----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Meşteşugul rugăciunii (XI)

de arhimandrit Serafim Alexiev

 

Episodul anterior

 

Cum să ne rugăm atunci când simţim răceală sufletească ?

Unul dintre cei mai primejdioşi vrăjmaşi ai omului este răcirea (indiferenţa) duhovnicească. Dacă inima este indiferentă faţă de Dumnezeu, viaţa noastră duhovnicească este ameninţată; la fel rugăciunea, ca cea mai vie expresie a ei. Atunci omul începe să se stingă duhovniceşte. Iar dacă devine indiferent pe deplin, el moare duhovniceşte. Morţii sunt reci. Iată de ce trebuie să ne păzim în mod deosebit de indiferenţa duhovnicească.

Cum se arată aceasta ? Episcopul Teofan Zăvorâtul ne lămureşte prin următoarele cuvinte: ,,Răcirea se petrece astfel: începe prin uitare ... Omul uită binefacerile lui Dumnezeu, de Dumnezeu Însuşi şi de mântuire. Uită şi primejdia de a rămâne fără Dumnezeu; pomenirea morţii dispare. Într-un cuvânt, dispare întreaga noastră latură duhovnicească. Aceasta este pricinuită atât de vrăjmaşi, cât şi de răspândirea gândurilor din pricina faptelor (deşarte) şi îndeosebi a părtăşiei cu lumea. Atunci, toate cele duhovniceşti sunt trecute cu vederea, inima se răceşte şi simţirea celor duhovniceşti este întreruptă. Inima se arată fără vreun simţământ. Şi când se întâmplă una ca aceasta, împreună cu ea vin şi tristeţea, şi lipsa de grijă.

Ca urmare a acestora, ocupaţiile duhovniceşti se amână pentru altă vreme, ori chiar dispar pe de-a întregul, şi începe vechea negrijă de dinainte şi o viaţă plină de tristeţe, prin uitarea de Dumnezeu şi prin plăcerea de sine. Chiar dacă aceasta nu are la arătare nimic întristător, Dumnezeu nu mai este însă prezent. O astfel de 098. Mestesugul rugaciunii XIviaţă este pustie. Dacă vreţi să nu cădeţi într-o asemenea prăpastie, păziţi-vă de primul pas: uitarea. Pentru aceasta, amintiţi-vă întotdeauna de Dumnezeu şi de lucrurile Lui. Aceasta va menţine întru voi un simţământ cald către aceste lucruri – din unul ori din altul permanent încălzindu-se râvna. Aceasta este viaţa cea adevărată !”[1]

Răcirea duhovnicească îmbracă diverse forme. Lipsa de simţire şi neluarea aminte faţă de rugăciune află întotdeauna îndreptăţire atunci când apare întristarea. Însă astfel de îndreptăţiri nu se susţin în ochii lui Dumnezeu. Pentru omul care le-a zămislit ele se arată păgubitoare. Astfel, dacă ni se întâmplă să simţim răceală faţă de rugăciune, nu trebuie să căutăm îndreptăţire pentru întristarea noastră, ci să ne amintim din ce pricină am căzut, apoi să ne pocăim, luând aminte prin ce anume am părăsit dragostea cea dintâi faţă de Dumnezeu (a se vedea Apocalipsis 2, 4-5).

Iată câteva din formele în care se arată pierzătoarea răcire duhovnicească:

 

1. Unii credincioşi, conduşi chipurile de o aşa-zisă stare pozitivă şi nu de una negativă faţă de rugăciune, nu se roagă atunci când nu au o dispoziţie fierbinte de rugăciune, în răcirea lor duhovnicească petrecând zile şi săptămâni şi poate chiar luni şi ani fără de rugăciune. Deviza lor este: ,,Roagă-te doar atunci când simţi că inima ta este deschisă către rugăciune, iar când aceasta este închisă nu încerca să te rogi. Aceasta îţi va rămâne străină de rugăciune”. Oare procedează drept asemenea creştini ?

Marele rugător şi făcător de minuni al veacului nostru, Sfântul Ioan de Kronstadt respinge asemenea puncte de vedere. ,,Spun: dacă nu ai poftă, nu te ruga ! Vicleană înţelepciune trupească ... Încetează să te rogi şi pe de-a întregul te vei lăsa de rugăciune. Trupul una ca aceasta doreşte ! Însă Împărăţia lui Dumnezeu cere străduinţă (a se vedea Matei 11, 12). Fără constrângere de sine către bine nu te vei mântui”[2].

Rugăciunea este înrudită cu virtuţile; şi, pentru că este înrudită cu acestea, ea cade sub incidenţa lor. Când omul este cuprins de un oarecare viciu, oare este el slobod de îndatorirea de a lupta cu el ? Nu, cu desăvârşire ! Dimpotrivă, pentru sărăcia stării sale, el trebuie încă mai puternic să se împotrivească patimii ce l-a cuprins şi să năzuiască spre virtutea potrivnică acesteia. Astfel, când omul este cuprins de ispita indiferenţei şi a lenevirii faţă de rugăciune, nu trebuie să rămână într-o astfel de stare prea mult, ci să biruiască lenea şi indiferenţa printr-o constrângere de sine către rugăciune. Şi cu silirea voii să biruiască patimile, chemând desigur în ajutor harul lui Dumnezeu. Astfel, la lipsa unei dispoziţii de rugăciune omul trebuie cu silirea voii să se ridice de pe patul lenevirii şi să se constrângă către rugăciune, ocărându-se pe sine pentru aceasta, iar Dumnezeu nu va lăsa nerăsplătită o asemenea luptă de dobândire a obiceiului rugăciunii şi de creare a unui duh de rugăciune.

După Sfântul Ioan Scărarul, rugăciunea este ,,izvor al virtuţilor”[3] şi ,,oglindă a sporirii duhovniceşti”. Şi pentru că rugăciunea naşte virtuţile şi singură îşi ia întărire din acestea, creştinul trebuie să se îngrijească de dobândirea rugăciunii aşa cum s-ar îngriji de dobândirea unei vieţi virtuoase. Iar aceasta se face cu trudă, cu sudoare, cu luptă şi cu silirea voii.

La Sfântul Isaac Sirul citim că păcătosul care este înfrânt de oarecare patimă pierzătoare nu trebuie nici să aştepte, nici să se dedea lenevirii, nici să abandoneze lupta. ,,Acela care alunecă – scrie Sfântul Isaac –, să nu uite dragostea Părintelui său ceresc şi, chiar dacă se întâmplă ca el să cadă în cele mai felurite păcate, nu trebuie să înceteze să se îngrijească de bine şi nici să refuze să meargă înainte. Ci biruit, din nou să se apuce de luptă împotriva potrivnicilor săi (demonii) şi în fiecare zi să aşeze temelia zidirii surpate până chiar la ieşirea din această lume, aşa cum ne arată cuvântul cel proorocesc: Nu te bucura asupra mea vrăjmaşa mea, că am căzut şi mă voiu scula, că de voiu şedea întru întuneric, Domnul mă va lumina (Miheea 7, 8).

Un asemenea om nicicum să nu înceteze lupta până la moarte şi până ce are în el suflare să nu-şi dea sufletul să fie biruit, chiar înfrânt. Şi dacă barca lui se sfărâmă în fiecare zi şi întreaga povară se afundă, el să nu înceteze să se trudească, până ce, mai apoi, văzându-i nevoinţa, Domnul Se va milostivi de smerenia acestuia şi-i va trimite mila Sa, dându-i puteri să înfrunte cu îndrăzneală şi cu răbdare săgeţile aprinse ale vrăjmaşului. Aceasta este înţelepciunea dăruită de Dumnezeu. Aşa devine înţelept cel bolnav care nu-şi pierde nădejdea ... Însă vai monahului care, schimbându-şi făgăduinţa sa, îşi calcă conştiinţa şi dă mâna prieteneşte cu diavolul, ca să se poată acela lăuda că l-a aruncat într-un păcat mic ori mare !

Cu ce ochi va sta el înaintea Judecătorului când prietenii lui, care au atins curăţia, îl vor întâmpina cu acea curăţie de care el s-a despărţit, ca să apuce pe calea pierzării ? Se va vădi că a pierdut acea încredere pe care o au înaintea lui Dumnezeu preacuvioşii, cât şi acea rugăciune care iese din inima curată şi care se înalţă mai presus decât puterile îngereşti şi care biruieşte orice, până ce primeşte cele cerute şi cu bucurie se întoarce la acelea pe care gura le-a grăit ! Dar cel mai înfricoşător este că, dacă el s-a despărţit de aceştia aici şi a apucat pe o altă cărare, Hristos îl va despărţi de ei în acea zi, când norul cel sfânt va purta trupurile celor strălucitori în curăţie şi le va aşeza înaintea porţilor cereşti”.

Fără trudă şi sudoare nu există virtute. Fără trudă şi silirea voii nu există rugăciune. Sfântul Isaac Sirul scrie că un stareţ duhovnicesc i-a spus: ,,Fiecare rugăciune, în care trupul nu se trudeşte şi inima nu se întristează, este asemenea rodului de nepurtat de pântece, pentru că o asemenea rugăciune nu are suflet întru sine”. Sufletul rugăciunii se arată în silirea voii. În astfel de siliri se aprinde flacăra duhului rugăciunii, care pune pe fugă orice indiferenţă duhovnicească.

 

2. Unii creştini se plâng însă de faptul că, străduindu-se să se roage regulat, nu reuşesc totuşi să ajungă la o rugăciune plină de căldură duhovnicească. Rugăciunea lor se răspândeşte în permanenţă, inima lor rămâne rece, împietrită, fără simţire şi rugăciunea se arată astfel nelucrătoare. Şi ei se întreabă: are rost o asemenea rugăciune ?

Cu nedumeriri precum acestea unii creştini au mers la cunoscutul stareţ de la Optina, Sfântul Ieroschimonah Iosif, urmaş al vestitului Sfânt Ambrozie de la Optina şi au primit următorul răspuns adânc şi ziditor: ,,Să nu ne răspândim deloc în timpul rugăciunii este cu neputinţă pentru noi, oamenii păcătoşi, însă trebuie să ne străduim după puterile noastre să ne adunăm mintea zăvorând-o în cuvintele rugăciunii, adică ea să pătrundă fiecare cuvânt de rugăciune. De răcire duhovnicească şi de împietrire nu trebuie să ne tulburăm prea mult, ci trebuie să continuăm să ne silim spre rugăciune, socotindu-ne nevrednici de mângâiere şi umilinţă. Dacă rugăciunea este rece, nu trebuie să conchidem că ea nu este plăcută lui Dumnezeu. Uneori, o asemenea rugăciune se socoteşte chiar ca nevoinţă a omului, dacă el se smereşte şi se ocărăşte pe sine întru toate înaintea lui Dumnezeu”.

Marelui stareţ Varsanufie (secolul al VI-lea) i-a fost aşezată spre dezlegare următoarea nedumerire: ,,Când te rogi ori te îndeletniceşti cu cântarea de psalmi, şi nu simţi puterea celor rostite pentru lipsa de simţire a inimii tale, ce folos poţi avea dintr-o asemenea rugăciune ?” Răspunsul stareţului a fost următorul: ,,Chiar de nu ai simţi puterea celor pe care le grăieşti, demonii o simt însă pe aceasta, iau aminte şi se cutremură. Pentru aceasta, nu înceta să te îndeletniceşti în cântarea de psalmi şi în rugăciune şi, încetul cu încetul, cu ajutorul lui Dumnezeu, lipsa ta de simţire se va preface întru simţire”.

 

3. Alţi creştini, căutând însă îndreptăţire pentru neluarea aminte a lor faţă de rugăciune, fie din pricina oboselii de zi cu zi, fie din prea multa ocupare, fie din pricina feluritelor probleme pământeşti, spun: ,,Nu am vreme de rugăciune ! Întreaga zi sunt ocupat cu nevoinţe, întâlniri, fapte, convorbiri, angajamente. Seara mă întorc acasă sleit de puteri. Şi, dacă doresc să mă rog, rugăciunea fuge din mintea mea. Nu mi se cuvine chiar deloc puţină odihnă ? Cum, după asemenea trudă din timpul zilei, să petrec şi seara în truda rugăciunii ? Când mă mai odihnesc ? Este nevoie şi de odihnă trupească”.

Asemenea gânduri preocupă nu puţini creştini, iar aceştia, încurajaţi de părutele lor închipuiri, se roagă superficial ori nu se roagă deloc şi se grăbesc să se culce ca să se odihnească. Însă, procedând astfel în fiecare zi şi lipsindu-se de harul rugăciunii, ei întâmpină înfricoşătoare pagube duhovniceşti. Unor asemenea creştini Sfântul Ioan de Kronstadt le spune: ,,Nu trebuie să te plângi de a face o rugăciune din inimă chiar şi atunci când întreaga zi ai petrecut-o în nevoinţă. Ia aminte să nu arăţi nici cea mai mică întristare către sfânta rugăciune, ci pe de-a întregul arată inima ta Domnului ... Ia aminte să nu aşezi trupul înaintea lui Dumnezeu, ci lasă la o parte pentru El odihna cea trupească. Începând să-ţi împlineşti pravila de rugăciune, împlineşte-o cu conştiinţă deplină şi nu săvârşi lucrarea lui Dumnezeu cu inimă îndoită ... Râvna Domnului nu va răbda vicleana ta plăcere de sine. El te va da diavolului şi diavolul nu va da linişte inimii tale pentru trecerea cu vederea pe care ai arătat-o Aceluia care este adevărata linişte a inimii tale ... Orice rugăciune nesinceră îndepărtează inima de Dumnezeu ... Urmăreşte cuvintele rând cu rând: dacă spui repede rugăciunea pentru odihna cea trupească, ca să te odihneşti chipurile mai degrabă, vei pierde şi liniştea trupească, şi pe cea sufletească”.

Aceste sfaturi ale Sfântului Ioan de Kronstadt pot să se arate foarte aspre pentru mulţi care sunt obosiţi din pricina îndatoririlor vieţii. Asprimea este însă dictată aici de grija părintească de a nu se lenevi creştinii pe motivul unei mari preocupări şi a oboselii, astfel încât ei să treacă cu vederea cea mai importantă şi duhovnicească îndatorire – rugăciunea. Acelora care, într-adevăr, sunt potopiţi de probleme pământeşti de neînlăturat şi sunt cu adevărat obosiţi, Sfântul Serafim de Sarov le arată o mare compătimire, recomandându-le o foarte scurtă şi uşoară pravilă de rugăciune, numită după numele său – pravila Sfântului Serafim de Sarov. Aceasta este următoarea: trezindu-se dimineaţa, fiecare creştin, şezând înaintea sfintelor icoane, să spună rugăciunea ,,Tatăl nostru” de 3 ori în cinstea Preasfintei Treimi; apoi cântarea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu ,,Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te” tot de 3 ori; şi, în cele din urmă, Simbolul de credinţă o dată. Împlinind această pravilă, fiecare creştin să se ocupe de lucrul la care a fost aşezat ori chemat.

În timpul lucrului, fie acasă, fie pe cale, să spună domol: ,,Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Dacă este însă înconjurat de alţi oameni, să spună în minte în timpul lucrului: ,,Doamne miluieşte” şi aşa să continue până la prânz. Înainte de prânz, să repete din nou pravila de dimineaţă pe care am arătat-o mai înainte. După prânz, îndeplinindu-şi datoria, fiecare creştin să spună domol: ,,Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-mă pe mine păcătosul” ori ,,Doamne Iisuse Hristoase, pentru Născătoarea de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” şi să continue aceasta până la culcare. Pregătindu-se de somn, orice creştin să se roage din nou după pravila de dimineaţă. După aceasta, mergând la culcare, să se însemneze pe sine cu semnul sfintei cruci.

,,Ţinând această pravilă – spune Sfântul Serafim –, poţi să ajungi la măsura desăvârşirii creştine, căci aceste rugăciuni însemnate sunt temelia creştinătăţii: prima rugăciune, lăsată nouă de Însuşi Domnul, este model al oricărei rugăciuni; cea de-a doua a fost lăsată nouă de Arhanghelul Gavriil din cer, ca vestire către Preasfânta Fecioară Maria, Maica Domnului; iar Simbolul de credinţă conţine întru sine, pe scurt, toate dogmele mântuitoare ale credinţei creştine”.

Acelora care, din felurite pricini, nu au fost în stare să împlinească nici această mică pravilă, Sfântul Serafim le dădea sfaturi să o spună mereu în orice situaţie – şi la lucru, şi pe cale şi chiar aşezat. Dar când dispune de mai multă vreme, un astfel de om trebuie să adauge şi alte rugăciuni folositoare de suflet, cât şi citirea de canoane, acatiste, psalmi, pasaje din Evanghelie şi din Apostol.

 


[1] Episcopul Teofan Zăvorâtul, Sobranie pisem, vol. 2, cuvântul 255, p. 85-86.

[2] Sfântul Ioan de Kronstadt, Moia jizn vo Hriste (Viaţa mea în Hristos), vol. 1, p. 307.

[3] Sfântul Ioan Scărarul, Lestviţa (Scara), treapta 28, 1, p. 389.

 

Episodul urmator