----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ
şi
STATISTICA BISERICEASCĂ
 
de
Euseviu Popovici
Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi
 
Reflecţii la sfârşitul Istoriei Bisericeşti Universale
 
Reflecţii la sfârşitul Istoriei Bisericeşti Universale
§. 230. Rezultatul dezvoltării de până acum a Bisericii creştine în general. Ochire în trecut şi spre viitor (partea a doua)

Dar în istoria Bisericii creştine este un factor foarte important nu numai slăbiciunea firii omeneşti, ce face ca nimic să nu se dezvolte în istoria omenirii fără diferenţă şi luptă, ci şi acea stare sufletească a omului, în virtutea căreia el, de o parte nu poate trăi fără religie, de altă este aşa de dispus a se revolta contra ei, şi în virtutea căreia, fiind dată o cultură unilaterală şi pervertită, spiritul de revoltă contra religiei devine lesne spirit dominant al timpului. Un astfel de spirit a întâmpinat Biserica creştină chiar în primul timp al existenţei sale în cultura păgânilor de atunci, dar intrând în luptă cu el l-a învins, şi în această luptă nu numai Biserica creştină s-a întărit, ci şi cultura s-a purificat şi a devenit utilă imediat chiar pentru Biserică în ştiinţa şi arta religioasă, precum şi plină de îndemnuri nouă la o dezvoltare ulterioară, ca apoi, după prăbuşirea lumii vechi, a lumii cu cultură greco-romană, acea cultură fiind adoptată de Biserică şi predată de ea popoarelor tinere ale Europei împreună cu religia creştină, acestea să şi-o însuşească şi apoi să progreseze deşi nu fără rătăciri şi întreruperi, totuşi să devină în sfârşit cultura noastră creştinească de azi, care lasă mult în urmă pe cea clasică a păgânilor în întregul ei şi este în general mult mai umană, mai morală şi mai nobilă.

În timpul recent spiritul antireligios şi anticreştin s-au format în sânul culturii creştine şi a crescut chiar unde aceasta este mai dezvoltată. El s-a mărit prin concursul unui complex de porniri unilaterale şi perverse în dezvoltarea culturii creştine, de o parte din care şi Biserica este vinovată. Spiritul anticreştin a devenit dominant în ştiinţă şi artă precum şi în viaţa practică cea privată şi cea publică şi a avut înrâurire parte destructivă, parte modificătoare chiar asupra capacităţii creştinilor de a crede în ştiinţa creştină, la o parte din reprezentanţii ei, mai ales la protestanţi.

Dar chiar această împrejurare constrânge Biserica creştină a opune spiritului anticreştin spiritul creştin în toată strălucirea şi puterea lui mântuitoare, ce a biruit lumea, a opune ştiinţei şi artei anticreştine o ştiinţă şi artă creştină de mai mare valoare, iară vieţii anticreştine o viaţă creştină viguroasă, precum şi a lua mai bine aminte la chemarea sa. De aici depinde necesar un progres intern şi extern al Bisericii creştine şi însăşi ştiinţa şi arta va ajunge mai purificată prin discuţiunile ce reprezentanţii săi anticreştini şi atei vor avea cu colegii lor, care sunt creştini şi cred în Dumnezeu.

Dar cu aceasta nu voim a zice că spiritul anticreştin şi creştinii apostaţi adică depărtaţi de Dumnezeu vor fi cu totul învinşi. Căci credinţa depinde totdeauna nu numai de forţa persuasivă a religiei şi de acţiunea ei, ci şi de voia liberă a omului, iară voinţa are înrâurire şi asupra cunoştinţei. Apoi după cuvântul Dreptului Simeon şi Hristos este pus spre semn, căruia se va zice împotrivă (Luca 2, 34) şi El n-a făgăduit creştinismului un efect, prin care spiritul anticreştin şi apostazia să dispară de pe pământ înainte de sfârşitul lumii. Cu totul din contra, Apostolul Pavel spune că la sfârşitul lumii va fi o mare apostazie, ce se va înălţa mai presus de tot ce este Dumnezeu sau închinăciune de Dumnezeu, se va pune pre sine în Biserica lui Dumnezeu şi se va da pre sine drept Dumnezeu prin toată puterea şi semne şi minuni mincinoase, pentru cei ce n-au voit a primi adevărul (II Tesaloniceni 2, 3-12).

Prin urmare necredinţa ce domneşte azi în o mare parte din sferele culte ale creştinătăţii şi pătrunde în toate clasele sociale, nu se va stinge pentru totdeauna, de se va stinge vreodată şi probabil că nu se va mai stinge chiar de tot; dar religia creştină se va dezvolta cu atât mai riguros şi mai curat între membrii credincioşi ai societăţii şi în tot cazul în cei aduşi din nou la credinţă.

Omenirea modernă de asemenea are tot atâta necesitate de o credinţă tare şi curată, cât avea omenirea din trecut, spre a-şi potoli setea de religie şi de morală, ce-i proprie firii omului şi de aceea trebuie să-şi aibă baza ei în destinaţia veşnică a omului, iar această sete o alină complet numai religia creştină, apoi spre a-şi forma şi conserva o concepţie despre univers, ce ştie că lumea şi omul are o cauză demnă a existenţei sale şi un ţel demn şi rezolvă în mod armonios enigmele din natură, spirit şi istorie, mai departe spre a-şi propune idealurile cele mai înalte şi spre a produce şi nutri simţămintele cele mai nobile şi speranţele cele mai mângâietoare, spre a dirija moralmente şi în cunoştinţă de scopul ei orice aspiraţie şi acţiune, spre a idealiza şi înnobila toate raporturile din viaţă şi din societate, în sfârşit, spre a restrânge egoismul dezmăţat, spre a înfrâna pasiunile şi desfrâul, a înăbuşi orgoliul în cei puternici, avuţi şi lumeşte fericiţi şi spre a mângâia şi odihni pre cei asupriţi, săraci şi nenorociţi.

Da, omenirea modernă nu se poate dispensa de religia creştină acum şi în viitor chiar mai puţin decât omenirea din trecut. Ea are nevoie de religia creştină atât spre a scăpa şi de farmecul teoriilor fără fond şi fără bază ale necredinţei nouă, după care în definitiv orice cugetare mai înaltă, orice simţire şi aspiraţie morală este numai o plăsmuire a fanteziei, o absurditate sau o stare morbidă, cât şi spre a scăpa de tristele consecinţe practice ale acestor teorii, ce distrug orice ordine şi barieră pe toate terenurile vieţii individuale şi sociale, precum nu mai puţin şi spre a rezolva oarecari chestiuni urgente ale timpului.

Morala creştină a cărei veritate şi necesitate n-are nevoie de demonstraţie, chiar ea singură arată limpede că religia creştină este de o importanţă absolută pentru mântuirea şi civilizarea omenirii. Căci această morală, fără de îndoială adevărată şi fără de îndoială necesară, devine îndată iluzorie, dacă este smulsă de pe terenul credinţei în Dumnezeu, cea din Vechiul şi Noul Testament; de aceea ateismul distruge inevitabil morala creştină, chiar dacă el, câtă vreme menţine încă o morală şi câtă vreme aceasta merită a se numi astfel, nu voieşte a admite şi chiar în parte ignoră, iar în parte neagă cu ştiinţă, că morala lui este împrumutată din creştinism sau iudaism.

Precum ideile moderne cele adevărate despre drepturile omului, despre libertatea, egalitatea şi fraternitatea tuturor oamenilor, pe care Revoluţia numai le-a pervertit şi desfiinţarea sclaviei în secolul XIX în toată lumea creştină, precum toate acestea nu sunt decât fructe mature ale concepţiei creştine despre univers şi ale civilizaţiei creştine, astfel şi acum preceptul creştin al dragostei către toţi oamenii ar trebui numai meditat mai profund, a nu fi rostit numai din gură, ci a fi şi practicat efectiv în viaţă, pentru ca relaţiile noastre reciproce cele confesionale, sociale, politice, naţionale şi internaţionale să aibă o formă neasemănat mai amicală şi să fie satisfăcătoare pentru toţi sau pentru ca răul, ce se află în chestia socială să devină aşa de atenuat, cât este cu putinţă pentru om.

Ce priveşte în particular acest din urmă rău, Biserica creştină, în acţiunea ei de caritate socială, numită şi misiune internă, iară la protestanţi diaconie, ca în Biserica primitivă, pe unde ea, Biserica, este viguroasă, lucrează încă demult, cu mijloacele ce-i sunt proprii şi în timpul recent cu zel şi mai mare, spre a-l atenua, ea arată şi prin aceasta, cât de multe forţe pentru mântuire poartă în sânul ei pentru toate timpurile şi pentru toate raporturile din omenire.

Ce-i drept unii reprezentanţi ai Bisericii au comis în numele ei şi multe păcate faţă de binele omenirii şi poate comit încă şi acum şi vor comite şi în viitor; însă Biserica creştină nu este deloc părtaşă la acestea; din contră, ea în virtutea vitalităţii sale inepuizabile de viaţă şi de mântuire, la fiecare dată a respins în sfârşit atari anomalii din procesul natural al mântuirii şi ele însele sunt numai erupţii ale unei stări antireligioase, latente şi parţial chiar inconştiente a minţii şi inimii reprezentanţilor săi, care sunt şi ei oameni încă nu scutiţi de eroare şi de păcat. Hristos grăieşte către cei căzuţi în astfel de rătăcire fără vreo răutate: Nu ştiţi al cărui duh sunteţi, că Fiul Omului n-a venit să piardă sufletele oamenilor, ci să mântuiască (Luca 9, 55-56), iară pe cei ce s-au făcut vinovaţi nu din o simplă eroare îi ameninţă cu această sentinţă pentru ziua judecăţii: Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu cu numele tău am proorocit şi cu numele tău draci am scos ? Şi cu numele tău multe minuni am făcut ? Şi atunci voiu mărturisi lor că niciodată nu v-am ştiut pre voi, depărtaţi-vă de la mine, cei ce lucraţi fărădelegea ! (Matei 7, 22-23).

Dară ca Biserica creştină să corespundă problemei sale în totul şi deplin, aceasta nu depinde numai de ea şi de reprezentanţii săi, ci şi de împrejurările externe în care ea vieţuieşte şi lucrează. Nu este vina sau meritul numai a diverselor Biserici, dacă unele din ele, în dezvoltarea lor au rămas mult înapoi şi parte din ele chiar au regresat, ca cele din Răsărit, iară altele au progresat mult ca cele din Apus. Împrejurările externe contribuie mult la aceasta. Şi mai întâi contribuie statele, pe lângă gradul de civilizaţie a popoarelor lor, pe teritoriul cărora se află Bisericile şi sub scutul cărora se dezvoltă ele.

Biserica, ce-i drept, din timpurile cele mai vechi a dovedit, că este nebiruită de persecuţiile şi împilările unui stat, ostil ei, pretutindenea unde ea avea vitalitate internă, adică fermitatea, căldura şi activitatea practică a credinţei, nădejdii şi dragostei căpeteniilor şi membrilor săi; ea a fost învinsă numai în părţile, unde avea slăbiciune internă; apoi cea cu vitalitate internă totdeauna ieşea consolidată din persecuţiile şi vexaţiunile, pe care le suporta de la stat; acestea se răzbunau pe stat însuşi. Dar o activitate prosperă în toate privirile, cu avânt, înflorire, fecunzime se poate desfăşura numai în pace; de aceea şi Biserica poate dezvolta o asemenea activitate numai când statul, convins că activitatea ei este şi în profitul său, face a se acorda Bisericii scut şi încurajare din partea lui în un mod compatibil cu împlinirea chemării sale şi deplin corespunzător cu raportul firesc dintre stat şi Biserică, precum şi cu porunca în concordanţă cu aceasta: Daţi cele ce sunt ale cezarului, cezarului şi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu (Matei 22, 21).

În general, în timpurile vechi ale Bisericii creştine statul păgân a persecutat şi oprimat Biserica, tot aşa mai târziu şi statul mahomedan, până când puterile creştine nu l-au ţinut în frâu, iară statul devenit creştin de la Constantin cel Mare a susţinut-o. Totuşi această susţinere la Răsărit în epoca bizantină şi mai târziu a fost foarte prejudicioasă Bisericii, fiindcă puterea politică împieta în sfera puterii bisericeşti, aşa încât de aici vine că Apusul a adus Bisericii Ortodoxe imputarea, obişnuită în ţările lui, de ,,cezaropapism”, iară la Apus, în raporturile reciproce ale ambelor puteri impietarea anterioară a puterii politice a făcut loc în timpul de mai târziu al evului mediu, cu înălţarea puterii papilor, unei creşteri excesive a puterii Bisericii, şi apoi aceasta a făcut loc în timpul mai nou unei creşteri excesive a puterii politice, până ce timpul recent, pentru a regula limitele între ambele puteri, stabili mai ales principiul că Biserica în partea ei internă este independentă de stat, iar în partea ei externă este subordinată lui; pe lângă acest principiu s-a mai stabilit cel despre separaţia între stat şi Biserică, ce este în vigoare în Statele Unite, dar acolo chiar de la înfiinţarea republicii el a fost stabilit în mod amical, apoi în Republica Mexic s-a stabilit tot acest principiu la 1874, dar cel puţin la început cu o luptă pentru cultură, în Brazilia el s-a stabilit la 1881 tot amical, dar în Francia principiul separaţiei fu proclamat la 1905 în mod cu totul ostil Bisericii; micile republici elveţiene: Geneva la 1907 şi Basel la 1910 au aplicat acelaşi principiu, însă lucru remarcabil nu cu ostilitate; mai este şi principiul proclamat de Cavour, celebru bărbat de stat al Italiei (1861), despre Biserica liberă în stat liber; dar acest principiu, după opinia generală, este foarte greu de aplicat.

Din nefericire cu lupta în curs despre modul în care are a fi adus la îndeplinire cel întâi principiu de mai sus se amestecă şi lupta dintre spiritul de necredinţă al secolului şi Biserica creştină. Această luptă degenerează adeseori în un război de exterminare, ce statul modern duce contra Bisericii, parţial chiar contra religiei creştine în genere, în aşa zisa luptă pentru cultură (Kulturkampf), această luptă mai întâi şi imediate în detrimentul Bisericii, iar apoi în detrimentul şi mai mare al statului: ea cu toate daunele ce de o parte aduce Bisericii are de altă parte proprietatea de a întări Biserica în statele unde aceasta are vitalitate în sine; iar consecinţele acestei lupte, ce apar mai târziu în detrimentul statului, îl fac pe acesta mai prudent în viitor.

Dar ca o compensare aşa zicând, pentru că statele creştine nu mai sunt aşa amicale cu Biserica, timpul cel mai recent parte sub influenţa indiferentismului religios şi a necredinţei preponderante, parte şi din consideraţii de mai multă prudenţă politică şi creştină face, ca să dispară de la ordinea zile din ce în ce mizeriile, ce autorităţile statului creştin, în zelul lor pentru religia creştină făceau iudaismului, sau în zelul lor pentru o confesiune anumită făceau altei confesiuni creştine; prin această stare de lucruri şi relaţia între creştinism şi iudaism, precum şi între diversele confesiuni creştine ia o formă mai normală şi în consecinţă insuflă mai mare speranţă că iudaismul se va împăca odată cu creştinismul şi că diversele confesiuni se vor apropia frăţeşte unele de altele în viitor şi în sfârşit se vor uni cum s-a şi promis creştinismului aceasta pentru vremea de apoi.

În sfârşit dacă comparăm una cu alta în particular dezvoltarea creştinismului la Răsărit şi la Apus după mersul şi rezultatele ei, vedem că la Apus cu toate inovaţiile dogmatice şi ierarhice şi cu toate inconvenientele, mai mult sau mai puţin dăunătoare, precum şi cu tot regresul, stagnaţia şi corupţia, ce a rezultat de aici, Biserica cu viaţa ei internă în general şi în marea ei totalitate graţie împrejurărilor externe favorabile s-a dezvoltat în tot timpul progresiv, solid şi salutar, iar în timpul modern, prin lupta dintre catolicism şi protestantism şi în timpul mai recent prin lupta, ce creştinismul se văzu silit a duce cu anticreştinismul şi cu puterea politică, ce împieta în domeniul său în statele unde creştinismul şi-a păstrat puterea de rezistenţă s-a întărit şi a progresat încă mai mult; totuşi cu aceste rezultate satisfăcătoare se asociază în romano-catolicism în mod mai puţin satisfăcător un spirit de predominanţă şi de intoleranţă la conducătorii şi învăţătorii Bisericii, o înclinaţie de a făuri dogme nouă, un cult pentru papa, ce străbate prin toate actele religioase şi parţial o predilecţie pentru minuni excesive şi pentru credulitate, precum şi o pietate afectată, morbidă, iar în protestantism, adeseori sporeşte peste măsură individualismul religios şi raţionalismul în religie, cel dintâi cu efect dezbinător al credinţei, iară acest din urmă cu efect distrugător al ei.

Biserica Ortodoxă din contra, exceptând un scurt timp în secolele primare, mai ales secolul al IV-lea şi jumătatea întâi a secolului al V-lea, din vechime şi în epoca modernă până nu demult timp, parţial chiar până în secolul XIX, avu să lupte cu împrejurări externe continuu nefavorabile; din această cauză şi în definitiv din cauza islamului, care de la secolul VII a covârşit-o cu dominaţiunea şi cu devastările lui, precum şi din cauza vexaţiunilor şi piedicilor ce avu să le înfrunte din partea apusenilor şi anume a Bisericii Romano-Catolice de la cruciade (1095-1291), cu toate că menţine statornic credinţa creştină cea veche, în celelalte raporturi ale vieţii sale religioase, odinioară atât de înfloritoare, a rămas din ce în ce mai în urma Bisericii de Apus.

Abia în timpul mai nou, nu demult, împrejurări externe, ce devin şi pentru ea mai favorabile, fac ca ea să se ridice treptat din starea sa de tot înapoiată şi mai fac ca ea, stimulată şi de exemplul Apusului, şi împropriindu-şi cuceririle lui culturale, pe care le adoptează, să dezvolte din nou o activitate plină de energie; dar aceasta este tot inferioară celei a romano-catolicismului şi a protestantismului, ba chiar este cu totul în urmă pe unele terenuri, de exemplu pe terenul propagăriicreştinismului.

Totuşi, după cuvintele din cartea cea către evrei: Pe cine iubeşte Domnul îl ceartă (Evrei 12, 6) şi după învăţămintele istoriei bisericeşti, redeşteptarea treptată a Bisericii Ortodoxe ne dă drept a spera, că cu ajutorul lui Dumnezeu şi sub conducerea atotputernică a Lui, această Biserică atât de greu încercată şi umilită, deşi în prezent cu puterile omeneşti ale ei şi cu producţiunile ei nu este încă nici pe de parte matură spre a realiza problema ei, se va ridica odată complet la înălţimea problemei, ce se aşteaptă de la ea, ca una ce a păstrat cu fidelitate vechea credinţă ortodoxă, ca să se împlinească cuvântul, cu care Domnul o mângâie: Nu te teme, turmă mică, că bine a voit Tatăl vostru să vă dea vouă împărăţia (Luca 12, 32), precum şi cuvintele, cu care Apostolul o sfătuieşte: Vedeţi chemarea noastră, fraţilor, că nu sunt (între voi) mulţi înţelepţi după trup, nu sunt mulţi puternici, nu sunt mulţi de bun neam; ci cele nebune ale lumii a ales Dumnezeu, ca pre cei înţelepţi să-i ruşineze şi cele slabe ale lumii a ales Dumnezeu, ca să ruşineze pre cele tari şi cele de neam prost şi nebăgate în seamă ale lumii au ales Dumnezeu şi cele ce nu sunt, ca pre cele ce sunt să le strice; ca să nu se laude nici un trup înaintea lui (I Corinteni 1, 26 ss)[1].

 


[1] N.tr.: Nu putem omite a nu aminti aici observaţiunile judicioase ale învăţaţului şi piosului boier moldovean, Alexandru Sturza din Basarabia, pomenit şi mai sus în istoria literaturii Bisericii Ruseşti p. 334 şi n. 2 (vezi şi p. 197 nota). El face aceste observaţiuni la sfârşitul importantei sale lucrări, scrisă franţuzeşte, tradusă româneşte de arhim. Filaret Scriban şi tipărită la Iaşi 1844 cu titlul Învăţături religioase morale şi istorice. În învăţătura XX referindu-se la axioma Fericitului Augustin: ,,In necesariis unitas, in dubiis libertas, in omnibus caritas”, autorul aminteşte luptele dintre ierarhia de Răsărit şi cea de Apus, rezultat al duhului de predominare şi enumerând diferenţele dogmatice, rituale şi disciplinare, ce ele au provocat arată în învăţătura XXI că Biserica Ortodoxă singură este centrul depărtat deopotrivă de toate extremităţile.

Ea străbate cu osteneală veacurile, urmărind o cale ce se fereşte deopotrivă de abuzurile puterii (Biserica Romei) şi de excesele anarhiei religioase (protestantismul). Totdeauna supusă nenorocirilor, subjugării şi furtunilor politicii acestei lumi, Biserica Ortodoxă a rămas cu toate acestea neschimbată în învăţăturile şi predaniile Bisericii primitive. Aceasta să ne fie de ajuns, zice autorul şi încheie astfel: Biserica Ortodoxă de Răsărit a rămas credincioasă chemării sale ca ,,neîndoielnică mărturie a trecutului”. Cu toate că învăluită şi pustiită de mahomedanism, compromisă în persoana căpeteniilor sale la Sinodul de la Florenţa şi despărţită prin această unire aparentă, Biserica Ortodoxă totuşi a înotat pe deasupra acestui noian de rele ca o corabie tainică, ce se împotriveşte vânturilor şi valurilor sub înrâurirea ocrotitoare a stelelor cerului. Fără îndoială această corabie bântuită de furtuni cuprinde şi ea vietăţi necurate; ea a suferit din îndelunga plutire primejdioasă, însă ea îşi păstrează amanetul, amanet al credinţei şi al tradiţiei neschimbate, pentru a-l întoarce Aceluia, ale cărui hotărâri sunt ,,un adânc fără de margini”.

Biserica Ortodoxă de Răsărit pentru nimenea nu calcă nici cea mai mică iotă din învăţătura apostolilor şi a sinoadelor, însă tot ea nu serbează niciodată sfintele taine, fără a nu rosti mai întâi o rugăciune strălucită şi adesea repetită din liturghiile Sfăntului Ioan Gură de Aur şi a Sfântului Vasilie cel Mare: ,,Pentru unirea tuturor Domnului să ne rugăm”.