Tâlcuiri la Noul Testament

Comentarii la Evanghelia după Luca

de Sfântul Ambrozie al Milanului

21. Deci, de ce unul a scos mâna din pântece, iar celălalt iese înaintea lui, dacă nu că prin taina gemenilor este înfăţişată viaţa îndoită a oamenilor, una potrivit legii, cealaltă potrivit credinţei, una după literă, cealaltă după dar ? Darul înaintea legii, credinţa înaintea literei. Astfel, chipul darului întinde mai întâi mâna, deoarece faptele darului au mers înainte, care erau în Iov, Melchisedec, Avraam, Isaac, Iacov, care au trăit prin credinţă fără lege; fiindcă ,,a crezut Avram lui Dumnezeu, şi s-a socotit lui spre dreptate” (Facerea 15, 6). Preînchipuirea jertfei a arătat de asemenea darul Sfântului Melchisedec (potrivit Facerea 14, 18); căci sfinţii patriarhi, prevestind legea, neconstrânşi de lanţurile poruncilor sale, au strălucit cu un dar liber asemenea celui al Evangheliei.

22. Cel mai tânăr dintre aceşti fraţi reprezintă cel de-al doilea rang al evlaviei; fiindcă primul rang este în patriarhi, cel de-al doilea în împăraţi şi preoţi. Deoarece fiecare viaţă este după Dumnezeu. Deoarece, de asemenea, cei care potrivit legii lui Moise au dus o luptă pioasă şi sinceră nu sunt lipsiţi de dar şi cinste, însă rodul evlaviei aparţine autorilor dinaintea urmaşilor. Fiindcă Zara este primul, care prin tâlcuire înseamnă ridicare sau răsărit; pentru că lumina evlaviei este strălucirea unui Răsărit Adevărat, despre care s-a spus: ,,Iată bărbat căruia este numele Răsăritul” (Zaharia 6, 12), a cărui Lumină a strălucit în toată splendoarea la început asupra patriarhilor. Căci ei erau primii care au rânduit călăuzirea vieţii lor în această lume, ei a căror mână preînchipuie faptele ca ale unui trup întreg al nostru care încă suntem ţinuţi în pântecele naturii în chinurile facerii.

Dar respectarea legii este aşezată ca un gard, şi viaţa strămoşilor este tăiată în aceeaşi măsură, despre care moaşa ca imagine poate a dreptăţii, care ne-a primit pe noi aşa cum am ieşit din pântecele mamei natură, a spus: ,,Acesta va ieşi mai înainte” (Facerea 38, 28). Şi, cu adevărat, minunată este această rânduială a evlaviei, introdusă nu de Moise, nu de un om, nici printr-un om, ci de un dar al înţelepciunii care s-a revărsat în mod spontan.

23. Deci, întâi rânduiala evlaviei potrivit Evangheliei, deoarece noi credem prin Crucea şi Sângele lui Hristos, a cărui zi Avraam a văzut-o şi s-a bucurat (potrivit Ioan 8, 56), al cărui dar Noe prin înţelegere duhovnicească l-a perceput prefigurat în chipul arcei (potrivit Facerea 6, 14), a cărui răsplată Isaac nu a refuzat-o în jertfă (potrivit Facerea 22, 10), pe care Iacov L-a cinstit când El a biruit (potrivit Facerea 32, 25), a cărui roşeală a veşmintelor a văzut-o Isaia (potrivit Isaia 63, 2) – pentru că potrivit Evangheliei, El este şi viaţa proorocilor –, în al cărui Sânge, în mijlocul distrugerii lumii ei, curva Raav preînchipuind Biserica a arătat într-o taină (potrivit Isus Navi 2, 1-3) simbolul mântuirii viitoare de obşte: Biserica, care nu respinge unirea cu multe turme; şi cu cât este unită cu mai multe, cu atât ea este mai virtuoasă, fecioară fără de prihană, fără de pată (potrivit Efeseni 5, 27), desăvârşită în smerenie, aparţinând omului de rând, o curvă castă, o văduvă stearpă, o fecioară rodnică.

O curvă castă, fiindcă ea este vizitată de mulţi iubiţi, cu farmecul dragostei şi fără scursorile păcatului – pentru că ,,cel ce se lipeşte de curvă un trup este” (I Corinteni 6, 16). O văduvă stearpă, care nu va da naştere în absenţa Bărbatului ei (potrivit Isaia 54, 1) – Bărbatul ei a venit şi a născut această naţiune şi popor. O fecioară rodnică, care a zămislit această mulţime cu rodul dragostei, fără de poftă trupească.

24. Dar pentru a ne întoarce la istorie, care este tâlcul cuvintelor moaşei, când ea spune: ,,Acesta va ieşi mai înainte” (Facerea 38, 28), decât că el preînchipuia pe Cel care, născut mai târziu în trup dar cel dintâi în virtute, pe drept a cerut stăpânirea tuturor lucrurilor pentru El Însuşi ? De aceea, Ioan spune de asemenea: ,,După mine vine bărbat, care înainte de mine s-au făcut” (Ioan 1, 30). Ce semnifică firul roşu legat de moaşă la mâna sa, decât că el prefigura pe Cel care a revărsat lumină asupra purtării omeneşti prin semnul crucii Sale şi vărsarea Sângelui Său ? Prin urmare, după ce el şi-a retras mâna, gardul fiind rupt, fratele său a ieşit, pe care apostolul l-a numit peretele cel din mijloc al zidului sau ţarcului (potrivit Efeseni 2, 14), şi el însuşi şi-a luat numele de la despărţire; pentru că Fares înseamnă despărţire. Pornind de la aceasta, fariseii erau numiţi aşa, deoarece stăteau departe de unirea cu cei mulţi.

Deci, ar fi fost mai binecuvântat şi mult mai bine dacă gardul nu s-ar fi rupt, ci ar fi rămas unul şi acelaşi şi nedespărţit, ceea ce s-ar fi putut întâmpla dacă lupta vieţii care a urmat ar fi fost în concordanţă cu cea a vieţii care şi-a întins mâna mai înainte, adică şi-a arătat acţiunea. Căci ar fi fost mult mai bine dacă poporul tăiat împrejur ar fi fost dornic să imite viaţa strămoşilor săi; fiindcă aşa ar fi fost un gard, un ţarc, o zidire a strămoşilor şi urmaşilor lor. Dar deoarece slăbiciunea urmaşilor nu a putut împlini acel prim act al vieţii, cu ruptura evidentă a acelui gard sau ţarc care a fost ridicat potrivit lui Dumnezeu, a fost aşezat un perete de mijloc – ca să spunem aşa – astfel încât gardul, adică construcţia veşnică şi neîncetată a bunelor obiceiuri, a fost rupt. Fiindcă există un gard cu care este împrejmuit un ogor roditor, cu ajutorul căruia se împiedică intrarea nedorită a unui hoţ, care îngrădeşte pământul cultivat şi îl separă de sălbăticie. Mai mult, un gard viu împrejmuieşte o casă. Dacă acesta rămâne, casa este în siguranţă. Atunci, el a spus: ,,Lua-voiu gardul ei şi va fi de jaf” (Isaia 5, 5).

25. Haideţi să ne dorim ca acest gard viu al casei noastre, casa duhovnicească care este înlăuntrul nostru, să fie întreg; pentru că nu poate fi ridicat de om, ci de Dumnezeul cel viu care a spus: ,,Şi o am îngrădit” (Isaia 5, 2). Prin urmare, cei care au distrus gardul, au distrus paza lor. De aceea, fie ca gardul să rămână, fie ca acest ţarc să rămână. Vrei să ştii cât de folositor este un gard ? ,,Gard în urechile tale cu spini şi ciulini, şi să nu asculţi o limbă vicleană” (Ecleziasticul 28, 24), pentru că acel gard te păzeşte de vină.

26. Astfel, Domnul Iisus, după ce a venit ca o Lumină în trup, reparând protecţia acelui gard vechi, ne-a reclădit pe noi spre fapta strămoşilor noştri şi simplitatea străveche a credinţei. De aceea, proorocul a spus de asemenea despre El: ,,Te vei chema tocmitor de cele stricate” (Isaia 58, 12). Pentru că El a îndepărtat acel gard care dezbina unitatea cugetului şi a trupului şi cursul vieţii fireşti, şi El Însuşi a devenit ,,pacea noastră, care au făcut amândouă una, şi peretele cel din mijloc al zidului au sfărâmat” (Efeseni 2, 14).

Apostolul a explicat acest zid ca fiind duşmăniile în trup. Prin urmare, Domnul a purtat aceste duşmănii şi a revărsat pace, şi a desfiinţat Legea în hotărârile poruncilor ca El să poată croi cele două într-un om nou (potrivit Efeseni 2, 15), cu ajutorul căruia El exprimă nu numai cele din afară şi cele dinlăuntru, ci şi pe evrei şi pe greci (potrivit Romani 1, 16; 10, 12): ,,Ci toate şi întru toţi Hristos (Coloseni 3, 11; potrivit I Corinteni 15, 28). Căci Domnul a îndepărtat superstiţia sâmbetei, sâmbăta trupească (potrivit Matei 12, 2-6; Coloseni 2, 16), şi, ca să spunem aşa, a distrus peretele cel din mijloc al Legii, care prin greutatea poruncilor ei ne-a împiedicat în evlavia care este după Dumnezeu, întrucât prin Legea lui Moisi nu era nici uşor, nici posibil pentru popoare să slujească lui Dumnezeu, deoarece superstiţia deşartă a evreilor stăvilea înclinaţia curată a neamurilor de a se supune faţă de manifestarea exterioară.

Ei şi ? Este nefolositoare Legea ? Să nu fie (potrivit Romani 3, 31). Ci folositoare celor necredincioşi, de trebuinţă celor slabi, pentru a-i înfrâna pe cei vicleni şi cei în eroare cu austeritatea învăţăturilor sale mântuitoare şi a-i îngrădi pe ei cu atenţia îndeplinirii lor. Ci Legea este bună, pentru că este duhovnicească (potrivit Romani 7, 14). Nu este bună pentru cel care nu o crede duhovnicească, care fiind slab la minte şi umil nu ar putea vedea măreţia lui Hristos, care este deasupra Legii. Fără îndoială, Isaia, înălţându-se cu mintea, ca şi cum ar fi privit peste acel zid, a văzut slava lui Dumnezeu (potrivit Isaia 6, 1), care este văzută pe munţi, nu pe dealuri (potrivit III Împăraţi 20, 28).

27. Astfel, Biserica noastră ne-a învăţat în Cântarea Cântărilor că zidul nu I se va putea împotrivi Domnului nostru Iisus Hristos, nici celui care-L urmează pe Hristos, spunând: ,,Glasul frăţiorului meu, iată el vine sărind preste munţi, săltând preste dealuri. Asemenea este frăţiorul meu căprioarei, sau puiului de cerb pre Munţii Vetel; iată el stă după peretele nostru privind pre ferestre, uitându-se prin mreji. Răspunde frăţiorul meu şi zice mie: scoală-te vino iubita mea, frumoasa mea, porumbiţa mea. Că iată iarna a trecut, ploaia s-a dus, a încetat. Florile s-au ivit pre pământ, vremea plivelii a sosit, glasul turturelei s-a auzit în pământul nostru” (Cântarea Cântărilor 2, 8-12). Florile sunt apostolii, vremea plivelii este roada lui Hristos, glasul turturelei este glasul Bisericii.

Prin urmare, după ce El a privit către pământ la oamenii muritori care nu se ridicau către înălţimi şi erau constrânşi de condiţia trupească – căci ,,nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul” (Psalmi 13, 3) –, pe drept Fiul lui Dumnezeu a binevoit să coboare pe pământ pentru a îndepărta zidul Legii, adică greutatea şi superstiţia înţelegerii trupeşti, care, ca să spunem aşa, asupreau şi întunecau inimile oamenilor. Deci un gard este mai bun decât un zid sau un perete. Dar un perete bun nu este văruit – aşa cum nu s-a spus în van arhiereului (potrivit Faptele Apostolilor 23, 2-3), deoarece el păstra opreliştile peretelui celui din mijloc pe care Domnul Hristos l-a îndepărtat – asemenea luptei neîndurătoare pentru a revărsa păzirea radioasă a credinţei, ca nu doar neamul evreilor să fie îngrădit, ca să spunem aşa, într-o regulă fizică a legii, ci toate neamurile să fie chemate prin Evanghelie la proslăvirea lui Dumnezeu.

28. Aşadar, băieţii gemeni (n.tr.: Fares şi Zara, fiii lui Iuda şi ai lui Tamar) sunt căile gemene ale vieţii, formele gemene ale luptei, iar prima este mai bună decât cea de-a doua. Şi care este mai bună este, în consecinţă, preschimbată. Atunci, cine ar nega că Evanghelia covârşeşte Legea ? Încă Legea este bună dacă tu îţi ridici mintea deasupra literei, căci ,,slova omoară” (II Corinteni 3, 6). Dar ce har ar fi avut această istorie dacă noi nu am fi văzut lumina unei taine atât de mari ? Fiindcă sfântul apostol ne-a învăţat să căutăm taina Adevărului în simplitatea istoriei şi să legăm înţelegerea de considerentele care nu pot fi înţelese în mod literal, spunând: ,,Spuneţi-mi, cei ce voiţi să fiţi sub lege, legea n-o auziţi ? Pentru că scris este, că Avraam doi feciori a avut, unul din slujnică, iar altul din cea slobodă. Ci cel din slujnică după trup s-a născut, iar cel din cea slobodă prin făgăduinţă. Care au altă înţelegere; că acestea sunt cele două legi” (Galateni 4, 21-24), şi mai jos, ,,iar Ierusalimul cel de sus slobod este” (Galateni 4, 26).

29. Prin urmare, haideţi să luăm aminte în înălţimea cugetului la ceea ce peretele cel din mijloc nu poate străpunge şi dezbina. Căci peretele Vechiului Testament a fost îndepărtat potrivit înţelegerii trupeşti; slujnica a fost izgonită, cea slobodă a rămas. Noi suntem fiii celei slobode; pentru că Biserica este slobodă, sinagoga a fost izgonită – deoarece poporul evreilor era rob –; jugul robiei este îndepărtat, care apăsa grumajii sufletelor noastre (potrivit Faptele Apostolilor 15, 10), ca nu cumva noi să putem privi dincolo de zidul vieţii de mai înainte. Noi avem un jug bun şi uşor (potrivit Matei 11, 30), care mai degrabă ne călăuzeşte cu frâurile păcii şi lanţurile harului decât ne constrânge pe cei uniţi laolaltă.

Acesta este Domnul care a fost preînchipuit de Zara, într-atât încât din seminţia şi sămânţa acestui Zara, Domnul Iisus Hristos a fost nu numai zămislit după trup de o femeie, ci şi sub Lege (potrivit Galateni 4, 4), ca El să răscumpere pe cei care erau sub Lege cu preţul Sângelui Său. Aşadar, chipul acestei zămisliri a ieşit prin mâna acestui Zara, că El ne-a făgăduit că va veni. El va desfiinţa întrebuinţarea acelei vechi vieţuiri şi va reda libertatea – pe care El a dăruit-o celui dintâi Adam – celui de-al doilea Adam (potrivit I Corinteni 15, 45), ca neamul omenesc să fie deja fără Legea robiei (potrivit Romani 8, 15).

30. Deci dacă ştim că Tamar este pomenită în genealogia Domnului datorită tainei, trebuie să credem că neîndoios nici Rut nu este trecută sub tăcere dintr-o raţiune asemănătoare, ea despre care sfântul apostol pare să fi ştiut. El a proorocit prin Duhul că chemarea neamurilor străine ar trebui prăznuită prin Evanghelie, spunând ,,că dreptului lege nu este pusă, ci celor fărădelege” (I Timotei 1, 9). Căci cum s-a căsătorit Rut, fiind de neam străin, cu un evreu (potrivit Rut 1, 4) ? Şi de ce a socotit evanghelistul că ar trebui amintită în genealogia lui Hristos această unire, care era interzisă de Lege (potrivit A Doua Lege 7, 3) ?

Atunci Mântuitorul nu descindea dintr-o genealogie legiuită ? Acest lucru pare nedemn, dacă nu te întorci la cuvântul apostolului, că Legea nu este făcută pentru cei drepţi, ci pentru cei nedrepţi. Fiindcă ea este străină şi moaviteancă, iar Legea lui Moisi interzicea îndeosebi astfel de căsătorii şi excludea pe moaviteni din Biserică (potrivit Ieşirea 34, 15-16) – căci este scris în acest fel: ,,Să nu intre amanitean şi moavitean întru adunarea Domnului, şi până la al zecelea neam să nu intre în Biserica Domnului, şi până în veac” (A Doua Lege 23, 3; Neemia 13, 1). Deci cum a intrat ea în Biserică, dacă nu pentru că a devenit sfântă şi fără de pată întru totul deasupra Legii ? Căci dacă Legea a fost făcută pentru cei nedrepţi şi pentru păcătoşi, cu siguranţă Rut, care a întrecut Legea, a intrat în Biserică, a devenit israeliteancă şi s-a învrednicit să fie numărată printre strămoşii familiei Domnului, aleasă pentru înrudirea minţii, nu a trupului, şi este un mare exemplu pentru noi, deoarece ea ne-a preînchipuit pe noi toţi, care suntem adunaţi din neamuri pentru a intra în Casa Domnului.

Deci haideţi să o imităm căci, aşa cum ea s-a învrednicit prin purtarea ei de această cinste de a dobândi înrudirea, precum ne învaţă istoria, tot aşa noi având drept temelie virtuţile noastre, prin alegerea purtării noastre, să fim aleşi pentru Biserică.

31. Într-adevăr, în zilele de odinioară ale Judecătorilor, când foametea i-a împresurat pe israeliţi, un om din Betleemul lui Iuda, unde S-a născut Hristos, a mers să locuiască în pământul lui Moav cu soţia sa şi cei doi fii. Numele omului era Elimeleh şi al soţiei sale Noemi (potrivit Rut 1, 1-2). Fiii lui şi-au luat soţii moavitence – una se numea Orfa, cealaltă Rut (potrivit Rut, 1, 3-4) –, şi ei au locuit acolo vreo 10 ani şi au murit. Dar femeia, lipsită de soţul şi de fiii ei, pregătindu-se să plece acasă deoarece Dumnezeu cercetase pe Israil, a început să le convingă pe soţiile fiilor ei să se întoarcă la casele lor părinteşti. Una dintre ele a primit, dar Rut a rămas cu soacra sa. Când soacra sa i-a spus ei: ,,Iată cumnata ta s-a întors la poporul său şi la dumnezeii săi, întoarce-te dar şi tu după cumnata ta”, Rut i-a răspuns: ,,Departe de mine, ca să te las pre tine sau să mă întorc înapoi de la tine, că unde vei merge tu, şi eu voiu merge, şi unde te vei sălăşlui tu, şi eu mă voiu sălăşlui, poporul tău poporul meu, şi Dumnezeul tău Dumnezeul meu. Şi unde vei muri tu, voiu muri şi eu, şi acolo mă voiu îngropa” (Rut 1, 15-17). Şi, în acest fel, amândouă au venit în Betleem.

Prin urmare, când a cunoscut purtarea ei, respectul faţă de soacra sa, devotamentul faţă de soţul ei mort, evlavia ei faţă de Dumnezeu, Vooz, strămoşul lui David, potrivit Legii lui Moisi (potrivit Rut 4, 10, 13, 17), pentru a ridica sămânţa rudei sale moarte, a luat-o pe ea de soţie sieşi (potrivit A Doua Lege 25, 5; Marcu 12, 19; Luca 20, 28).

32. Dar este important de remarcat că fiind întâlnită în câmpul plin de roade (potrivit Rut 2, 5-7), aşa cum este scris, adunând mănunchiuri şi păstrând roadele pentru soacra sa, ea nu s-a dus după un bărbat tânăr, ci a urmat bărbatul matur (potrivit Rut 3, 10). De aceea, ea s-a şi învrednicit a auzi: ,,Că femeie vrednică eşti tu” (Rut 3, 11), sau ,,Pentru că ai îmbunătăţit mila ta cea de apoi mai mult decât cea dintâi” (Rut 3, 10), deoarece mila cea de apoi a Bisericii adunate o depăşeşte pe cea dintâi.

Aici noi spunem aceasta pe scurt, deoarece am reflectat asupra ei pe deplin în cărţile în care am scris despre credinţă. Dar ea care era departe a venit aproape, pentru că cel care era aproape de cel mort, acceptând femeia, a dobândit încălţămintea rudeniei sale. Fiindcă era obiceiul ca cel care era rudenia cea mai apropiată, dacă nu dorea să ia soţia rudei sale în căsătorie, să-şi scoată încălţămintea şi să o dea altuia (potrivit A Doua Lege 25, 9; Rut 4, 7). Aici este o taină nemaiauzită, deoarece cel care lua o femeie străină primea, ca într-o reflectare în oglindă, puterea de a propovădui Evanghelia.

33. Atunci, binecuvântarea strămoşilor adevereşte această căsătorie ca într-o reflectare în oglindă, deoarece ei spun: ,,Dea Domnul, ca femeia ta, care intră în casa ta, să fie ca Rahila şi ca Lia, care amândouă au întemeiat casa lui Israil, şi va face putere în Efrata, şi va fi vestită în Vitleem. Şi să se facă casa ta ca casa lui Fares, pre care l-a născut Tamar lui Iuda, din sămânţa ta să dea ţie Domnul din tânăra aceasta feciori. Şi a luat Vooz pre Rut, şi i-a fost lui femeie” (Rut 4, 11-13), şi ea l-a născut pe Ovid, tatăl lui Iesse, bunicul lui David (potrivit Rut 4, 15, 17). Atunci, înainte de chemarea neamurilor la Biserică prin Evanghelie, pe drept a amintit Sfântul Matei că Făcătorul şi Domnul Însuşi a luat asupra Sa în trup zămislirea străinilor dintr-o unire a neamurilor, ca un semn că Zămislirea ar produce un propovăduitor al neamurilor, pe care noi cu toţii, adunaţi din străini, îl vom urma, părăsind bunurile noastre strămoşeşti şi spunând celui care ne-a chemat către închinarea Domnului prin darul cuvântului, lui Pavel sau oricărui alt episcop: ,,Poporul tău poporul meu, şi Dumnezeul tău Dumnezeul meu” (Rut 1, 16).

Deci Rut, asemenea Liei şi Rahilei, uitând poporul ei şi casa părintelui ei (potrivit Psalmi 44, 12), dezlegând lanţul Legii, a intrat în Biserică.

34. Atunci, cel care nu acceptă Biserica pierde încălţămintea. Şi este spus lui Moisi: ,,Dezleagă încălţămintele de la picioarele tale” (Ieşirea 3, 5), ca nu cumva să se creadă că el este Mirele Bisericii. Doar Cel care este adevăratul Mire nu-şi dezleagă încălţămintele. Şi din această pricină, Ioan spune: ,,Căruia nu sunt vrednic a-i dezlega cureaua încălţămintelor lui” (Luca 3, 16). Prin urmare, el este de asemenea o preînchipuire şi a zidit Casa lui Israil.

35. Cu adevărat, de ce pomenirea ei ar trebui să fie unită cu familia Domnului este arătat în expresia unei taine mai înalte, prin care s-a proorocit că Hristos trebuie să Se nască din neamul ei din Efrata, când este spus: ,,Şi va face (Domnul) putere în Efrata, şi va fi vestită în Vitleem” (Rut 4, 11). Căci ce este această putere dacă nu cea care prin Hristos a adunat neamurile ? Apoi, ce este această vestire decât că Vitleemul a devenit locul natal al Domnului când El S-a născut după trup ? De aici, a fost spus în proorocie: ,,Şi tu Vitleeme, pământul Iudei nicidecum nu eşti mai mic între domnii Iudei, că dintru tine va ieşi Povăţuitor, care va paşte pre norodul meu Israil” (Miheea 5, 2; Matei 2, 6). Astfel, noi vedem că istoria, morala şi taina mărturisesc pentru pomenirea femeilor.

36. Mai mult, când le apăr pe Tamar şi pe Rut, nu neg că păcătoşii s-au numărat de asemenea printre strămoşii Domnului; dorind să evite pomenirea lor, Sfântul Luca a relatat o succesiune întrucâtva diferită a generaţiilor; nici nu a crezut că Ahaav, sau Iehonia, sau în sfârşit soţia lui Urie ar trebui amintiţi, astfel că el a mărturisit cursul liniei preoţeşti neprihănite.

Dar asemenea sfatului căruia i se opune raţiunea, aşa sfatul Sfântului Matei nu se opune dreptăţii raţiunii. Deoarece atunci când a propovăduit Evanghelia – că Domnul care va purta păcatele tuturor S-a născut după trup a fost expus nedreptăţilor şi supus Patimii (potrivit I Petru 2, 24) –, el nu a crezut că ar trebui să se spună că El este slobod chiar de această loialitate faţă de neamul Său, astfel că el nu a respins nedreptatea obârşiei ruşinoase, în aceeaşi măsură în care nu s-a ruşinat că Biserica a fost adunată din păcătoşi când Domnul S-a născut din păcătoşi; mai mult decât atât, că binecuvântarea răscumpărării ar trebui să înceapă chiar de la strămoşii Săi, ca nu cumva cineva să cugete că o pată pe obârşia Sa ar putea fi un impediment pentru virtute, şi cu semeţie să se laude cu nobleţea propriei familii şi să nu roşească de ruşine din cauza păcatului părinţilor săi, el căruia i-a fost dată putinţa de a umbri obârşia sa cu floarea virtuţii.

37. Cu adevărat, deşi multe din cuvintele sale au fost înveşmântate în taină, Sfântul David nu a fost mai înalt că el ştia că era om şi socotea că păcatul pe care l-a comis prin răpirea soţiei lui Urie (potrivit Marcu 10, 11) ar trebui ispăşit prin lacrimile pocăinţei (potrivit II Împăraţi 12, 13-15; Psalmi 50, 10), arătându-ne nouă că nimeni nu ar trebui să se încreadă în propria virtute ? Pentru că noi avem un duşman puternic (potrivit I Petru 5, 8) pe care nu-l putem învinge fără ajutorul lui Dumnezeu. Şi foarte adesea, tu vei găsi că păcate grele au fost săvârşite de oameni aleşi şi sfinţi, ca tu să poţi vedea că ei, ca oameni, au fost ispitiţi, ca nu cumva prin virtuţile lor minunate să se fi crezut a fi mai mult decât oameni.

Căci dacă David, înflăcărat de siguranţa virtuţii, a spus: ,,De am răsplătit celor ce-mi răsplătesc mie rele” (Psalmi 7, 4), şi în altă parte: ,,Iar eu am zis întru prisosinţa mea: nu mă voiu clăti în veac” (Psalmi 29, 6), el a amintit pe dată că a suferit pedeapsa pentru această aroganţă, spunând: ,,Ţi-ai întors faţa ta şi m-am tulburat” (Psalmi 29, 7). Dacă însuşi autorul genealogiei Domnului a menţionat cu limpezime păcatul aroganţei, cu atât mai mult trebuie ca noi ceilalţi păcătoşii, care nu suntem sprijiniţi de nici o cinste a vredniciilor, să ne temem de stânca mândriei, care ar putea pricinui naufragiul celui bun. Şi aceasta mai cu seamă când un om atât de mare este autorul propovăduirii şi un model pentru noi, el care a crezut că ar trebui cântată o palinodie printre urmaşii săi pentru a câştiga milostivirea Domnului, spunând: ,,Doamne, nu s-a înălţat inima mea, nici s-au înălţat ochii mei” (Psalmi 130, 1), şi: ,,De-a dreapta mea este (Domnul), ca să nu mă clătesc” (Psalmi 15, 8); căci a cunoscut că atunci când a crezut în el însuşi, a căzut.

Apoi, el a văzut că nimic nu are importanţă pentru om decât că el Îl cunoaşte pe Dumnezeu; pentru că de aceea tu ai: ,,Ce este omul ? Că te-ai făcut cunoscut lui, sau fiul omului ? Că-l socoteşti pre el” (Psalmi 143, 4). Astfel, dacă David condamnă aroganţa şi îmbracă smerenia, învăţătura din istoria soţiei lui Urie este pe drept recunoscută pentru dobândirea smereniei.

38. Şi încă, dacă acel Solomon făcător de pace s-a născut din ea (potrivit I Paralipomene 22, 9), haideţi să vedem dacă, cumva, există o taină, că după schimbarea din mijlocul lui care mai înainte prin căsătoria sa a eliberat neamurile, Biserica s-a căsătorit cu alt om, anume cu David. Pentru că David a fost numit ,,Hristos”, care a fost primit în numele strămoşului Său, potrivit cu ceea ce este scris: ,,Aflat-am pre David sluga mea” (Psalmi 88, 20; potrivit Iezechiil 34, 23). Biserica s-a căsătorit cu el, ea care era plină de sămânţa Cuvântului, şi Duhul lui Dumnezeu a dat naştere Trupului lui Hristos, adică poporului creştin. Astfel, ea este femeia ,,legată de lege cu bărbatul cât trăieşte el” (Romani 7, 2), şi, prin urmare, soţul ei este mort, astfel că ea nu va fi adulteră dacă va fi cu alt bărbat.

De aceea, este o taină în genealogie, dar un păcat în istorie; vina prin om, sfintele taine prin Cuvânt. Deoarece am vorbit despre această istorie mai pe deplin într-alt loc, pare că aici ar trebui tratată succint. Atunci, pe bună dreptate, Sfântul David a scris psalmul 50 cel mistic despre această istorie a căsătoriei cu Virsavia, spunând: ,,Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea, şi de păcatul meu mă curăţeşte” (Psalmi 50, 3). Dacă prietenul lui Dumnezeu recunoaşte că fărădelegea sa şi păcatul său zădărnicesc virtuţile sale, dacă în sfârşit el mărturiseşte lui Dumnezeu că a păcătuit, de ce te-ai ruşina tu la mărturisirea păcatului tău, când premeditarea păcatului, şi nu mărturisirea lui, este ruşinoasă ?

39. Aşadar, deoarece David nu a trecut sub tăcere istoria Virsaviei din psalmii săi, ca taina sau fapta pocăinţei desăvârşite din ea să ne înveţe, noi vedem pe drept că ea nu este trecută cu vederea nici în genealogia Domnului; pentru că David însuşi care a luat-o pe ea de soţie este socotit strămoş al Domnului după trup. Vrednicia sa deosebită a fost, precum am spus, că el a văzut originea Bisericii în această taină şi a primit proorocia că Hristos Se va naşte din sămânţa sa. Fiindcă una se referă la Biserică, fiindcă el a spus: ,,Iată o am auzit pre ea în Efrata; aflatu-o-am pre ea în câmpii dumbrăvii” (Psalmi 131, 6), cealaltă, mai ales la făgăduinţa cu privire la Trupul Domnului, care este revelată într-o proorocie cât se poate de limpede: ,,Din rodul pântecelui tău voiu pune pre scaunul tău” (Psalmi 131, 11).

Totuşi să nu fim neatenţi faţă de o făgăduinţă atât de mare; pentru că nu a fost dată fără rezervă, ci dacă tu vei păzi aşezământul de lege al Meu (potrivit Psalmi 131, 12) şi vei păstra mărturiile Domnului, pe care El făgăduieşte să le vestească în Evanghelie, şi belşugul scaunului veşnic va fi dat ţie. Aceste cuvinte despre soţia lui Urie.

– Va urma –