea, şi să ardă şi în inimile noastre acel foc pe care Domnul l-a adus pe pământ, ca să apărăm adevărata învăţătură a Mântuitorului pe care am moştenit-o de la înaintaşii noştri, şi ca să nu ne rătăcim în paşii vieţii noastre duhovniceşti şi să ne trezim în afara turmei lui Hristos.