 |
 |
|
Despre semne şi minuni de Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov
PARTEA I Sfânta Evanghelie ne spune că fariseii, nemulţumiţi de minunile săvârşite de Domnul nostru, I-au cerut o minune aparte, un semn din cer (Marcu 8, 11). O cerere pentru un astfel de semn, consecventă cu o înţelegere bizară a semnelor şi minunilor, a fost repetată de mai multe ori, precum a adeverit Domnul: Pentru ce neamul acesta semn cere (Marcu 8, 12) ? Saducheii au fost de partea cererii fariseilor, deşi credinţa lor era diferită de cea a fariseilor. Dorinţa pentru un semn din cer a fost exprimată câteodată şi de popor; şi aceasta după înmulţirea minunată a celor cinci pâini şi hrănirea mulţimii, când erau prezenţi cinci mii de bărbaţi, femei şi copii. Încă martorii acestei minuni, cei care au fost hrăniţi, au spus Domnului: Ce semn faci tu, ca să vedem şi să credem ţie ? Ce lucrezi ? Părinţii noştri mană au mâncat în pustie, precum este scris: pâine din cer le-au dat lor de au mâncat (Ioan 6, 30-31). Minunata înmulţire a pâinilor în mâinile Mântuitorului li s-a părut insuficientă. Această minune a fost făcută fără zarvă, cu sfânta smerenie în care au fost înveşmântate toate lucrările Dumnezeului-Om, însă oamenii aveau nevoie de spectacol, aveau nevoie de ceva ce ar fi produs un efect. Vroiau ca cerurile să fie acoperite de nori denşi, tunetul să bubuie, fulgerele să orbească şi pâinile să cadă din cer. Cererea arhiereilor şi bătrânilor pentru o minune săvârşită de Domnul era caracterizată de acelaşi duh, căci atunci când Domnul de bunăvoie dorind să fie ridicat pe cruce, arhiereii batjocorindu-l, ne spune Evanghelia, împreună cu cărturarii şi cu bătrânii şi cu fariseii, ziceau: pre alţii au mântuit, iar pre sine nu poate să se mântuiască ? De este împărat al lui Israil, pogoare-se acum de pre cruce, şi să credem într-însul (Matei 27, 41-42). Ei au acceptat minunile făcute de Domnul ca fiind minuni şi totuşi le dispreţuiau şi tăgăduiau în mod răutăcios minunile dăruite de milostivirea lui Dumnezeu, şi cereau o minune născocită de ei şi la discreţia lor, o minune care, dacă ar fi avut loc, ar fi distrus scopul venirii pe pământ a Dumnezeului-Om şi nu ar mai fi fost mântuire pentru omenire. Şi Irod se afla printre cei care doreau să vadă o minune a Domnului pentru a-şi satisface curiozitatea, îndrăzneala necugetată. Irod dorea un semn spre amuzament şi, neprimind ceea ce-şi dorea, a revărsat vorbe de ocară asupra Domnului, oferindu-şi astfel o clipă de plăcere. Ce însemna această cerere comună pentru o minune săvârşită de Domnul, cerere exprimată de oameni din medii atât de diferite, combinată cu un dispreţ faţă de minunile cu adevărat uluitoare ale Domnului nostru ? O asemenea cerere era o expresie a sofismului uman faţă de minuni. Ce este o minte trupească ? Este un mod de a gândi despre Dumnezeu şi despre tot ceea ce este duhovnicesc, având ca temelie starea căzută a omului şi nu Cuvântul lui Dumnezeu. Natura sfidării şi ostilităţii faţă de Dumnezeu de care este plină această cugetare trupească este vizibilă cu o limpezime deosebită în cererea de minuni înfăptuite de Domnul potrivit unei înţelegeri a falsei înţelepciuni, unei neatenţii faţă de minuni şi unei tăgăduiri şi respingeri a minunilor săvârşite de Hristos din bunătatea Sa nemărginită. El le-a înfăptuit, fiind puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 24).
Partea I A cere o minune de la Domnul, o cerere inspirată de cugetarea trupească, a fost un păcat grav. Auzind această cerere insolentă şi blasfemiatoare, Domnul nostru a suspinat adânc cu duhul Său şi a spus: Pentru ce neamul acesta semn cere ? Amin zic vouă: nu se va da semn neamului acestuia. Şi lăsându-i pre dânşii, au intrat iarăşi în corabie şi au trecut de ceea parte (Marcu 8, 12-13). Este bucurie în ceruri pentru un păcătos care se pocăieşte şi, dimpotrivă, este jale printre locuitorii cereşti când un om cade în păcat şi nu vrea să se pocăiască (potrivit Luca 15, 10). În cugetarea sa binecuvântată la bunătatea nemărginită a lui Dumnezeu faţă de omenire, în cugetarea sa la bunăvoinţa lui Dumnezeu ca toţi oamenii să se mântuiască, Sfântul Macarie cel Mare a spus că atotsfântul şi imparţialul Dumnezeu încearcă o întristare divină în faţa distrugerii omului. Această întristare care este mai presus de înţelegerea noastră nu este străină Duhului lui Dumnezeu, iar Duhul lui Dumnezeu care sălăşluieşte în noi se roagă pentru noi cu suspinuri negrăite (Romani 8, 26). O astfel de întristare a apărut în Fiul lui Dumnezeu din cauza cererii pentru o minune, o cerere trufaşă şi nerezonabilă. El a suspinat cu duhul Său şi a spus: Pentru ce neamul acesta semn cere ? (Marcu 8, 12) Această întrebare a constituit răspunsul Domnului nostru la cererea ostilă faţă de Dumnezeu pentru un semn. Câtă tristeţe profundă se poate auzi, o tristeţe dumnezeiască, în acest răspuns ! Ni se pare că auzim în el o expresie a perplexităţii create de nebunia şi impertinenţa acestei cereri. Auzim pierderea nădejdii pentru mântuirea celor care făceau cererea, care era contrară Duhului Celui care dăruia mântuirea. Domnul Se depărtează de cei care sunt ataşaţi de sofismul uman, rămânând cu încăpăţânare în el, fără dorinţa de a fi tămăduiţi. Îi lasă cu ei înşişi, îi lasă cu alegerea lor de autodistrugere, la care aderă în mod conştient. Şi lăsându-i pre dânşii, au intrat iarăşi în corabie şi au trecut de ceea parte (Marcu 8, 13). Este firesc ca morţii să nu-şi dea seama de starea lor, iar înţelegerea trupească nu simte moartea duhovnicească. Din cauza incapacităţii de a-şi înţelege propria ruină, nu realizează nevoia de viaţă şi, pe baza unei false perspective asupra vieţii, mintea trupească a negat şi neagă pe adevăratul Dumnezeu al vieţii. Poate avea o autoritate deosebită un semn din cer ? Cei care au cerut un astfel de semn, l-au cerut cu siguranţă pentru că i-au atribuit o autoritate aparte. Putem conchide că un semn din cer este întotdeauna un semn de la Dumnezeu ? Sfânta Scriptură ne spune altceva. Însăşi expresia ’un semn din cer’ este vagă atât pentru oamenii de atunci, cât şi pentru cei de astăzi. Cei care nu sunt familiarizaţi cu ştiinţele înţeleg prin cer ceea ce se întâmplă pe tărâmul văzduhului şi pe cer. Soarele, luna şi stelele sunt socotite a fi pe cer prin aceea că ele plutesc în spaţiu, iar ploaia, tunetul şi fulgerul sunt numite manifestări din cer cu toate că, de vreme ce se petrec în văzduh, este mai potrivit să fie asociate cu pământul. Sfânta Scriptură ne spune că prin lucrarea diavolului a căzut foc din cer şi a mistuit oile şi pe slujitorii lui Iov (potrivit Iov 1, 16).
Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel rugându-se să se spulbere înşelăciunea lui Simon Magul. Mozaic din Capela Palatină, Palermo, Sicilia
Absenţa adevăratei cunoştinţe de Dumnezeu în om este o nenorocire teribilă, când cineva ia lucrările diavolului drept lucrări ale lui Dumnezeu. Înainte de cea de-a doua Venire a lui Hristos, când creştinismul, cunoaşterea şi discernământul duhovnicesc vor deveni o raritate, atunci se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi, şi vor da semne mari şi minuni, cât să amăgească de va fi cu putinţă, şi pre cei aleşi (Matei 24, 24). Antihrist însuşi va face risipă de minuni asupra oamenilor, uluind şi satisfăcând minţile ignorante şi trupeşti. El le va da semnele din cer pe care ei le cer şi după care însetează. A cărui venire, spune Apostolul Pavel, este după lucrarea satanei întru toată puterea şi semne şi minuni ale minciunii, şi întru toată amăgirea nedreptăţii întru cei pieritori; pentru că dragostea adevărului nu au primit ei ca să se mântuiască (II Tesaloniceni 2, 9-10). Minţile ignorante şi trupeşti, văzând aceste minuni, nu vor sta să se gândească şi din pricina afinităţii duhului lor pentru duhul minunilor, în orbirea lor, vor accepta numaidecât lucrarea lui satan ca fiind cea mai mare manifestare a puterii lui Dumnezeu. Antihrist va fi primit în mare grabă, fără chibzuială. Oamenii nu vor realiza că minunile sale nu au nici un ţel binecuvântat, înţelept, nici o semnificaţie limpede, că ele sunt străine de adevăr, piese de teatru lipsite de înţeles, pline de minciuni, că sunt monstruoase, răutăcioase şi fără noimă, străduindu-se să uimească, să înşele şi să ademenească prin vraja unui efect exagerat, gol, prostesc. Nu este bizar că minunile lui antihrist vor fi acceptate fără discuţie şi cu încântare de apostaţii de la creştinism – duşmanii adevărului şi ai lui Dumnezeu. Ei s-au pregătit pentru o primire deschisă, activă a trimisului şi instrumentului satanei, a învăţăturilor şi tuturor acţiunilor lui, intrând în contact spiritual cu el la momentul potrivit. Este demn de atenţie profundă şi trist de remarcat că minunile şi faptele lui antihrist vor crea probleme chiar celor aleşi ai lui Dumnezeu. Temeiul influenţei puternice a lui antihrist asupra oamenilor va fi centrat pe corupţia şi ipocrizia sa infernală, o camuflare vicleană a celui mai înspăimântător rău, pe obrăznicia sa nestăpânită şi neruşinată, pe colaborarea prolifică a duhurilor căzute şi în sfârşit pe capacitatea de a face minuni care vor fi false, dar uluitoare. Mintea omenească nu este capabilă să conceapă un astfel de om diabolic, precum va fi antihrist. Nu este cu putinţă pentru o inimă omenească, nici măcar pentru una păcătoasă, să creadă că răul ar putea ajunge la un asemenea nivel, cum va ajunge în vremea lui antihrist. Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 63/mai-iunie 2011
PARTEA A II-A Antihrist se va lăuda răsunător, aşa cum au făcut înaintemergătorii săi şi cei care l-au preînchipuit, se va numi pe sine propovăduitor şi restaurator al adevăratei cunoştinţe de Dumnezeu. Creştinii fără discernământ vor vedea în el un reprezentant şi un susţinător al adevăratei credinţe şi astfel i se vor alătura. El se va proclama şi numi pe sine Mesia cel făgăduit, iar copiii înţelepciunii trupeşti se vor grăbi să-l întâmpine, să-i vestească slava, puterea şi geniul – îl vor declara a fi un dumnezeu şi vor deveni adepţii lui. El se va arăta a fi blând, milostiv, plin de dragoste, plin de toate virtuţile. Cei care îl vor aclama ca atare şi i se vor închina ca celui mai mare dumnezeu sunt cei care acceptă adevărul omenirii căzute şi nu-l vor renega pentru adevărul Evangheliei. Antihrist va oferi omenirii cea mai slăvită organizare pământească de bunăstare şi prosperitate. El va oferi onoruri, bogăţii, lux, desfătare, tihnă şi plăcere. Cei care caută lucruri pământeşti îl vor accepta pe antihrist şi îl vor numi stăpânul lor. Antihrist se va dezvălui înaintea omenirii printr-un artificiu plin de viclenie, ca la teatru, un spectacol cu minuni uluitoare, inexplicabile prin ştiinţa contemporană. El va insufla frică prin confuzia şi stupefacţia produse de minunile sale şi îi va mulţumi pe înţelepţii lumii, îi va mulţumi pe cei superstiţioşi şi va încurca învăţătura omenească. Toţi oamenii, conduşi de lumina firii căzute, înstrăinaţi de călăuzirea luminii dumnezeieşti, vor fi ademeniţi să se închine seducătorului (potrivit Apocalipsa 13, 8). Semnele antihristului vor fi în primul rând în văzduh, pentru că acesta este tărâmul în care satana domneşte îndeosebi (potrivit Efeseni 2, 2; 6, 12). Semnele vor acţiona asupra simţului vederii, fermecându-l şi înşelându-l. Contemplând evenimentele din lume dinaintea sfârşitului, Sfântul Ioan Teologul spune în Cartea Apocalipsei că antihrist va face semne mari ca şi foc să facă să se pogoare din cer pre pământ înaintea oamenilor (Apocalipsa 13, 13). Sfintele Scripturi indică spre acest fenomen ca spre cel mai mare dintre semnele lui antihrist, iar locul acestui semn este în împărăţia văzduhului fiind un spectacol magnific şi copleşitor. Semnele antihristului vor completa manifestările comportamentului său viclean; ele vor ademeni majoritatea oamenilor să-l urmeze. Potrivnicii lui antihrist vor fi socotiţi rebeli, duşmani ai ordinii şi binelui comun, şi vor fi supuşi prigonirii pe ascuns şi pe faţă, chinurilor şi execuţiei. Duhurile trădătoare, trimise pretutindeni în lume, vor stârni în oameni o părere foarte bună despre antihrist, un extaz universal, o atracţie irezistibilă faţă de el. Sfintele Scripturi au zugrăvit în numeroase feluri impetuozitatea ultimei prigoane a creştinilor şi cruzimea acestei persecuţii. O caracteristică distinctă şi decisivă serveşte drept nume dat de Scripturi acestei persoane înspăimântătoare: ea este numită fiara (Apocalipsa 13, 1), aşa cum arhanghelul căzut este numit balaur (Facerea 3, 1; Apocalipsa 12, 3). Aceste denumiri îi descriu în mod corect pe ambii vrăjmaşi ai lui Dumnezeu. Unul acţionează pe ascuns, celălalt mai la vedere, dar fiara, care este asemenea tuturor fiarelor, reuneşte în sine o varietate mare de cruzime: Şi hiara care o am văzut era asemenea pardosului, şi picioarele ei ca şi ale ursului, şi gura ei ca gura leului; şi i-a dat ei balaurul puterea sa şi scaunul său, şi stăpânire mare (Apocalipsa 13, 2). O încercare înfricoşătoare va veni peste sfinţii lui Dumnezeu: viclenia, făţărnicia şi puterea înspăimântătoare a prigonitorului vor spori pentru a-i înşela şi a-i ademeni. Rafinate, ingenioase, ascunse cu viclenie, persecuţiile, constrângerile şi puterea nelimitată a tiranului îi vor pune într-o situaţie extrem de grea. Numărul lor mic va părea neînsemnat în faţa omenirii, iar opinia lor va fi considerată slabă şi neconvingătoare; ei vor îndura dispreţul, ura, defăimarea şi asuprirea universale. Vor avea parte de o moarte violentă. Numai cu ajutorul harului dumnezeiesc şi sub călăuzirea lui vor putea aleşii lui Dumnezeu să reziste împotriva duşmanului lui Dumnezeu, să-L mărturisească pe Domnul nostru Iisus Hristos înaintea lui şi a oamenilor. Motivul pentru care am vorbit despre cele de mai sus este faptul că fariseii şi saducheii, cerând de la Domnul un semn din cer, au cerut o minune asemănătoare cu viitoarele minuni ale lui antihrist. Faptul că au cerut această minune aparte explică de ce Domnul nostru a răspuns astfel faţă de dorinţa lor. Auzind o asemenea doleanţă, Dumnezeul om a manifestat o îngrijorare adâncă, a respins în mod categoric cererea şi nu a vrut să mai rămână lângă cei care şi-au permis să ceară aceasta, S-a îndepărtat de ei. Altă dată, El a răspuns foarte aspru, spunând: Neamul viclean şi preacurvar semn caută, şi semn nu se va da lui, fără numai semnul lui Iona Proorocul (Matei 16, 4). Prin cuvântul ’neam’ sunt indicaţi toţi cei care au cerut un semn asemănător în duh cu cele descrise mai sus. Ei sunt numiţi ’neam preacurvar’ deoarece s-au unit în duh cu satan, rupând uniunea cu Dumnezeu. Sunt numiţi ’neam preacurvar’ fiindcă, deşi au
Mânia lui Hristos Pantocrator. Catedrala Adormirea Maicii Domnului din Kremlin, Moscova, prima jumătate a secolului XIV
Semnul Proorocului Iona, aşa cum este explicat de Mântuitorul Însuşi (Matei 12, 40), era semnul ce însoţea moartea şi învierea Sa. Atunci, la moartea lui Hristos, a fost dat semnul Domnului din cer ! Atunci soarele, văzându-L pe Domnul răstignit, s-a întunecat tocmai la amiază, s-a lăsat un întuneric atotcuprinzător care a durat 3 ore, catapeteasma bisericii s-a rupt în două, de la sine, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat, mormintele s-au deschis şi mulţi sfinţi au înviat şi s-au arătat în sfânta cetate (Luca 23, 45; Matei 27, 45 şi 51-53). La Înviere, pământul s-a cutremurat încă o dată. Un înger purtător de lumină s-a pogorât din cer la mormântul Domnului ca martor al învierii, lovindu-i cu frică pe soldaţii care erau puşi de pază la mormânt de către cei care căutau semn din cer (Matei 28, 2-3, 11-15). Soldaţii au spus sinedriului despre Învierea Domnului. Primind un semn din cer, sinedriul a arătat dispreţ şi ură faţă de el, aşa cum arătase faţă de toate minunile de mai înainte ale Dumnezeului om, mituindu-i pe soldaţi şi având grijă să ascundă minunea lui Dumnezeu cu întunericul înşelăciunii. Să ne întoarcem acum la examinarea minunilor săvârşite de Domnul nostru Iisus Hristos. Ele sunt un dar dumnezeiesc către omenire. Darul nu a fost făcut din necesitate, ci doar din bunăvoinţă şi milostivire. Oamenii ar fi trebuit să primească darul cu cel mai mare respect şi chibzuinţă, căci Cel care a dat darul S-a declarat Însuşi Dumnezeu, care S-a întrupat pentru mântuirea lor. Darul era mărturia Sa şi avea o valoare incontestabilă. Primirea mântuirii este lăsată la liberul arbitru al omului; prin urmare, s-a lăsat la latitudinea oamenilor şi a evalua minunile lui Hristos, a discuta autenticitatea şi calitatea lor şi a conchide din minuni despre Cel care le-a săvârşit. Recunoaşterea şi acceptarea Răscumpărătorului a fost rezultatul unei concluzii pozitive, libere, nu un act nechibzuit, pripit, ca şi cum ar fi fost o atracţie nefirească. Minunile lui Hristos au avut un scop precis. În ce priveşte toate minunile, se poate spune ceea ce Domnul i-a spus Apostolului Toma: Adu-ţi degetul tău încoace şi vezi mâinile mele, şi adu mâna ta şi o pune în coasta mea, şi nu fi necredincios, ci credincios (Ioan 20, 27). Minunile lui Hristos erau palpabile, erau limpezi pentru cei mai simpli dintre oameni, nu era nimic misterios în legătură cu ele, nu era loc pentru îndoială sau nedumerire dacă a fost minune sau doar un fenomen. Morţii erau înviaţi, bolnavii incurabil erau vindecaţi, leproşii erau curăţiţi, orbul din naştere putea vedea, mutul putea vorbi, mâncarea a fost înmulţită de îndată pentru cei nevoiaşi, valurile mării şi vântul s-au liniştit la poruncă, cei ce erau ameninţaţi cu moartea în furtună au fost salvaţi, năvoadele pescarilor care munciseră în van multă vreme s-au umplut deodată cu peşte, ascultător faţă de glasul Domnului. Minunile Dumnezeului om au avut mulţi martori, printre care erau mulţi fie ostili Lui, fie neatenţi, fie Îi cereau numai ajutor fizic. Minunile erau de netăgăduit. Cei mai răuvoitori duşmani ai Domnului nu le-au negat şi au încercat doar să le declaseze printr-o răstălmăcire blasfemiatoare şi prin toate mijloacele izvorâte din viclenie şi răutate. Minunile Domnului nu aveau nici o picătură de vanitate sau prefăcătorie. Nici o minune nu a fost săvârşită pentru a se face paradă înaintea oamenilor; toate minunile au fost acoperite de mantia smereniei dumnezeieşti. Ele constituiau o serie de daruri binecuvântate pentru omenirea suferindă, care exprimau totodată cu desăvârşire puterea Creatorului asupra zidirii pământeşti şi asupra duhurilor create. Ele exprimau şi dădeau dovada personalităţii lui Dumnezeu, care a luat asupra Sa firea omenească, arătându-Se ca un om în mijlocul omenirii. Una dintre minunile Domnului, având o însemnătate mistică, nu a fost însoţită de un folos vizibil pentru vreo persoană particulară, ci a însemnat o binefacere care se va revărsa asupra întregii omeniri. Este vorba de minunea uscării smochinului neroditor, bogat doar în frunze (Marcu 11, 13, 14, 20). Acest copac este amintit în Scripturi (Facerea 3, 7), în istorisirea căderii protopărinţilor noştri, ca fiind unul din copacii raiului. Frunzele lui au servit pentru a acoperi goliciunea lor, pe care protopărinţii nu au observat-o înainte de a cădea în păcat, o goliciune pe care păcatul le-a dezvăluit-o. Se poate ca fructul smochinului din rai să fi fost fructul oprit. Domnul nu a găsit nici un fruct în smochin. El a căutat fructul înainte de vremea lui, îngăduind trupului Său să aibă o dorinţă de hrană înainte de vreme, care oglindeşte vinovăţia dorinţei protopărinţilor, pe care, asemenea tuturor slăbiciunilor omeneşti, Domnul a luat-o asupra Sa şi a nimicit-o în El Însuşi. Negăsind roade, Domnul a lepădat frunzele, a prăpădit însăşi existenţa copacului, în acelaşi timp în care un alt copac, copacul crucii, fusese pregătit deja ca mijloc pentru mântuirea omenirii. Pomul, mijloc pentru distrugerea omului, moare la porunca Mântuitorului oamenilor. Minunea mistică este săvârşită în prezenţa doar a sfinţilor apostoli, ucenicii învăţăturii mistice. Este săvârşită chiar înaintea intrării Dumnezeului om în lupta pătimirii Sale răscumpărătoare pentru omenire, înainte de a fi ridicat pe cruce. Minunile Domnului au avut o semnificaţie sfântă, un ţel sfânt. Deşi ele însele au fost de mare folos în desfăşurarea planului dumnezeiesc, ele au slujit drept mărturie şi dovadă a unei imense bunăvoinţe. Făcându-Se om, Domnul a adus omenirii nepreţuitul, duhovnicescul şi veşnicul dar al mântuirii, vindecarea de păcat şi înviere din veşnica moarte. Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 64/iulie-august 2011
PARTEA A III-A Cuvântul Domnului şi viaţa Sa au fost împlinirea acestui dar atotcuprinzător; în viaţa Sa, Domnul a fost fără de păcat, cu totul sfânt (potrivit Ioan 8, 46); cuvântul Său era plin de putere (potrivit Marcu 1, 42). Oamenii căzuseră adânc în întunericul şi disperarea poftei trupeşti (potrivnică aspiraţiei duhovniceşti); inimile şi minţile lor erau orbite. Era nevoie de o bunăvoinţă deosebită faţă de starea suferindă a oamenilor, devenise necesar să se dea cea mai limpede mărturie pentru simţurile lor fizice, devenise necesar ca prin intermediul simţurilor fizice să li se dea o cunoştinţă dătătoare de viaţă pentru minţi şi inimi, care prin moartea lor firească au omorât o moarte veşnică. Minunile sunt date pentru a sprijini Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru ca omul să înţeleagă şi să accepte darul duhovnicesc, văzut numai cu ochii duhovniceşti, Domnul a adăugat la darul veşnic, duhovnicesc unul asemănător lui, un dar care era vremelnic, trupesc: vindecarea suferinţelor trupeşti ale oamenilor. Păcatul este pricina tuturor bolilor omeneşti atât duhovniceşti, cât şi trupeşti, el este pricina morţii vremelnice şi veşnice. Arătându-Şi puterea asupra urmărilor păcatului în trupul omului, Domnul Îşi arată puterea asupra păcatului însuşi. Înţelegerea trupească nu percepe bolile sufletului, nici moartea veşnică, ci vede şi acceptă suferinţele trupeşti; ea este impresionată şi preocupată foarte mult de acestea din urmă. Domnul i-a tămăduit pe toţi cei bolnavi cu un singur cuvânt, o singură poruncă, a înviat morţii, a izgonit duhurile necurate, Şi-a arătat puterea. El a arătat puterea lui Dumnezeu asupra omului, asupra păcatului, asupra duhurilor căzute, şi El a arătat-o deschis pentru simţurile noastre fizice, pentru mintea trupească. Această minte trupească, văzând şi pipăind această putere, ar fi putut şi ar fi trebuit să recunoască în mod firesc puterea Domnului asupra păcatului, nu numai asupra păcatului trupesc, ci şi asupra celui sufletesc, şi să recunoască puterea Domnului asupra sufletului însuşi. În unele minuni ale Domnului, precum în învierea morţilor, Domnul a arătat puterea dumnezeiască nemărginită asupra trupului şi sufletului. Trupul a prins viaţă, sufletul a fost chemat înapoi în el, fiind deja plecat către lumea duhurilor. A fost chemat din acea lume şi unit cu trupul de care se despărţise pentru totdeauna. Omul a primit semne dinlăuntrul său, nu din afara sa. Omului i s-a dat dovada mântuirii în el însuşi, nu undeva departe. Dovada mântuirii veşnice a sufletului şi trupului a fost dată printr-o mântuire vremelnică a trupului de bolile trupeşti şi moartea trupească. La o examinare corectă şi sinceră a minunilor Domnului, acestea se vădesc a fi pline de înţelepciune dumnezeiască. O cerere pentru un semn din cer se arată a fi lipsită de sens. Cu toate că arareori puterea Domnului S-a manifestat dincolo de om, în materia naturii create, au avut loc şi astfel de evenimente. Ele mărturisesc că puterea Domnului asupra întregii naturi este puterea fără margini a lui Dumnezeu. Minunile asupra naturii slujesc pentru a întregi acele minuni care au fost săvârşite pentru omenire, astfel că semnificaţia pe care omenirea obişnuia să o dea Celui care a răscumpărat păcatele noastre a fost conturată cu limpezime. De vreme ce motivul pentru care a venit Domnul nostru pe pământ a fost mântuirea omului, grija Domnului era concentrată asupra omului, cea mai desăvârşită zidire, chipul Său, biserica Sa înzestrată cu raţiune. Pământul, tărâmul surghiunului, pătimirii şi pribegiei noastre, pe de-a întregul zidire materială, în ciuda imensităţii sale, nu primeşte atenţia Sa. Chiar dacă anumite minuni sunt săvârşite asupra materiei, ele sunt făcute spre împlinirea nevoilor omului. Aceasta este semnificaţia minunilor săvârşite de Domnul şi de apostolii Săi. Acest lucru a fost arătat în mod clar de Domnul apostolilor Săi. Odată, în casa în care era Domnul se adunase o mulţime de oameni. Casa era plină şi mulţimea se îmbulzea, era cu neputinţă de intrat. Atunci a fost adus un slăbănog, care nu-şi putea părăsi patul. Cei care l-au adus, văzând mulţimea şi îmbulzeala oamenilor, l-au ridicat pe cel bolnav pe acoperiş, au făcut o deschizătură în acoperiş şi l-au coborât pe patul său înaintea Domnului. Văzând fapta lor de credinţă, Domnul cel milostiv a spus către slăbănog: Fiule, iartă-ţi-se ţie păcatele tale (Marcu 2, 5). Erau acolo unii din cărturari, care ştiau legea pe de rost, dar erau plini de invidie faţă de Dumnezeul om şi de îndată au cugetat că El a spus o blasfemie. Ce acesta aşa grăieşte hule ? Cine poate ierta păcatele, fără numai unul Dumnezeu ? (Marcu 2, 7) Cel înaintea căruia sunt deschise toate inimile le-a răspuns: Ce cugetaţi acestea întru inimile voastre ? Ce este mai lesne: a zice slăbănogului, iartă-ţi-se ţie păcatele, sau a zice: scoală şi îţi ridică patul tău şi umblă ? Ci ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele (au zis slăbănogului): Ţie zic: scoală şi îţi ridică patul tău şi mergi la casa ta (Marcu 2, 8-11). Numai un făţarnic şi un amăgitor poate afirma fără nici o dovadă că păcatele tale sunt iertate. Slăbănogul a fost tămăduit de îndată şi a căpătat putere, şi-a luat patul şi a umblat înaintea tuturor celor de faţă. Minunea este plină de înţelepciune şi bunătate dumnezeiască. Mai întâi, Domnul îi dă celui suferind, bolnav un dar duhovnicesc, nevăzut cu ochii fizici: iertarea păcatelor. Acordarea acestui dar a dat naştere unei mărturisiri involuntare a învăţaţilor evrei că un astfel de dar nu poate fi dat decât de Dumnezeu. Răspunzând cugetului din inimile lor, Domnul le dă o nouă mărturie despre El Însuşi, că este Dumnezeu. În cele din urmă, darul şi dovada duhovniceşti sunt pecetluite cu un dar şi o dovadă materiale: însănătoşirea neîntârziată şi deplină a celui bolnav. În încheierea Evangheliei sale, Sfântul Marcu spune că după Înălţarea Domnului apostolii au propovăduit pretutindeni Cuvântul, Domnul împreună lucrând şi cuvântul adeverindu-l prin semnele ce urmau (Marcu 16, 20). Acest gând a fost exprimat de toţi apostolii în rugăciunea prin care L-au chemat pe Dumnezeu după ameninţările sinedriului, care le-a interzis să propovăduiască şi să lucreze în numele lui Hristos: Şi acum, Doamne, caută împotriva îngrozirilor lor, şi dă robilor tăi cu toată îndrăzneala să grăiască cuvântul tău, când vei tinde mâna ta spre tămăduire, şi semne şi minuni să se facă prin numele sfântului tău Fiu Iisus (Faptele Apostolilor 4, 29-30). Semnele lui Dumnezeu au fost date pentru a sprijini cuvântul lui Dumnezeu. Ele erau o mărturie a puterii şi semnificaţiei cuvântului (potrivit Luca 4, 36). Mijlocul esenţial este Cuvântul. Semnele nu sunt necesare acolo unde este acceptat cuvântul, deoarece este înţeleasă vrednicia cuvântului. Semnele sunt o bunăvoinţă faţă de slăbiciunea omenească. Cuvântul acţionează într-un fel, semnele în alt fel. Cuvintele acţionează direct asupra minţii şi inimii, semnele asupra minţii şi inimii prin simţuri. Urmările acţiunii cuvântului sunt mai puternice, mai clare decât urmările acţiunii semnelor. Când cuvântul şi semnele acţionează împreună, atunci acţiunea semnelor rămâne neobservată, din pricina lucrării îmbelşugate a cuvântului. Acest lucru este limpede din istorisirea Evangheliei. Asupra lui Nicodim au lucrat semnele şi el a văzut în Domnul doar un învăţător trimis de Dumnezeu (potrivit Ioan 3, 2). Asupra Sfântului Apostol Petru a lucrat cuvântul şi el L-a mărturisit pe Domnul ca fiind Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Cuvinte ale vieţii veşnice ai, a spus el Dumnezeului om, şi noi am crezut şi am cunoscut că tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu (Ioan 6, 68-69). Sfântul Petru a fost un martor ocular al multor minuni ale Domnului. Domnul tocmai săvârşise înmulţirea celor 5 pâini şi hrănirea unei mari mulţimi de oameni, însă în mărturisirea sa, apostolul păstrează tăcerea cu privire la minuni şi nu vorbeşte decât despre puterea şi lucrarea cuvintelor. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu cei doi ucenici care au vorbit cu Domnul pe calea către Emaus fără a-L recunoaşte. Abia după ce au ajuns în cetate, fiind deja în casă, ei L-au recunoscut când a frânt pâinea. De îndată ce L-au recunoscut, El S-a făcut nevăzut. Ei nu au spus nimic despre minunea uimitoare, ci şi-au îndreptat întreaga atenţie către lucrarea cuvântului: Au nu era inima noastră arzând întru noi, au zis unul către altul, când grăia nouă pe cale şi când ne tâlcuia scripturile (Luca 24, 32) ?
Cina de la Emaus. Frescă din biserica Mânăstirii Curtea de Argeş, secolul XIV
Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 65/septembrie-octombrie 2011
PARTEA A IV-A Dumnezeul om i-a fericit pe cei care nu au văzut semnele şi au crezut (potrivit Ioan 20, 29). El Şi-a manifestat compătimirea faţă de cei care, nemulţumiţi de cuvânt, aveau nevoie de minuni: De nu veţi vedea semne şi minuni, nu veţi crede, a spus El către omul împărătesc din Capernaum (Ioan 4, 48). Aşa este ! Vrednici de compătimire sunt cei care leapădă cuvântul, care caută adeverire din minuni. Această nevoie provine din predominanţa minţii trupeşti, o neştiinţă grosolană, un mod de viaţă adus ca jertfă stricăciunii şi păcatului, o lipsă de exerciţiu în studierea Legii lui Dumnezeu şi în virtuţile bineplăcute lui Dumnezeu, o neputinţă a sufletului de a simţi Sfântul Duh, de a percepe prezenţa Sfântului Duh în Cuvânt. Semnele au avut menirea îndeosebi de a convinge şi aduce la credinţă pe cei care aveau încă o minte trupească, preocupaţi de grijile sensibile lumeşti. Pe cei cufundaţi în grijile vieţii, lipiţi întotdeauna cu sufletul de pământ şi problemele lui, şi puţin capabili să preţuiască vrednicia cuvântului, Cuvântul cel milostiv i-a atras către mântuirea dată prin cuvânt prin intermediul semnelor văzute, care cuprindeau o adeverire materială care lucra prin simţuri, aducând un suflet slab la cuvântul atotputernic, mântuitor. Cei care credeau prin intermediul semnelor erau mai mici în credinţa în Hristos. Când li s-a oferit o învăţătură duhovnicească înaltă, atotsfântă, atunci mulţi au înţeles-o potrivit cu propria interpretare (potrivit Ioan 6, 60) şi nu au vrut să ceară o tâlcuire a cuvântului lui Dumnezeu, care era duh şi viaţă. Ei s-au osândit prin mărturia superficială a inimii lor şi mulţi nu au mai mers alături de El (potrivit Ioan 6, 66). Nici semnele, nici cuvântul Dumnezeului om nu au lucrat ziditor asupra arhiereilor, cărturarilor, fariseilor şi saducheilor deşi toţi, cu excepţia celor din urmă, cunoşteau pe de rost legea lui Dumnezeu. Ei erau nu numai străini de Dumnezeu şi plini de vrăjmăşie faţă de Dumnezeu din pricina unei suferinţe păcătoase comune întregii omeniri, ci deveniseră întăriţi şi pecetluiţi ei înşişi într-o asemenea stare pe seama propriei îndărătnicii, a propriei trufii, a unei dorinţe de a duce acea viaţă şi a fi prosperi în acea viaţă care a fost interzisă de Evanghelie. Ei nu vroiau să-L audă pe Fiul lui Dumnezeu vorbindu-le. Ei nu au auzit cuvintele Sale aşa cum ar fi trebuit. Ei nu au luat seama la El, ci au prins doar acele cuvinte care le păreau necesare pentru a le răstălmăci şi a-L acuza pe Domnul. Astfel ura se dezvoltă faţă de cuvintele celui care este urât. Pentru ce glasul meu nu-l cunoaşteţi ? Căci nu puteţi să auziţi cuvântul meu (Ioan 8, 43), le-a spus Mântuitorul duşmanilor Săi, care negau cu încăpăţânare şi îndârjire mântuirea oferită lor. De ce nu înţelegeţi învăţătura Mea ? De ce nu primiţi Cuvântul Meu tămăduitor ? Pentru că voi nu puteţi nici măcar auzi cuvintele Mele, sunt insuportabile pentru voi. Fiind fiii minciunii şi acţionând în acest mod, voi nu Mă credeţi. Iar eu căci adevărul grăiesc, nu credeţi mie (Ioan 8, 45). Cela ce este de la Dumnezeu, graiurile lui Dumnezeu ascultă; pentru aceasta voi nu ascultaţi, că nu de la Dumnezeu sunteţi (Ioan 8, 47). De nu fac lucrurile Tatălui meu, să nu-mi credeţi mie. Iar de fac, deşi nu-mi credeţi mie, credeţi lucrurilor; ca să cunoaşteţi şi să credeţi, că Tatăl este întru mine, şi eu întru el (Ioan 10, 37-38). Zadarnice erau aceste cuvinte, care fiind adevărul lui Dumnezeu, cuprindeau o mărturie deplină (potrivit Ioan 8, 14). Zadarnice şi minunile, care erau prin ele însele o mărturie deplină, atât de palpabilă şi evidentă, încât vrăjmaşii Dumnezeului om, cu toată dorinţa şi strădania lor de a le tăgădui, nu au putut decât să le recunoască (potrivit Ioan 9, 22). Mijloacele care au acţionat asupra celor care nu cunoşteau legea lui Dumnezeu, care nu erau familiarizaţi cu ea, care şi-au petrecut vieţile în preocupări şi griji lumeşti, dar nu au tăgăduit cu îndărătnicie legea lui Dumnezeu, aceleaşi mijloace nu au avut nici o înrâurire asupra celor care cunoşteau legea lui Dumnezeu în amănunt şi pe de rost, însă o negau în vieţile şi încăpăţânarea lor (potrivit Ioan 5, 46-47; 7, 19). Tot ce s-a putut face pentru mântuirea oamenilor a fost făcut prin milostivirea de negrăit a lui Dumnezeu. Mântuitorul spune limpede: De nu aş fi venit şi aş fi grăit lor, păcat nu ar avea, iar acum răspuns nu au pentru păcatul lor. Cela ce mă urăşte pre mine, şi pre Tatăl meu urăşte. De nu aş fi făcut lucruri întru ei, care nimeni altul nu a făcut, păcat nu ar avea; iar acum au şi văzut şi m-au urât şi pre mine şi pre Tatăl meu (Ioan 15, 22-24). Creştinismul ne-a fost dat nouă atât de desăvârşit, încât nu există nici o justificare pentru cei care nu-l cunosc. Motivul pentru lipsa cunoaşterii este doar îndărătnicia. Aşa cum soarele străluceşte pe cer, tot aşa străluceşte creştinismul. Cel care îşi închide ochii cu îndărătnicie, trebuie să atribuie lipsa sa de vedere propriei încăpăţânări şi nu lipsei luminii. Pricina tăgăduirii de către omenire a Dumnezeului om zace în oameni. În om zace şi pricina acceptării lui antihrist. Eu am venit întru numele Tatălui meu, şi nu mă primiţi pre mine; de va veni altul întru numele său, pre acela veţi primi (Ioan 5, 43). Ei sunt arătaţi atât ca tăgăduind pe Hristos, cât şi ca acceptându-l pe antihrist, cu toate că despre antihrist se vorbeşte ca despre cel ce va veni. Tăgăduirea lui Hristos vine din duhul omului, şi acelaşi duh îl acceptă pe antihrist. Ei (cei care L-au tăgăduit pe Hristos atunci) s-au adăugat celor care l-au acceptat pe antihrist, deşi ei şi-au încheiat călătoria pământească cu multe veacuri înainte de venirea lui. Ei au comis cea mai mare fărădelege (a lui antihrist): uciderea lui Dumnezeu. O crimă asemănătoare deicidului nu a fost lăsată pentru vremea lui antihrist. Aşa cum duhul lor era într-o stare de vrăjmăşie faţă de Hristos, tot aşa era într-o stare de unire cu antihrist, chiar dacă au fost separaţi de el de o perioadă mare de timp, ajungând acum la sfârşitul celui de-al doilea mileniu. Şi tot duhul care nu mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu nu este; şi acela este al lui antihrist, de care aţi auzit că va veni; şi acum în lume este (I Ioan 4, 3), spune Teologul. Cei conduşi de duhul lui antihrist Îl neagă pe Hristos, ei l-au acceptat pe antihrist în duhul lor, au intrat în uniune cu el, s-au supus şi s-au închinat lui în duh, mărturisindu-l ca fiind dumnezeul lor. Şi pentru aceea va trimite lor Dumnezeu lucrarea înşelăciunii (adică, Dumnezeu o va îngădui), ca să crează ei minciunii; ca să se judece toţi care nu au crezut adevărului, ci au binevoit întru nedreptate (II Tesaloniceni 2, 11-12). În această judecată, Dumnezeu este drept. Aceasta va mulţumi şi de asemenea va acuza şi judeca duhul omenesc. Antihrist va veni la timpul său, orânduit. Venirea sa va fi precedată de o apostazie universală a majorităţii oamenilor de la credinţa creştină. Prin apostazia de la Hristos, omenirea se va pregăti ea însăşi pentru acceptarea lui antihrist, îl va accepta în duhul său. În chiar dispoziţia spiritului omenesc se va naşte o cerere, o invitaţie pentru antihrist, o simpatie pentru el, aşa cum într-o boală gravă apare o sete pentru o înghiţitură otrăvitoare. Invitaţia este rostită ! În societate se aude un glas de chemare, exprimând o nevoie insistentă pentru geniul geniilor, care va ridica dezvoltarea şi succesul material pe cea mai înaltă treaptă, care va inaugura pe pământ o asemenea bunăstare materială, încât cerul şi pământul vor deveni inutile pentru om. Antihrist va fi o consecinţă logică, echitabilă, firească a direcţiei morale şi duhovniceşti comune a omului.
Mântuitorul Hristos vindecând pe bolnavul de idropică (Luca 14)
Minunile Dumnezeului întrupat cuprindeau cele mai mari binecuvântări vremelnice pe care omenirea putea să şi le imagineze. Ce binecuvântare ar putea fi mai preţioasă ca întoarcerea la viaţă a unui om care a murit ? Ce binecuvântare ar putea fi mai scumpă ca tămăduirea unei boli incurabile, care răpea viaţa unui om, făcând din viaţă o moarte lentă mai degrabă decât viaţă ? Cu toate acestea, în ciuda milostivirii, sfinţeniei, semnificaţiei duhovniceşti a minunilor lui Hristos, aceste minuni erau doar daruri vremelnice. Pentru a le defini exact, ele ar trebui numite semne. Ele erau semne ale Cuvântului pentru mântuirea veşnică. Cei care au fost înviaţi de Dumnezeul om au murit la vremea lor, pentru că ei au primit doar o prelungire a vieţii lor pământeşti şi nu li s-a dat această viaţă pentru totdeauna. Tămăduiţi de Dumnezeul om, ei s-au îmbolnăvit din nou şi au murit; sănătatea le-a fost dată numai pentru o vreme, nu pentru totdeauna. Binefacerile vremelnice şi materiale au fost revărsate ca un semn al binefacerilor veşnice şi duhovniceşti, pentru ca ei să poată crede în existenţa darurilor nevăzute şi să le poată accepta. Semnele i-au izbăvit din abisul necunoştinţei şi senzualităţii şi i-au condus la credinţă; credinţa a împărtăşit cunoştinţa binecuvântărilor veşnice şi a învăţat dorinţa de a le dobândi. Cu ajutorul semnelor minunate, apostolii au răspândit grabnic creştinismul în întreaga lume: semnele erau o mărturie limpede şi puternică a creştinismului pentru popoarele educate, pentru cei care stăruiau încă în neştiinţă duhovnicească şi barbarism. Când credinţa s-a înfiripat pretutindeni, Cuvântul s-a înfiripat, atunci semnele au fost îndepărtate, isprăvindu-şi menirea. Ele au încetat să lucreze pretutindeni. Erau săvârşite uneori de sfinţii aleşi ai lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur, părintele şi scriitorul Bisericii din secolele IV şi V, spune că deja în vremea sa, lucrarea semnelor harului încetase, deşi ele aveau loc încă în unele locuri, îndeosebi printre monahi, purtătorii stindardului semnelor. De-a lungul timpului, aceşti purtători ai stindardului au devenit tot mai puţini. Sfinţii Părinţi au proorocit despre vremurile de pe urmă, când nu vor mai fi oameni care să poarte stindardul. Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 66/noiembrie-decembrie 2011 |
Bineînţeles, acest foc s-a format în văzduh întocmai ca fulgerul. Simon Magul îi uluia cu minunile sale pe oamenii orbi duhovniceşte şi puterea lui satan a fost considerată în mod eronat ca fiind puterea lui Dumnezeu cea mare (Faptele Apostolilor 8, 10). Simon i-a uimit îndeosebi pe închinătorii la idoli romani când, la o mare adunare, el a afirmat că este un dumnezeu şi şi-a anunţat intenţia de a se înălţa în văzduh, ca apoi deodată să înceapă să se înalţe. Despre aceasta a scris Simeon Metafrastul, care a preluat relatarea de la scriitorii creştini timpurii.
recunoscut minunile Dumnezeului om, s-au prefăcut a nu le vedea; ocărând şi blasfemiind minunile lui Dumnezeu, ei au cerut o minune după starea întristătoare a minţilor şi sufletelor lor. Cererea pentru un semn din cer nu a fost atât de mult o cerere pentru o minune, cât o batjocorire a minunilor Dumnezeului om şi o expresie a unei înţelegeri ignorante, pervertite a minunilor.
