----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Ortodoxie şi Apus – o relaţie veşnic tensionată (II)

O schiţă concisă a acestei relaţii după 1453

 

Partea I

Biserica Ortodoxă după 1453

Cucerirea Constantinopolului în 1453 a distrus Biserica Ortodoxă ca instituţie a imperiului creştin instituită de împăratul Constantin. Biserica nu mai conferea legitimitate prin ungere şi încoronare stăpânitorului sabiei vremelnice; nu mai sfinţea prin călăuzirea sa duhovnicească rânduiala pământească a lucrurilor. Ea încerca acum să se adapteze la o rânduială islamică acceptând suveranitatea Casei lui Osman şi supunându-se cu credinţă puterilor necreştine dominatoare. În schimb, conducătorii Bisericii, patriarhii şi preoţii deopotrivă, erau recunoscuţi de statul islamic; nu însă ca o instituţie a populaţiei creştine supuse, ci în capacitatea lor personală, ca agenţi administrativi ai statului otoman însărcinaţi cu misiunea de a supraveghea ,,obiceiurile religioase eronate ale necredincioşilor”[1]. În această calitate, conducerea religioasă ortodoxă trebuia să-şi îndeplinească îndatoririle sale, care, în măsura în care privea statul, includea asigurarea supunerii loiale a supuşilor creştini ai sultanului şi strângerea regulată şi livrarea taxelor lor.

În acest sistem total de supunere politică şi statut instituţional ambiguu, ierarhia ecleziastică cu patriarhul ecumenic în fruntea sa s-a străduit să păstreze înlăuntrul comunităţii creştine organizarea, practicile religioase şi tradiţiile spirituale ale Bisericii. A ţine comunitatea de credincioşi unită şi a supravieţui printre vicisitudinile dominaţiei necreştine lungă de veacuri – până când, în cele din urmă, comunitatea creştină a fost recunoscută de reformele otomane de la jumătatea secolului al XIX-lea ca o instituţie colectivă care reprezenta societatea ortodoxă – erau realizări mari. Ele reflectau nu numai puterea memoriei colective şi eficienţa mecanismelor de a întreţine relaţii între credincioşi înlăuntrul Bisericii, ci şi puterea de a dăinui a moştenirilor simbolice ale imperiului creştin de odinioară al Noii Rome. Pentru a asigura această supravieţuire, Biserica a trebuit să-şi împlinească cât mai bine cu putinţă sarcinile ei în domeniile pastoral, filantropic şi educaţional.

Nu este lipsit de însemnătate faptul că una dintre primele măsuri ale lui Ghenadie al II-lea Scholarios[2] după ce a fost numit patriarh de către Mehmed Cuceritorul a fost de a reînfiinţa o şcoală de învăţământ superior în Constantinopol. În această şcoală patriarhală, au fost înscrise învăţământul creştin, cultivarea limbii greceşti şi o oarecare formă de instruire în cunoaştere şi educaţie umană într-un efort de a reproduce tradiţia culturală care putea să asigure supravieţuirea şi continuitatea înlăuntrul Bisericii, fără a ţine cont de ambiguităţile poziţiei ei instituţionale în rânduiala politică[3].

Plata, însă, pentru poziţia sa anormală era grea. Funcţia de ‘supraveghetor al obiceiurilor religioase greşite ale necredincioşilor’ era o funcţie administrativă la care avea acces persoana care oferea cel mai mult şi acest lucru a constituit o sursă de dezordine şi mişcare permanente în rândurile superioare ale ierarhiei. Simonia şi corupţia au fost consecinţele inevitabile ale unei asemenea dezordini. Între anii 1454-1600, scaunul patriarhal a cunoscut cel puţin 36 schimbări ale ocupantului, în care au fost implicaţi 24 persoane. Foarte adesea, durata ocupării tronului era de doar câteva luni, chiar câteva săptămâni.

Acest fapt crea probleme suplimentare: vrajba şi trădarea nu atât că îi sminteau pe credincioşi, cât alimentau lăcomia statului în detrimentul Bisericii. Cea mai dramatică reflectare a acestui fenomen a fost confiscarea continuă a bisericilor şi transformarea lor în moschei – o practică ce a devenit o sursă constantă de suferinţă pentru cler şi credincioşi deopotrivă. Apogeul acestei practici a fost atins în 1586 când Patriarhia a fost izgonită din Mânăstirea Pammakaristos, unde patriarhul îşi avea reşedinţa din 1456. Patriarhul Ieremia al II-lea, care fusese surghiunit în Insula Rhodos, a revenit la Istanbul în 1586 doar pentru a găsi biserica patriarhală, pe care el o împodobise cu dragoste, transformată în moschee; ,,el a plâns cu amar”, consemnează cronicarul[4].

 

016. Ortodoxie si Apus II 1

Biserica Născătoarei de Dumnezeu Pammakaristos, transformată în
Moscheea Fethiye (Fethiye Camii, ,,moscheea cuceririi”), astăzi muzeu

 

Deznădejdea larg răspândită şi moralul scăzut ale comunităţii ortodoxe la sfârşitul secolului al XVI-lea se reflectau şi în starea Academiei Patriarhale, unde instruirea fusese practic abandonată în această perioadă[5]. Această stare de criză şi declin furnizează cadrul mai larg pentru situaţia în care se afla Biserica când a intrat în scenă Chiril I Loukaris. Cele 6 perioade de domnie ale patriarhului Chiril pe tronul Sfântului Ioan Gură de Aur au inaugurat o perioadă furtunoasă pentru Biserică, mai ales între anii 1620-1638. El a fost unul dintre cei 4 patriarhi mari ai perioadei otomane – alături de Ghenadie al II-lea, Ieremia al II-lea şi Ioachim al III-lea. Un personaj vizionar şi dăruit, cu o personalitate fascinantă, el s-a urcat pe tron având o strategie complexă pentru înnoirea Bisericii şi regenerarea credinţei.

 

Chiril Loukaris: un patriarh protestant ?

Chiril s-a născut Constantin Loukaris în Candia (Iraklion), Creta, în 1572[6]. El a fost expus culturii umaniste a insulei sale în perioada veneţiană târzie[7], dar devotamentul puternic al familiei sale faţă de Ortodoxie l-a condus în direcţia monahismului. El a devenit frate probabil în cel mai important lăcaş ortodox din Creta, Mânăstirea Angarathos, unde fratele său Maxim avea să devină mai târziu stareţ (1619-1641). Tânărul Loukaris era un om neobosit şi avea să rămână aşa pe tot parcursul vieţii sale. El şi-a făcut studiile la Veneţia, unde a fost instruit de Maxim Margounios[8], episcopul Kythirei.

Tânărul Constantin Loukaris s-a înscris de asemenea la Universitatea din Padova, unde Cesare Cremonini i-a predat filozofia neo-aristoteliană. El a absolvit în 1595 şi către sfârşitul acelui an a fost hirotonit diacon şi preot în Constantinopol de vărul său Meletie Pigas[9], patriarhul Alexandriei, care fusese şi el monah în obştea de la Angarathos. La scurt timp după hirotonia sa, Chiril Loukaris şi-a urmat patriarhul la un sinod016. Ortodoxie si Apus II 2 convocat în 1596 la Constantinopol de patriarhul Ieremia al II-lea. Sinodul a condamnat pseudo-unirea Bisericilor Ortodoxă şi Catolică votată de un Sinod local la Brest-Litovsk în 1595.

 

Cesare Cremonini (1550-1631), profesor italian de filozofie naturală, folosind raţionalismul împotriva revelaţiei dumnezeieşti şi materialismul aristotelian împotriva naturii duale [trup şi suflet] a omului în cadrul scolasticismului

 

Sinodul din 1596 a trimis 2 exarhi în Polonia pentru a-l informa pe Regele Sigismund al III-lea al Poloniei de deciziile luate de Patriarhiile Constantinopolului şi Alexandriei şi pentru a participa la un al doilea Sinod la Brest-Litovsk. Unul dintre exarhi, care reprezenta Patriarhia Alexandriei, era Chiril Loukaris. Această călătorie l-a pregătit pentru bătălia lui de o viaţă împotriva iezuiţilor. El a făcut cauză comună cu protestanţii, care erau în aceeaşi măsură de persecutaţi în Polonia şi Lituania. Aceasta a pus bazele apropierii sale de protestanţi.

Până în 1600, Loukaris a întreprins cel puţin două misiuni lungi în Polonia, Ucraina şi Lituania, lucrând pentru cauza ortodoxă în acele regiuni. El a reorganizat şcoala ortodoxă din Vilna şi a întemeiat alta în L’viv. În cursul persecuţiei aprige a ortodocşilor din 1600 de-abia a scăpat cu viaţă, în timp ce exarhul Bisericii Constantinopolului, Nichifor, şi-a pierdut viaţa.

În 1601, după moartea lui Meletie Pigas, Chiril Loukaris, având abia 30 de ani, a fost ales patriarh al Alexandriei. În această calitate, ocupând cel de-al doilea tron ca însemnătate în Biserica Ortodoxă, el şi-a continuat lupta împotriva propagandei latine în teritoriile ortodoxe. În 1612, el a plecat în altă călătorie către sud-vestul Rusiei. Pe drum s-a oprit la Istanbul, unde după expulzarea patriarhului Neofit al II-lea (patriarh al Constantinopolului între anii 1602-1603, 1607-1612), Sinodul Patriarhiei Ecumenice i-a cerut lui Chiril să slujească drept ‘locţiitor’ al scaunului Constantantinopolului. Chiril a fost de acord şi a slujit o lună, dar a descoperit că obligaţiile financiare posibile după o eventuală alegere a sa ca patriarh ecumenic erau atât de împovărătoare, încât s-a retras şi şi-a continuat călătoria către Rusia.

După întoarcerea sa în Alexandria în 1614, Loukaris a rămas profund îngrijorat de activităţile neîncetate de prozelitism ale catolicilor în Răsărit. El a conceput o mare strategie pentru apărarea Ortodoxiei curtând puterile protestante din Europa pentru a dezvolta un front comun împotriva Romei. În această etapă timpurie, el şi-a îndreptat privirea spre Anglia. El a purtat corespondenţă cu doi arhiepiscopi de Canterbury succesivi, George Abbot (1562-1633, arhiepiscop între anii 1611-1633) şi William Laud (1573-1645, arhiepiscop între anii 1633-1640). Rezultatul major al acestor contacte a fost oferta anglicanilor de a primi un cleric din Biserica Alexandriei la instruire teologică la Oxford.

În 1617, această iniţiativă l-a adus pe Mitrofan Kritopoulos în Anglia pentru 5 ani, cu intenţia tăinuită de a lucra pentru o unire posibilă între ortodocşi şi anglicani. Călătoriile ulterioare ale lui Kritopoulos în alte părţi ale Europei protestante par să fi fost dictate de acest motiv[10]. În timp ce Kritopoulos călătorea în Europa, patriarhul său aflat în 016. Ortodoxie si Apus II 3Alexandria era ocupat să corespondeze cu învăţaţi şi prelaţi protestanţi de frunte, printre care teologul şi omul de stat olandez David de Wilhelm şi arhiepiscopul de Spalato, Marco Antonio de Dominis, care se convertise la protestantism în timpul şederii sale la Londra.

 

Mitrofan Kritopoulos (1589-1639, patriarh al Alexandriei între anii 1636-1639), teolog ale cărui discuţii cu protestanţii au fost prezentate în expunerea sa a învăţăturii ortodoxe răsăritene, într-o încercare de unire creştină

 

Această corespondenţă este importantă pentru că îl arată pe Loukaris profund tulburat de practicile Bisericii sale, pe care el le percepea (sau poate că fusese făcut să le perceapă astfel de opiniile altora) ca învechite şi superstiţioase şi foarte îndepărtate de credinţa creştină autentică. El exprima o năzuinţă pentru o întoarcere la ‘simplitatea evanghelică’, bazată pe autoritatea Scripturilor şi a Sfântului Duh. El critica comportamentul credincioşilor ortodocşi, la care fusese martor în cursul unei vizite la Ierusalim. După părerea sa, aceasta era la limita cu idolatria. De asemenea, el exprima îndoieli privind autoritatea excesivă atribuită Părinţilor în Bisericile greacă şi latină şi mărturisea că găsea doctrinele Reformei mai apropiate de duhul Scripturilor decât cele ale Bisericilor Ortodoxă şi Catolică[11].

Aceste preocupări reflectă neliniştile duhovniceşti şi bisericeşti mai profunde ale lui Loukaris, care decurgeau din principiile conştiinţei sale creştine şi din simţul său de responsabilitate ca urmaş al apostolilor pentru starea credinţei în rândul turmei sale. Acest simţ puternic de datorie pastorală l-a însoţit pe Chiril la Constantinopol, unde el a fost înălţat la tronul ecumenic pe 4 noiembrie 1620 printr-un vot al sinodului. Aşa a început domnia lui Chiril I, ‘renumit pentru virtutea şi înţelepciunea sa’, după judecata sinodului[12]. Domnia sa pe scaunul Constantinopolului a durat, cu scurte întreruperi, până în 1638. Aceasta a fost o domnie relativ lungă şi a fost marcată nu numai de întinderea lucrării sale pastorale şi administrative, ci şi de preocuparea sa pe o scară cu adevărat pan-europeană pentru marea sa strategie împotriva presiunii neîncetate a Bisericii Catolice asupra lumii ortodoxe[13].

 


[1] P. Konortas, Perspectiva otomană asupra Patriarhiei Ecumenice (Οθωμανικες θεωρήσεις για το Οικουμενικο Πατριαρχειο), Atena, Editura Alexandreia, 1998, p. 315.

[2] Gheorghe Kourtesios Scholarios, ulterior Patriarhul Ghenadie al II-lea al Constantinopolului (cca 1400-1473, patriarh între anii 1454-1456, 1463 [câteva luni], 1464-1465). A se vedea SFINŢII PĂRINŢI ŞI EREZIILE. Sfântul Marcu al Efesului şi falsa unire de la Florenţa, partea a VIII-a.

[3] Despre şcoala patriarhală, a se vedea Manuel Gedeon, Cronica Academiei Patriarhale (Κρονικα της Πατριαρχικης Ακαδημίας), Constantinopol, Editura Patriarhală, 1883.

[4] [Pseudo-]Dorotheos, Carte de istorie (Βιβλίον Ιστορικον), Veneţia, Nikolaos Glykys, 1743, p. 454.

[5] Manuel Gedeon, Cronica, p. 73-74.

[6] Din literatura voluminoasă, a se vedea Gheorghios Hadjiantoniou, Patriarhul protestant: viaţa lui Chiril Loukaris (1572-1638) patriarhul Constantinopolului (Protestant Patriarch: the life of Cyril Lukaris (1572–1638) Patriarch of Constantinople), Londra, The Epworth Press, 1961; Steven Runciman, Marea Biserică în robie (The Great Church in captivity), Cambridge, Cambridge University Press, 1968, p. 259-288; Ioannis Karmiris, Ortodoxia, p. 177-232; G. Podskalski, Teologia greacă în perioada dominaţiei turceşti 1453-1821 (Griechische Theologie in der Zeit der Turkenherrschaft 1453-1821), Munchen, C.H. Beck, 2000, p. 162-180.

[7] Candia, sau Iraklion [în greacă, Heraklion], este cel mai mare oraş şi capitala Insulei Creta. În 1204, oraşul a fost cumpărat de Republica Veneţiei ca parte a unei înţelegeri politice complicate. Oraşul a devenit reşedinţa ducelui de Candia şi districtul administrativ veneţian al Cretei a devenit cunoscut sub numele de ,,Regatul Candiei". Pentru a-şi asigura domnia, veneţienii au început în 1212 să statornicească aici familii veneţiene. Coexistenţa celor două culturi diferite şi stimulul dat de Renaşterea italiană a condus la o înflorire a literaturii şi artelor în Candia şi în general în Creta. Domnia veneţienilor în Creta s-a încheiat în 1669.

[8] Maxim Margounios (1549-1602), episcop de Kythira şi exponent umanist al culturii greceşti în Italia. După ce a studiat la Universitatea din Padova, un centru al învăţaţilor greci, Margounios a devenit monah în 1579, la Mânăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai. Ulterior, el a fost făcut episcop de Kythira, o insulă greacă controlată de veneţieni. Împiedicat timp de mulţi ani de autorităţile veneţiene de a trăi în eparhia sa, el a vieţuit în principal în comunitatea ortodoxă greacă din Veneţia, unde a devenit directorul Şcolii Greceşti şi a ajutat pe învăţaţii greci să studieze în universităţile italiene. Încercările lui de a reconcilia teologiile Bisericilor Răsăriteană şi Apuseană în privinţa Filioque au ridicat întrebări privind ortodoxia sa. El a fost silit să trimită o declaraţie în Constantinopol în care să dea asigurări că nu s-a abătut de la Ortodoxie.

[9] Meletie Pigas (1549-1601), patriarh al Alexandriei între anii 1590-1601, care a luptat pentru a menţine poziţia şi prestigiul Ortodoxiei greceşti în Răsărit prin argumente teologice şi diplomaţie bisericească. El a studiat filologie clasică, filozofie şi medicină la Universitatea din Padova şi apoi în Veneţia, înainte de a se întoarce în Creta. Acolo el a intrat în viaţa monahală şi a devenit stareţ. Trimis în exil de autorităţile veneţiene, după 1575, a intrat în slujba scaunelor patriarhale ortodoxe ale Alexandriei şi Constantinopolului.

El a luat parte la mai multe sinoade, inclusiv cele din Constantinopol din 1593 şi 1597 (a se vedea DOCUMENTE ALE BISERICII. Sigilioanele patriarhilor răsăriteni de la 1583, 1593 şi 1756); scrierile sale includ mii de epistole, multe lucrări teologice însemnate printre care o polemică împotriva formulării Bisericii Latine a relaţiilor existente în Sfânta Treime (1596) şi o apologie a religiei creştine adresată iudeilor (1593).

[10] C. Davey, Pionier pentru unitate: Mitrofan Kritopoulos (1589-1639) şi relaţiile dintre Bisericile Ortodoxă, Romano-Catolică şi Reformată (Pioneer for unity: Metrophanes Kritopoulos (1589–1639) and relations between the Orthodox, Roman Catholic and reformed churches), Londra, Consiliul Britanic al Bisericilor, 1987.

[11] Philaretos Vapheidis, Istoria bisericească III-A, p. 57-58. Scrisorile în întregime în Emile Legrand, Bibliografie elenică sau Descrierea raţională a lucrărilor publicate în greacă de greci (Bibliographie hellenique ou Description raisonnee des ouvrages publiees en grec par des Grecs), 4 vol., Paris, E. Leroux, 1885-1906; retipărită la Paris, Masinneuve et Larose, 1962; volumul IV [secolul XVII], p. 313-340.

[12] Emile Legrand, Bibliografie elenică, volumul IV, p. 340-342.

[13] Gunnar Hering, Patriarhia Ecumenică şi politica europeană 1620-1638 (Okumenisches Patriarchat und europaische Politik 1620-1638), Wiesbaden, F. Steiner Verlag, 1968, p. 30-59, 207-247.