----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ
şi
STATISTICA BISERICEASCĂ
 
de
Euseviu Popovici
Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi
 
PARTEA A II-A
Biserica de Apus de la Revoluţia franceză până în prezent (1789-1910)
 
 
Capitolul I
Anticreştinismul de la Revoluţia franceză
§. 188. Revoluţia franceză şi importanţa ei pentru dezvoltarea Bisericii de Apus în timpul recent

Enciclopediştii negreşit n-au produs ei singuri Revoluţia franceză din 1789; ei numai au adus la maturitate spiritul, care a produs-o. Cauza imediată a revoluţiei fu nemulţumirea extremă a poporului francez de criza finanţelor statului, de pornocraţia curţii sub Ludovic XV (1715-1774), de privilegiile nobilimii şi ale clerului înalt, precum şi de represiunea libertăţii politice şi religioase, de către guvern şi prelaţi, care se conduceau în această privinţă de sfatul iezuiţilor. De aceea când a izbucnit revoluţia şi după ce ea luă în 1789 Bastilia, celebra temniţă din Paris, lozinca ei fu: ,,Jos regalitatea şi clerul, cu toate ale lor”.

Revoluţia se dezlănţui din mijlocul aşa-ziselor state generale sau al Adunării Naţionale a Franţei, ce fu convocată la 1789, spre a remedia criza financiară a statului. Chiar cele dintâi atacuri au fost îndreptate şi contra Bisericii. După ce se proclamă libertatea cultului şi se desfiinţă zeciuiala clerului, după propunerea lui Talleyrand († 1838), episcop democrat, care apoi jucă mare rol ca diplomat şi ministru, şi cu dispensa papei trecu cu totul între civili, mai întâi averile bisericeşti au fost proclamate avere naţională şi confiscate; apoi şi mânăstiri de multe categorii fură suprimate, episcopiile s-au redus mai pe jumătate şi pentru cler s-a votat o lege proprie, aşa-zisa Constituţie civilă a clerului; pe această constituţie aveau să jure toţi clericii şi prin ea orice drept al papei în Franţa s-a înlăturat în favoarea mitropoliţilor; alegerea episcopilor şi a parohilor s-a deferit la alegători politici, toate oficiile ecleziastice afară de cel de păstor sufletesc au fost desfiinţate şi episcopul în exerciţiul autorităţii sale fu supus consiliului preoţilor.

Ecleziasticii care refuzau să jure pe constituţia civilă a clerului au fost scoşi; această măsură lovi la 1791 majoritatea clerului, căci numai cam a treia parte din cler a jurat. Iar când s-a observat că cei scoşi erau menţinuţi de popor, furia contra lor crescu şi mai mult; cei ce nu voiau a se considera scoşi fură condamnaţi la exil sau chiar la deportaţie, pe lângă aceasta portul preoţesc fu prohibit şi acum toate mânăstirile fură suprimate.

În zilele de teroare din septembrie 1792, când şi regalitatea fu abolită, introducându-se republica cu un Convent (1792-1795) ca autoritate supremă, printre cele mai mult de 1200 victime din diverse clase sociale au fost omorâţi şi vreo 300 de preoţi. Aceeaşi soartă avu curând şi regele Ludovic al XVI-lea (1774-1792), care muri pe ghilotină în ianuarie 1793, iar mai târziu, în octombrie şi regina Maria Antoaneta, fiica împărătesei Maria Tereza; omorurile s-au ţinut lanţ încă mult timp.

Ce priveşte religia, tot în acel an s-a abolit creştinismul şi Biserica creştină, chiar credinţa în Dumnezeu fu prohibită, ca o superstiţie periculoasă pentru stat. Ca divinitate s-a introdus raţiunea şi ca reprezentante şi preotese ale ei s-au ales femei publice. Credinţa în nemurirea sufletului de asemenea fu suprimată şi pe murii cimitirelor era scris: ,,Moartea este somn de veci”. Cei ce mărturiseau că cred în Dumnezeu sau în nemurirea sufletului, erau denunţaţi şi pedepsiţi cu moartea. În astfel de împrejurări însuşi Gobel (arhiepiscop de Paris) s-a lepădat de credinţă; în 1793 el se prezentă în faţa Conventului şi declară că viaţa lui până acum a fost curat o amăgire şi că nu recunoaşte altă religie decât libertatea şi egalitatea; dar în urmă s-a căit de apostazia lui şi la 1794 muri pe eşafod. Episcopul Gregoire însă, deşi ca abate a fost întâiul ecleziastic care jură pe constituţia civilă a clerului, şi chiar fiind deputat al Conventului, a apărat curajos şi statornic religia lui creştină, totuşi a trăit încă mult după revoluţie, căci el muri tocmai la 1831.

Odată cu abolirea creştinismului fu respins şi calendarul creştin, în locul numelor de sfinţi din zilele de peste an s-au pus nume luate din agricultură; săptămânile fură înlocuite cu decade, adică diviziuni de timp în câte 10 zile, ce se numărau aşa: primidi, danodi, tridi, quartidi etc; duminica fu înlocuită cu ultima zi din fiecare decadă, cu aşa-zisa ,,decadi”, ca zi de repaus; obişnuitul an al calendarului creştin fu înlocuit cu un an natural, ce începea la echinocţiul de toamnă (22 septembrie), iar cele 12 luni ale lui aveau câte 30 de zile, mai adăugându-se la sfârşitul anului 5 zile, respectiv 6 pentru anii bisecţi; lunilor li s-a dat numiri cu însemnare meteorologică sau agricolă; aşa, începând de la 22 septembrie, luna 1 se numea Vendemiaire (cules de vii), 2-a Brumaire (neguroasa), 3-a Trimaire (brumata), 4-a Nivose (luna zăpezii), 5-a Pluviose (ploioasa), 6-a Ventose (vântoasa), 7-a Germinal (încolţirea ierbii), 8-a Floreal (luna florilor), 9-a Prairial (luna verdeţii), 10-a Messidor (seceriş), 11-a Thermidor (cuptor), 12-a Fructidor (luna fructelor). Era creştină de asemenea fu suprimată şi anii se numărau numai de la 22 septembrie 1792, ca început al erei republicane, adică după ,,anii libertăţii”; numele creştine de persoane fură şi ele transformate în nume clasice de la păgâni.

Însă republica se menţinu în culmea necredinţei numai până la 1794. În acest an s-a şi decretat existenţa unei fiinţe supreme şi nemurirea sufletului; fiinţei supreme i s-a hotărât un cult naţional cu o unică sărbătoare pe an; teribilul Robespierre, căpetenia statului, care a luat această dispoziţie, fu totodată şi pontificele fiinţei supreme. Dar căzând şi capul lui Robespierre (iulie 1794) şi venind la cârmă o partidă republicană mai moderată cu Directoriul în frunte (1795-1799), creştinismul fu permis iarăşi, constituţia civilă a clerului nu se mai aplică şi Biserica creştină se putu reorganiza, fără însă a fi Biserică de stat. Dar şi acum au fost deportaţi încă sute de preoţi. Acum se agitară şi deiştii, pentru care creştinismul era abominaţie şi la 1796 organizară paralel cu Biserica creştină o asociaţie religioasă, cea a teofilantropilor (amici ai lui Dumnezeu şi ai oamenilor); dar această asociaţie avu slab ecou.

Când în 1800 Directoriul fu înlocuit cu Consulatul şi prim consul fu generalul Napoleon Bonaparte, acesta declară Biserica Romano-Catolică Biserică de stat, încheie în 1801 un concordat cu Roma şi, spre aducerea la îndeplinire a lui, decretă în 1802 aşa-zisele ,,Articole organice”. În acestea se regulă din nou raportul între stat şi Biserică, negreşit cu mari drepturi pentru stat în trebi bisericeşti, se menţinu căsătoria civilă, introdusă de revoluţie, adică contractarea căsătoriei în faţa unui funcţionar civil, aşa-zisul ofiţer al stării civile, de asemenea se menţinu suprimarea zeciuielii pentru cler şi secularizarea averilor bisericeşti, Biserica primind o alocaţie foarte modică, aşa între altele un mare număr de parohi fură transformaţi în aşa-zişi parohi sucursali, adică parohi auxiliari (desservants) sau îngrijitori de parohii, cu leafa de paroh numai pe jumătate şi amovibili, iar asociaţia teofilantropilor fu suprimată în 1802; în acelaşi an duminica deveni iarăşi zi de repaus legală, pe când calendarul republican fu suprimat complet abia în 1805. Republica însăşi în 1804 fu înlocuită iarăşi cu monarhia, mai întâi ca imperiu despotic sub Napoleon I (1804-1814), apoi ca regat, restabilindu-se dinastia Bourbon.

Revoluţia franceză se sfârşi; Biserica creştină fu restabilită în Francia, iar sărăcirea ei, prin secularizarea averilor bisericeşti, avu o consecinţă bună şi anume că demnităţile ecleziastice, cu venituri odinioară mari, iar acum mici, nu mai fură ocupate exclusiv de nobili, cum erau în foarte multe cazuri mai înainte, pe când acum cei mai mulţi dintre ei nu mai aspirau la ele. Dar ideile ce au provocat şi au întreţinut revoluţia nu dispărură; ele se afirmă şi în secolul XIX şi în cel prezent. Deismul, panteismul, ateismul, acest din urmă strâns unit cu materialismul, se întreţin continuu şi se propagă în filozofie, în ştiinţele naturale, în presă şi în beletristică. Cu ateismul şi materialismul teoretic este mână în mână cel practic; acesta respinge orice ordine religioasă şi morală şi are reprezentanţi principali în clasele sociale, care amărâte de sărăcie şi necazuri, o parte şi de asupririle păturii sociale celei avute, lesne se pot ademeni la astfel de idei.

Viaţa politică şi religioasă din secolul XIX şi din timpul prezent în tot complexul ei este o luptă între ideile conservatoare şi cele distructive, pe care prima Revoluţie franceză reuşise provizor a le pune în aplicare numai pentru scurt timp. Pe terenul politic mai întâi guvernele tuturor statelor Europei voiră a lupta prin un regim legitim cu atât mai viguros contra ideilor revoluţionare, după ce răsturnară extremul în care căzuse ele, adică imperiul despotic al lui Napoleon I (1804-1814), ce se formase din republică; astfel guvernele au început o operă de reacţie, ce restrângea orice libertate. Această ,,Restauraţie politică” a durat cu întreruperi parţiale de la 1814-1848.

Tocmai după Revoluţia de la 1848 guvernele s-au decis a face concesii liberale şi a aplica ideile conservatoare în armonie cu exigenţele progresului şi ale libertăţii. Politica de reacţie fu abandonată şi se adoptă forma de guvern constituţional şi principiul libertăţii politice şi religioase. Desfiinţarea zeciuielii pentru cler, secularizarea averilor bisericeşti, suprimarea mânăstirilor şi căsătoria civilă au fost adoptate din Francia şi de alte state, o parte din aceste măsuri, chiar înainte de 1848; iar după 1848, fu separată de Biserică şi şcoala, ba încă adeseori instrucţia religioasă fu exclusă din şcoală. Femeile de asemenea începură lupta pentru emanciparea de limitele puse până acum libertăţii lor. Nu mai puţin în locul îngropării cadavrelor, practicată până atunci singură la iudei şi creştini, s-a răspândit din Gotha de la 1878 în Europa de Vest, în America şi Australia şi incineraţia sau arderea cadavrelor cu crematoriile lor, ce a fost de predilecţie la păgâni, greci, romani, germani şi baltici şi este în uz şi azi la indieni şi japonezi; acest uz află aprobare în cercuri liberale. Dar precum în timpul politicii reacţionare a guvernelor, adică de la 1814-1848, astfel şi de la 1848 sub regimul constituţional şi al libertăţii politice şi religioase, ideile revoluţionare au reprezentanţii şi campionii lor contra ordinii în fiinţă, şi partidele revoluţionare tind a răsturna starea de lucruri actuală politică şi socială.

Faţă de Biserică spiritul existent încă al primei Revoluţii franceze se manifestă ca spirit anticreştin şi chiar în forma lui cea mai moderată, ca spirit antibisericesc. De aceea Biserica de Apus în dezvoltarea ei are a duce continuu lupte cu acest spirit, însă cu deosebirea, că Biserica Romano-Catolică procedează în aceste lupte strict reacţionar, pe când cea protestantă face spiritului timpului mai mult sau mai puţin concesiuni. Reacţiunea contra anticreştinismului modern plecă însă nu numai de la ierarhie şi teologie ci de multe ori şi de la straturile largi ale poporului creştin.

O reacţie a spiritului creştin contra anticreştinismului actual poate să fie şi aşteptarea venirii a doua a lui Hristos în curând, ce a prins consistenţă din nou, ca la creştinii primari: conform profeţiilor din Noul Testament A Doua Venire va să fie tocmai în un timp de luptă mare contra creştinătăţii; apoi şi aşteptarea unei împărăţii de o mie de ani a lui Hristos pe pământ, ce de asemenea era nu puţin răspândită între creştinii primari. Aceste simptome se văd mai cu seamă la sectele protestante din secolul XIX şi din cel prezent.

 

În episodul următor:
§. 189. Starea nouă a culturii şi influenţa ei asupra dezvoltării Bisericii de Apus de la Revoluţia franceză încoace