‘Binefacerile’ alimentaţiei şi medicinei moderne (VI)

O recenzie a cărţii Seminţele distrugerii: agenda secretă a manipulării genetice

Frăţia morţii

Cu mult timp înainte ca Kissinger şi asistentul său, Brent Scowcroft, să facă din reducerea populaţiei politica externă oficială a SUA, familia Rockefeller făcea experienţe pe oameni. În anii ‘1950, în timp ce Nelson Rockefeller exploata mâna de lucru ieftină a portoricanilor din New York şi de pe insulă, fratele său John D. III conducea experimente de sterilizare în masă pe femeile portoricane. Pe la mijlocul anilor ‘1960, Departamentul Sănătăţii Publice din Puerto Rico estima că o treime sau mai mult din femeile sărmane neavizate, aflate la vârsta la care puteau zămisli, fuseseră sterilizate permanent.

În 1961, într-o prelegere ţinută la Organizaţia pentru Agricultură şi Hrană a ONU, John D. III şi-a exprimat opiniile: ,,După părerea mea, creşterea populaţiei (şi reducerea ei) este a doua problemă de importanţă capitală a vremurilor noastre, după cea a controlului armelor atomice”. Fireşte, el se referea la reducerea părţilor nedorite din populaţie pentru a păstra resursele valoroase pentru cei privilegiaţi. De asemenea, el era influenţat de eugeniştii, teoreticienii raselor şi malthusienii de la Fundaţia Rockefeller, care credeau că au dreptul de a decide cine trăieşte şi cine moare.

Personalităţi de vază, precum familiile americane de frunte din domeniul afacerilor, susţineau aceste eforturi de reducere a populaţiei. De aceeaşi parte a baricadei se aflau notabilităţi britanice, din acea vreme sau dinainte, ca Winston Churchill şi John Maynard Keynes. Alan Gregg, şeful Departamentului Medical al Fundaţiei Rockefeller vreme de 34 ani, afirma că ,,oamenii poluează, aşa că eliminaţi poluarea prin eliminarea oamenilor (indezirabili)”. El compara cartierele sărace ale oraşului cu tumorile canceroase şi le numea ,,jignitoare pentru decenţă şi frumuseţe”. Mai bine să fie înlăturate şi să fie astfel curăţat peisajul.

Această politică a Fundaţiei Rockefeller este ,,cheia către înţelegerea eforturilor sale de mai târziu în ce priveşte revoluţia în biotehnologie şi genetica plantelor”. Misiunea fundaţiei a fost de la început aceea de a ,,înlătura gloata sau a reduce sistematic populaţiile ‘raselor inferioare’”. Problema rasiştilor este aceea că prea mulţi dintr-o rasă inferioară fac necazuri atunci când cer mai mult din ceea ce privilegiaţii vor pentru ei înşişi. Soluţia: înlăturaţi-i, folosind orice metodă, de la controlul naşterilor şi sterilizare până la înfometare şi războaie de exterminare.

John D. III Rockefeller ţinea pasul cu această gândire. El a fost hrănit cu pseudo-ştiinţa malthusiană şi a îmbrăţişat această doctrină. În 1931, el s-a alăturat fundaţiei familiei, unde a fost influenţat de eugenişti precum Raymond Fosdick şi Frederick Osborn, ambii membri fondatori ai Societăţii Americane de Eugenie. În 1952, el a folosit propriile fonduri pentru a înfiinţa Consiliul Populaţiei, cu sediul la New York, prin care a promovat studii rasiste publice despre pericolele suprapopulării. În următorii 25 ani, Consiliul va cheltui 173 milioane dolari pentru reducerea populaţiei globale şi va deveni cea mai influentă organizaţie mondială propagatoare a acestor idei rasiste. Cu toate acestea, Consiliul a evitat termenul ,,eugenie”, din cauza asocierii sale cu nazismul, şi a utilizat în schimb expresii precum ,,controlul naşterilor”, ,,planificare familială” şi ,,alegere liberă”; dar era totuna.

Înainte de cel de-al doilea război mondial, Frederick Osborn, asociatul lui Rockefeller şi membru în conducerea fundaţiei, a susţinut cu entuziasm experimentele de eugenie ale naziştilor, care au condus la exterminări în masă ce au fost mai târziu denigrate. Pe atunci, el credea că eugenia era ,,cel mai important experiment care a fost făcut vreodată” şi a scris ulterior o carte, Viitorul eredităţii umane (1968), cu ,,eugenia” în subtitlu. El afirma că femeile ar putea fi convinse să-şi reducă numărul de naşteri în mod voluntar şi a început să înlocuiască termenul ,,genetică” cu cel de ,,eugenie”, astăzi în dizgraţie.

În timpul Războiului Rece, reducerea populaţiei a atras noi susţinători precum elita Americii corporatiste. Ei sprijineau iniţiative particulare de reducere a populaţiei, de genul Federaţiei Internaţionale de Planificare Familială a lui Margaret Sanger. De asemenea, mass-media însemnată a răspândit ideea că ,,suprapopularea din ţările în curs de dezvoltare conduce la foame şi la mai multă sărăcie care devine, la rândul ei, teren fertil de înmulţire” pentru comunismul internaţional. Industria agricolă americană se va implica mai târziu printr-o politică de control mondial al hranei. Mâncarea este putere. Când este folosită pentru înlăturarea populaţiei, este o armă de distrugere în masă.

Să analizăm situaţia actuală în care Organizaţia pentru Agricultură şi Hrană a ONU anunţă preţuri mult mai mari la hrană, ca şi lipsuri grave, şi avertizează că această situaţie este extremă, fără precedent şi ameninţă miliarde de oameni cu foametea. În condiţiile în care preţurile cresc, statele în curs de dezvoltare sunt nevoite să plătească mai mult pentru mâncarea importată şi să nu-şi permită să cumpere suficientă.

Organizaţia oferă diferite explicaţii pentru această situaţie, inclusiv cererea crescândă, costuri mai mari pentru combustibil şi transport, utilizarea porumbului pentru producţia de etanol – luându-se o treime din recoltă, o cantitate mai mare decât cea exportată ca hrană … – şi vremea extrem de proastă, în timp ce nu ia în seamă implicaţiile de mai sus: puterea industriei agricole de a manipula rezerva pentru profituri mai mari şi ,,trierea turmei” în ţările vizate din lumea a treia. Naţiunile afectate sunt sărace şi Organizaţia enumeră 20 în Africa, 9 în Asia, 6 în America Latină şi 2 în Europa de Răsărit, care reprezintă în total 850 milioane de oameni în pericol, care suferă în prezent de foamete cronică şi sărăcia asociată cu aceasta. Ei depind de importuri, iar dieta lor se bazează în mare parte pe tipurile de produse controlate de industria agricolă: grâu, porumb, orez şi soia. Dacă preţurile rămân mari şi lipsurile persistă, milioane de oameni vor muri, poate conform planului.

Subterfugiul ,,hranei pentru pace”

La sfârşitul anilor ‘1930, elitele americane au început să plănuiască un secol american în lumea de după război – o pax americana care să ia locul Imperiului Britanic care apunea. Grupul de studii de război şi pace al Consiliului pentru Relaţii Externe din New York a condus acţiunea, finanţat de Fundaţia Rockefeller. Lumea de afaceri americană a imaginat o ,,zonă mare” pentru a cuprinde cea mai mare parte a globului din afara blocului comunist. Pentru a o exploata, ea şi-a ascuns planurile imperialiste sub un ,,veşmânt liberal şi binevoitor”, auto-definindu-se ,,susţinătoare dezinteresată a libertăţii popoarelor coloniale şi inamică a imperialismului”. De asemenea, ea va ,,apăra pacea lumii prin controlul multinaţional”. Sună familiar ?

Precum astăzi, era doar un subterfugiu pentru scopurile sale reale care erau urmărite sub stindardul ONU, prin Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi Acordul General pentru Tarife şi Comerţ. Acestea fuseseră înfiinţate cu un singur scop: acela de a integra lumea în curs de dezvoltare în Nordul Global dominat de SUA, pentru ca bogăţia sa să poată fi transferată către interesele de afaceri, în cea mai mare parte în SUA. Familia Rockefeller s-a aflat din nou la cârmă.

În timp ce John D. III urzea scheme de depopulare şi puritate rasială, Nelson lucra ,,de cealaltă parte a baricadei, ca un om de afaceri internaţional care priveşte spre viitor”. Pledând pentru o mai mare eficienţă şi producţie în ţările vizate, el punea la cale de fapt deschiderea pieţelor lumii pentru importurile nerestricţionate de grâne din SUA. Aceasta a devenit ,,Revoluţia verde”. Nelson s-a concentrat asupra Americii Latine. În timpul celui de-al doilea război mondial, el a coordonat spionajul şi operaţiunile acoperite ale SUA din această zonă, punând astfel bazele pentru interesele de după război ale familiei.

Ca urmare, începând din anii ‘1930, Nelson Rockefeller a avut interese semnificative în America Latină, mai ales în domeniile petrolului şi al tranzacţiilor bancare. La începutul anilor ‘1940, el a căutat noi oportunităţi şi, împreună cu fratele său Laurance, a cumpărat terenuri agricole extrem de întinse, ieftine, de calitate, pentru ca familia să poată intra în domeniul agriculturii: Rockefeller-ii vroiau monopoluri mondiale şi planul lor era să procedeze în agricultură aşa cum procedase patriarhul familiei în domeniul petrolului, pe lângă utilizarea tehnologiilor alimentare şi agricole ca arme în Războiul Rece.

Actul de Asistenţă şi Dezvoltare a Comerţului Agricol din 1954, cunoscut ca PL 480 sau ,,Hrană pentru pace”, a stabilit că surplusul de hrană este un instrument al politicii externe americane. Toţi secretarii de stat americani de după cel de-al doilea război mondial, din 1952 până în 1979, au avut legături cu familia Rockefeller prin fundaţia sa, şi anume John Foster Dulles, Dean Rusk, Henry Kissinger şi Cyrus Vance.

America Latină era începutul unei revoluţii a producţiei de hrană, care ţintea să controleze ,,necesităţile fundamentale ale majorităţii populaţiei lumii”. Cu industria agricolă din anii ‘1990, era ,,partenerul perfect pentru introducerea culturilor de plante modificate genetic”. Această alianţă pretindea că este ,,eficienţă de piaţă liberă, modernizare şi hrănire a unei lumi subnutrite”. În realitate, nu era nimic de genul acesta, ci camufla în mod ingenios ,,cea mai îndrăzneaţă lovitură dată sorţii unor naţiuni întregi, încercată vreodată”.

Agro-industria devine globală

,,Revoluţia verde a început în Mexic şi s-a răspândit în toată America Latină în anii ‘1950 şi ‘1960”. A fost introdusă apoi în Asia, mai ales în India. Era o perioadă în care americanii pretindeau că scopul lor era de a ajuta lumea prin eficienţa pieţei libere. S-a dat practic giganţilor chimici şi comercianţilor majori de grâne din SUA noi pieţe pentru produsele lor. Agro-industria devenea globală şi interesele Rockefeller-ilor erau în avangardă ajutând globalizarea industriei să capete formă.

În anii ‘1960, preşedintele american Lyndon Johnson a folosit, de asemenea, mâncarea ca armă. El a vrut ca naţiunile beneficiare să fie de acord ca cerinţele Rockefeller – controlul populaţiei şi deschiderea pieţelor lor pentru industria SUA – să facă parte din înţelegere. Acest lucru implica de asemenea instruirea oamenilor de ştiinţă şi agronomilor din lumea în curs de dezvoltare în cele mai noi concepte de producţie ca ei să le poată aplica în ţările lor. Această ,,reţea construită cu grijă s-a dovedit ulterior crucială” pentru strategia de a ,,răspândi folosirea de culturi modificate genetic în toată lumea”.

Tacticile ,,Revoluţiei verzi” au fost dureroase şi au pricinuit pierderi devastatoare ţăranilor fermieri, distrugându-le mijloacele de trai şi silindu-i să intre în mahalale. Aceşti oameni disperaţi să supravieţuiască au oferit forţă de muncă ieftină, exploatabilă.

,,Revoluţia” a vătămat şi solul. În timp, practicile monoculturale înlocuiesc diversitatea, distrug fertilitatea solului şi conduc la scăderea producţiei. De asemenea, utilizarea fără discernământ a pesticidelor poate cauza în cele din urmă probleme grave de sănătate. Unii susţin că ,,Revoluţia verde” este o ,,revoluţie chimică” pe care statele în curs de dezvoltare nu şi-ar putea-o permite. Această revoluţie a început procesul de înrobire prin împrumuturi de la Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi bănci particulare. Marii proprietari de pământuri îşi puteau permite să apeleze la ultimele, pe când micii fermieri nu; drept consecinţă, adesea au dat faliment. Bineînţeles, acesta era scopul.

,,Revoluţia verde” se baza pe ,,răspândirea de noi seminţe hibride pe pieţele de dezvoltare”, seminţe cărora în mod caracteristic le lipseşte capacitatea reproductivă. Având recolte reduse, fermierii erau nevoiţi să cumpere seminţe în fiecare an de la marii producători multinaţionali care controlau liniile de seminţe originale. O mână de companii uriaşe deţineau patente pentru ele şi le foloseau pentru a pune baza pentru revoluţia organismelor modificate genetic de mai târziu. Curând, planul lor a devenit evident: culturile tradiţionale trebuia să cedeze locul varietăţilor cu producţie mare de grâu, porumb şi orez hibrid, cu introduceri majore de substanţe chimice.

Iniţial, ratele de creştere au fost impresionante, dar nu au ţinut multă vreme. În ţări precum India, producţia agricolă a scăzut şi a intrat în declin. Ei erau cei care pierdeau pentru ca uriaşii agro-industriali să poată exploata noile pieţe mari pentru substanţele lor chimice, utilajele lor şi alte produse.

Doi profesori de la Şcoala de Economie Harvard au fost implicaţi de la început: John Davis şi Ray Goldberg. Ei au făcut echipă cu economistul rus Vasili Leontiev, au primit finanţare de la Fundaţiile Rockefeller şi Ford şi au iniţiat o revoluţie de 4 decenii pentru a domina industria alimentară. Aceasta se baza pe ,,integrarea verticală”, de genul celei pe care Congresul SUA a interzis-o după ce trusturile gigantice precum Standard Oil au folosit-o pentru a monopoliza sectoare întregi din industriile cheie şi a zdrobi concurenţa.

Această integrare verticală a fost reînviată în timpul preşedintelui Jimmy Carter şi deghizată ca ,,de-reglementare”, pentru a demola ,,decenii de legi de sănătate, siguranţă alimentară şi protecţia consumatorului elaborate cu grijă”. Aceste legi sucombă acum sub acest nou val de integrare verticală favorabilă industriei. Propaganda a pretins că guvernul era problema, fiindcă a pătruns prea mult în vieţile noastre şi trebuia să se retragă pentru o ,,libertate” personală mai mare.

De la începutul anilor ‘1970, producătorii agro-industriali controlau rezervele de hrană ale SUA, însă curând ei vor deveni globali la o scală fără precedent. Scopul: a face ,,profituri incredibile” prin ,,restructurarea modului în care americanii cultivau mâncarea pentru a se hrăni pe ei înşişi şi lumea”. Ronald Reagan a continuat politica lui Carter şi i-a lăsat pe primii 4-5 jucători de monopol din frunte să controleze totul, ceea ce a condus la o ,,concentrare şi transformare nemaivăzută a agriculturii americane”. Familiile de fermieri independenţi au fost izgonite de pe terenurile lor prin vânzări forţate şi falimentări pentru ca giganţii agro-industriali ,,mai eficienţi” să poată lua iniţiativa cu ,,ferme fabrică”. Producătorii mici care au rămas au devenit sclavi virtuali ca ,,fermieri cu contract”.

William Engdahl explică procesul treptat de ,,fuziuni în masă şi consolidare … a producţiei de mâncare americană … în concentrări globale corporatiste gigantice” cu nume familiare: Cargill, Archer Daniels Midland, Smithfield Foods şi ConAgra. În schimb, sute de mii de fermieri mici au fost înfrânţi; numărul lor a scăzut cu 300.000 din 1979 până în 1998. A fost şi mai rău pentru fermele de porci, cu o scădere de la 600.000 la 157.000 în aceeaşi perioadă, astfel ca 3% din producători să poată controla 50% din piaţă. Costurile sociale au fost cutremurătoare (şi continuă să fie), deoarece ,,comunităţi rurale întregi s-au prăbuşit şi oraşele rurale au devenit oraşe fantomă”.

Să evaluăm consecinţele. În 2004: cele mai mari 4 firme procesatoare de carne de vită – Tyson, Cargill, Swift şi National Beef Packing – controlau 84% din sacrificările de juncani şi viţele; 4 uriaşi – Smithfield Foods, Tyson, Swift şi Hormel Foods – controlau 64% din producţia de carne de porc; 3 companii – Cargill, ADM şi Bunge – controlau 71% din prelucrarea boabelor de soia; 3 uriaşi controlau 63% din măcinarea făinei; 5 companii controlau 90% din comerţul global cu grâne; alte 4 companii – Kellogg, General Mills, Kraft Foods şi Quaker Oats – controlau 89% din piaţa de cereale pentru micul dejun; achiziţionând Continental Grain în 1998, compania Cargill controla 40% din capacitatea naţională de depozitare a grânelor; 4 producători giganţi de seminţe/produse agrochimice – Monsanto, Novartis, Dow Chemical şi DuPont – controlau peste 75% din vânzările de seminţe de porumb şi 60% din vânzările pentru soia, în timp ce aveau de asemenea cea mai mare parte din piaţa agrochimică; 6 companii controlau 75% din piaţa globală de pesticide; Monsanto şi DuPont controlau 60% din piaţa americană de seminţe de porumb şi soia – seminţe modificate genetic patentate. În plus, 10 mari vânzători de alimente cu amănuntul controlau 649 miliarde dolari în vânzările globale în 2002, şi primii 30 de vânzători de alimente cu amănuntul reprezentau o treime din vânzările mondiale de băcănie.

Fuziunea dintre monopolul farmaceutic (Big Pharma) şi cel alimentar (Big Food)

În zorii unui nou secol, fermele de familie au fost decimate de puterile agro-industriale, care formaseră cea de-a doua industrie ca profit după industria farmaceutică, cu vânzări anuale interne care depăşeau 400 miliarde dolari. Următorul scop era fuziunea dintre monopolul farmaceutic (Big Pharma) şi giganţii producători de hrană. Universitatea de Apărare Naţională a Pentagonului a luat notă într-un articol publicat în 2003: ,,Industria agricolă este acum pentru SUA ceea ce este petrolul pentru Orientul Mijlociu”. Este considerată o ,,armă strategică din arsenalul singurei super-puteri a lumii”, însă cu un preţ uriaş pentru consumatorii de pretutindeni.

Industria agricolă era într-o perioadă de înflorire, guvernul SUA o susţinea cu zeci de miliarde dolari în subvenţii anuale. Legea fermei din 1996 a suspendat puterea ministrului agriculturii de a echilibra rezerva cu cererea, permiţând de acum încolo producţia nelimitată. Giganţii producători de hrană au profitat pentru a controla forţele pieţei. Ei au zdrobit fermele de familie producând în exces şi forţând scăderea preţurilor. De asemenea, când micii fermieri au eşuat, ei au făcut presiuni asupra preţurilor terenurilor şi au creat ocazii favorabile pentru achiziţionarea de terenuri la preţuri scăzute pentru o mai mare concentrare şi dominaţie.

A urmat integrarea Revoluţiei genetice în industria agricolă, precum prevăzuse Ray Goldberg. Urmau să fie create sectoare întregi din manipularea genetică, inclusiv medicamente modificate genetic din plante modificate genetic într-un nou ,,sistem agro-farmaceutic”. Goldberg a prezis o ,,revoluţie genetică printr-o convergenţă industrială a domeniilor hranei, sănătăţii, medicinei, fibrelor şi energiei” într-o piaţă complet nereglementată. Ceea ce nu se menţiona era coşmarul ameninţător pentru consumator, ascuns privirilor.

Mâncarea este putere

Catalizatorul Revoluţiei genetice l-a constituit finanţarea Fundaţiei Rockefeller, care avea scopul de a afla dacă plantele modificate genetic erau fezabile comercial şi, dacă erau, să le răspândească pretutindeni. Aceasta era ,,noua eugenie”, afirmă Engdahl, şi apogeul cercetărilor anterioare din anii ‘1930. Se baza pe ideea că problemele umane pot fi ,,rezolvate prin manipulări genetice şi chimice … ca mijloace ultime de control social şi manipulare socială”. Oamenii de ştiinţă ai fundaţiei căutau metode de a face aceasta prin reducerea complexităţilor infinite ale vieţii la ,,modele simple, deterministe, predictive” potrivit schemei lor diabolice – cartografierea structurilor genetice pentru a ,,corecta problemele sociale şi morale, inclusiv crima, sărăcia, foametea şi instabilitatea politică”. Odată cu dezvoltarea tehnicilor esenţiale de manipulare genetică în 1973, ei au pornit pe drumul lor.

Aceste tehnici se bazează pe ceea ce se numeşte ADN recombinant şi funcţionează prin introducerea pe cale genetică de ADN străin la plante şi animale pentru a crea organisme modificate genetic (OMG), însă nu fără riscuri. Biologul de frunte de la Institutul Ştiinţei în Societate din Londra, dr. Mae-Wan Ho afirmă că există pericole deoarece procesul este imprecis: ,,Este incontrolabil şi nedemn de încredere şi sfârşeşte în mod tipic cu vătămarea şi dezorganizarea genomului gazdă cu consecinţe complet neprevăzute” care ar putea genera apariţia unui organism nemaivăzut, letal şi fără remediu. Cercetarea a continuat oricum, în mijlocul minciunilor că riscurile erau minime şi un viitor promiţător se aşternea înainte. Tot ceea ce a contat au fost profiturile potenţiale uriaşe şi câştigul geopolitic, deci să lăsăm vremurile să curgă orice s-ar întâmpla.

Unul dintre proiecte a fost cartografierea genomului orezului. A fost lansat un efort de 17 ani pentru a răspândi orezul modificat genetic în lume, finanţat de Fundaţia Rockefeller. S-au cheltuit milioane de dolari pentru funcţionarea a 46 de laboratoare ştiinţifice în întreaga lume, s-a investit în instruirea a sute de absolvenţi şi s-a dezvoltat o ,,frăţie de elită” alcătuită din cercetători ştiinţifici de frunte de la institutele de cercetare susţinute de fundaţie. Era un plan diabolic care ţintea sus: să controleze hrana principală pentru 2,4 miliarde de oameni şi, între timp, să distrugă diversitatea biologică a peste 140.000 de varietăţi dezvoltate care pot rezista la secete şi dăunători şi pot creşte în orice climat imaginabil.

Asia a fost ţinta principală şi, în acest context, Engdahl relatează istoria sinistră a Institutului Internaţional pentru Cercetarea Orezului, cu sediul în Filipine şi finanţat de fundaţie. Acest institut avea o bancă de gene cu ,,fiecare varietate importantă de orez cunoscută” care cuprindea o cincime din toate varietăţile. Institutul a lăsat giganţii din industria agricolă să utilizeze seminţele în mod ilegal pentru modificarea genetică patentată, exclusivă, astfel încât să le poată introduce pe pieţe şi să le domine cerând fermierilor să aibă licenţă şi forţându-i să plătească anual taxe de redevenţă.

În 2000 a fost ‘inventat’ ,,orezul auriu” care era îmbogăţit cu vitamina A. A fost lansat pe piaţă cu afirmaţia frauduloasă că un castron de orez auriu consumat zilnic ar putea preveni orbirea şi alte boli cauzate de deficienţe în vitamina A. Era o înşelătorie, deoarece alte produse sunt surse mult mai bune pentru acest element nutritiv, iar pentru a primi necesarul de vitamina A trebuie să mâncăm zilnic 9 kg orez !

Cu toate acestea, susţinătorii Revoluţiei genetice erau pregătiţi pentru următoarea mişcare: ,,consolidarea controlului global asupra rezervelor de hrană ale omenirii”, având un nou instrument pentru a o face: Organizaţia Mondială a Comerţului. Giganţii corporatişti au formulat regulile ei pentru a se favoriza pe ei înşişi cu preţul înlăturării naţiunilor în curs de dezvoltare.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 62/martie-aprilie 2011