----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ
şi
STATISTICA BISERICEASCĂ
 
de
Euseviu Popovici
Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi
 
 
 
§. 196. Protestantismul în celelalte ţări

În secolul XIX şi în cel prezent protestantismul s-a dezvoltat afară din Germania precum urmează.

 

1. În Elveţia protestantismul are aproape 2 milioane de suflete la o populaţie de 3 ½ milioane. Aici chiar de la începutul Restauraţiei, adică de la 1814 partida ortodoxă şi supranaturalistă se luptă viguros cu raţionalismul, care ajunse la preponderenţă şi persecuta pe ortodocşi numindu-i ,,Momiers” adică prefăcuţi sau ipocriţi, sinonim cu ,,Mucker”. Ortodocşii erau încurajaţi de doamna Krudner († 1824) o călătoare pietistă din Livonia, cu multă trecere în afaceri religioase chiar la capete încoronate, precum la Alexandru I, împăratul Rusiei (1801-1825).

După ce protestanţii ortodocşi şi supranaturalişti s-au consolidat în contra raţionaliştilor şi radicalilor, mai tirani în Elveţia decât oriunde, de la 1831 partida ortodoxă şi cea supranaturalistă s-au separat de Biserica ţării, ce devenise radicală şi raţionalistă şi s-au asociat în aşa-zisa Biserică liberă din Elveţia, a cărei susţinător fu de la 1823 Vinet († 1847) din Elveţia franceză, reprezentant credincios al libertăţii conştiinţei şi al separaţiei Bisericii de stat, al aşa-zisei ,,Teologii a conştiinţei” sau al ,,Teologiei individualismului creştin”, mai întâi în Basel apoi în Lausanne[1]. Despre separaţia Bisericii de stat, declarată în cantonul Geneva la 1907 şi în cantonul Basel la 1910 s-a tratat mai sus (§. 192), nu mai puţin şi despre înfiinţarea unui ,,Birou internaţional pentru toţi protestanţii” în Geneva la 1909, cu ocazia jubileului de 400 ani de la naşterea lui Calvin (§. 195).

 

2. Olanda, regatul Ţărilor de Jos, în secolul XIX are a înregistra în sânul Bisericii reformate o luptă asemănătoare cu cea din Elveţia, între protestanţii credincioşi şi cei raţionalişti. În Olanda protestanţii sunt astăzi (1910) în număr de 4 milioane la o populaţie de aproape 6 milioane. Aici ajungând la preponderenţă raţionalismul, calviniştii ortodocşi cei mai riguroşi sub conducerea predicatorului de Cock de asemenea se separară la 1834 şi formară o Biserică deosebită ,,Biserica Creştină Reformată”. La început persecutaţi, ei în sfârşit la 1839 au fost recunoscuţi de stat şi au aceeaşi situaţie cu luteranii vechi în Germania. Numărul lor este de ½ milion suflete.

În şcoalele publice ale Olandei de asemenea predomină raţionalismul extrem. Din aceste şcoli s-a exclus de la 1856 instrucţia religioasă confesională şi aşa şi de la universităţile statului s-au suprimat de la 1876 facultăţile de teologie şi în locul lor s-au creat catedre de istoria religiunii în general. De aceea calviniştii mai riguroşi au înfiinţat la 1880 în Amsterdam o universitate reformată, singură din ţară cu o facultate teologică.

 

3. Între reformaţii din Francia, care sunt în număr de peste 600.000 (la 1900 cu 650.000 suflete din o populaţie de 39 ½ milioane) o luptă de felul celor mai de sus avu la 1849 acelaşi rezultat, adică separarea calviniştilor ortodocşi şi supranaturalişti de Biserica Calvină a ţării, sau de trunchiul ei, care căzu atunci din ce în ce mai mult în raţionalism[2]. Dar apoi (de la 1872) partida ortodoxă a ajuns la preponderenţă şi în Biserica ţării. De altfel în Francia pe lângă Biserica Calvină există şi una luterană. Aceasta a fost în floare mai ales la est, în Alsacia şi Lorena; însă de la 1871, când Germania anexă aceste provincii, ea diminuă în Francia, până ce a rămas cu vreo 80.000 credincioşi.

Prin separaţia Bisericii de stat în Francia, proclamată la 1905, protestanţii au fost atinşi mai puţin decât catolicii. În teologia raţionalistă predomină aici ,,fideismul”, adică principiul de credinţă ce sună astfel: ,,Noi ne mântuim prin credinţă, independent de formulele dogmatice”.

 

4. În Scandinavia, mai precis în Danemarca şi Norvegia, protestanţii ortodocşi şi supranaturalişti în primele decenii ale secolului XIX de asemenea avură luptă cu raţionaliştii. În aceste ţări raţionalismul devenise atunci predominant şi în prezent a ajuns la preţ ,,Teologia modernă”; dar în aceste ţări au mai fost în secolul XIX şi alte lupte, aşa

 

a. În Danemarca (la 1909 cu o populaţie de peste 2 ½ milioane protestanţi şi abia 8.000 romano-catolici) o direcţie exclusiv daneză, inaugurată de Grundtwig, pastor antiraţionalist, de la 1863 episcop († 1872), a fost în luptă de la 1848 cu o direcţie danezo-germană;

b. În Norvegia (la 1909 cu peste 2 ½ milioane protestanţi şi vreo 3.000 romano-catolici) Biserica de stat raţionalistă de la 1795 a dus o luptă, ce durează parţial şi astăzi, cu o mişcare pietistă a ţăranului Nielsen Hauge († 1824), şi a ucenicilor lui. Această mişcare, la care s-a adaus în 1907 încă o mişcare metodistă glosolalică, adică grăitoare în limbi, s-a răspândit de aici şi în Germania[3].

c. În Suedia (la 1907 cu mai 5 ½ milioane protestanţi şi vreo 3.000 romano-catolici), Biserica de stat a protestanţilor ortodocşi riguroşi de la 1803 a dus luptă cu pietiştii aşa-zişi ,,Laesare” adică ,,Cetitori”, cetitori ai Bibliei, dintre care în sfârşit de la 1846 cea mai mare parte a emigrat în America.

 

5. În Rusia europeană, care avea la 1897 peste 105 ½ milioane locuitori şi la 1909 peste 131 milioane, există de asemenea şi o Biserică protestantă, care la 1887 avea peste 6.300.000 credincioşi, iară la 1909 peste 7 ½ milioane. Protestanţii au comunităţi numeroase mai cu seamă în Finlanda, în provinciile baltice germane, în Petersburg şi împrejurimile lui, apoi în Rusia meridională, în fine în Polonia, unde sunt şi ca ¼ milion protestanţi de naţiune polonă. Provinciile baltice germane şi Finlanda sunt aproape de-a întregul luterane, tot aşa coloniile germane din Rusia meridională; în Polonia protestanţii, cea mai mare parte de naţionalitate germană sunt: unii de confesiune luterană şi unii de confesiune calvină. Între luteranii şi calvinii din Polonia de la 1828-1849 a existat o Uniune, dar aceasta fu desfiinţată, aşa că de la 1849 luteranii şi calvinii formează şi în Polonia ca şi în restul Rusiei biserici separate între sine.

În Rusia protestanţii s-au bucurat în general de libertatea cultului; dar de la 1832 s-a pus în aplicare şi la ei legea că în căsătoriile mixte dintre ortodocşi şi heterodocşi, toţi copiii aveau să fie crescuţi în religiunea ortodoxă şi încă mai demult se aplica principiul, în virtutea căruia era oprit a trece de la religiunea ortodoxă la altă confesiune şi din contră se încurajau heterodocşii, care treceau la ortodoxie; de asemenea de la 1833 fu interzis heterodocşilor a face propagandă între creştinii de alte confesiuni. Pe lângă aceste măsuri legislative protestanţii mai aveau şi alte motive de nemulţumiri. Crezând că prin trecerea la religia ortodoxă li se va ameliora starea economică, vreo 60.000 săteni din Livonia s-au decis în 1845-1846 a trece la Biserica Ortodoxă a Rusiei; văzând însă apoi că n-au dobândit avantajele la care se aştepta, voiau să revină, dar aceasta nu li s-a permis.

De la 1883 în Estonia s-a semnalat un curent ce iară făcu pe mai multe mii de săteni luterani a trece la Biserica Ortodoxă. În timpul posterior luteranii din provinciile baltice s-au plâns nu numai de aplicarea strictă a legii, ce favoriza trecerea la Biserica Ortodoxă, dar împiedica trecerea la protestantism şi impunea a se educa toţi copiii din căsătorii mixte în credinţa ortodoxă, ci şi de alte restricţii ale libertăţii cultului lor şi de rusificare în administraţie şi în şcoală. Între acestea la 1865 Alexandru al II-lea a permis pe sub mână, iară la 1897 Nicolae al II-lea pe faţă ca la căsătoriile mixte băieţii să urmeze religiunea tatălui, iară fetele, religia mamei, şi în 1905, când s-a decretat în Rusia constituţia, fu proclamată în sfârşit libertatea completă a cultelor. De atunci protestantismul se răspândeşte chiar în dauna Bisericii Ruse, aşa luteranismul în Finlanda, metodismul în Kowno şi Petersburg, baptismul în guvernământul Charkov. De asemenea influenţa protestantismului a dat încă demult ocazie a se înfiinţa secte nouă protestante de ruşi, cum vom arăta mai jos în istoria Bisericii Ortodoxe a Rusiei din periodul V.

 

6. În Ungaria şi Transilvania protestanţii încă demult s-au bucurat de libertatea cultului şi la 1848 au obţinut egalitate completă cu romano-catolicii. După statistica din 1900 la o populaţie de 19 ¼ milioane (19.255.000) protestanţii sunt în număr de 3.830.000, dintre care 2.441.000 sunt calvini sau reformaţi şi 1.289.000 sunt luterani (între aceştia sunt mai 600.000 slovaci şi peste 230.000 saşi din Transilvania) în fine 69.000 unitari sau sociniani (în Transilvania). La 1905 şi nazarenii, o ramificare secundară de baptişti, în număr de 25.000-30.000 dobândiră recunoaştere prin lege sub numele generic de baptişti.

De curând şi adventiştii (sabatarii) fac propagandă în Ungaria, notabil, între creştinii ortodocşi de Răsărit.

 

7. În Austria, după statistica din 1900, la o populaţie de peste 26 milioane (26.151.000), protestanţii sunt în număr de 494.000, adică 365.000 luterani şi 129.000 reformaţi (cea mai mare parte cehi). Ei, precum şi toţi creştinii, care nu sunt romano-catolici, dobândiră toleranţă abia la 1781, prin Patentul de toleranţă dat de împăratul Iosif II; dar cu toate acestea la 1837 un număr de 399 locuitori din Zillertal, convertiţi la protestantism în 1830, au trecut să emigreze din Tirol în Silezia Prusiei; protestanţii au fost recunoscuţi prin lege până la 1849 numai în Bucovina, pe baza menţinerii aşa-zisului ,,status quo”, adică a situaţiei existente în ţară înainte de a trece la Austria, dar la 1849 au dobândit recunoaştere prin lege şi în celelalte ţări ale coroanei; la 1861 li s-a acordat regim ecleziastic independent şi în sfârşit la 1867 au ajuns la egalitate completă cu romano-catolicii.

Luteranii şi reformaţii nu au încheiat o Uniune spre a forma o Biserică Evanghelică unită nici în Ungaria, nici în Austria; totuşi în Austria ambele confesiuni au un ,,Consiliu Bisericesc Evanghelic” în comun şi un ,,Sinod General Evanghelic” în comun. De la 1899 cu mişcarea aşa-zisă ,,Los vom Rom” (Să rupem cu Roma) a germanilor extremi sau pangermanişti, protestantismul a sporit puţin; acest spor s-a urcat până în anul 1910 la numărul de vreo 46.000 suflete. La 1903 s-a format în Austria şi o ,,Federaţie Evanghelică” (Evangelischer Bund), după modelul celei din Germania, spre a se apăra contra impietărilor de tot felul ale romano-catolicilor.

 

8. În Europa de Sud-Est protestantismul este puţin răspândit până acum, cu toate că şi-a dat oarecare silinţe în acest timp; totuşi există protestanţi şi în România 23.000 (la 1900), în Turcia europeană vreo 10.000 (între aceştia intră şi armenii presbiterieni), în Bulgaria 5.400 (la 1905), între aceştia sunt şi bulgari. În Serbia 800 (la 1910); în Bosnia şi Herţegovina peste 6.200, în Grecia 1.900 (la 1907), dintre aceştia o parte sunt străini, o parte greci. În timpul cel mai recent nazarenii şi adventiştii fac o propagandă zeloasă şi în Europa de Sud-Est.

 

9. În Italia, cu populaţia ei de aproape 32 ½ milioane (la 1901) mai de-a întregul romano-catolică sunt indigeni valdensii, cei mai vechi protestanţi, căci ei există încă din ultimul pătrar al secolului XII, din un timp cu mult anterior reformei lui Luther, Zwingli şi Calvin. În secolul XVI valdensii, din cauza multor persecuţii sângeroase ce suferiră mai înainte în Francia, prima lor patrie, s-au mai menţinut numai în Piemont; după introducerea calvinismului în Elveţia, ţara vecină cu Italia, ei s-au declarat coreligionari cu calvinii dar şi-au păstrat Biserica lor. Până la jumătatea secolului XVIII ei erau stabiliţi tot numai în Piemont, care ţinea de Savoia, ducat până la 1720, iară de atunci regat al Sardiniei; dar până atunci valdensii au fost persecutaţi şi în Piemont, mai cu seamă la 1655 şi 1685, când armate trimise contra lor i-au decimat; abia la 1848, când Sardinia dobândi constituţie, li s-a acordat recunoaştere prin lege; atunci ei se răspândiră din Piemont mai întâi în tot regatul şi obţinură o biserică şi un institut teologic în Turin.

În celelalte provincii ale Italiei protestantismul n-a fost tolerat până în jumătatea a doua a secolului XIX, adică până ce noul regat al Italiei încorporă la sine diversele provincii. La 1852 Madiai, o familie protestantă din Toscana, care ţinea în casa ei întruniri spre a ceti Biblia, fu condamnată la închisoare şi a trebuit ca Anglia să ameninţe cu război pentru ca acea familie să fie liberată din închisoare la 1853 şi apoi trimisă în exil. În provincia Neapole poporul a făcut încă la 1866 o răscoală contra protestanţilor, omorând mai mulţi dintre ei. Dar de la 1861-1870 pe măsura în care Italia se transforma în regat unitar s-a dat tuturor confesiunilor drepturi egale, permiţându-se şi valdensilor şi altor protestanţi a se stabili în tot regatul, aşa încât la 1872 Sciaveli, profesor valdens, a putut provoca chiar în capitala Roma, centrul papalităţii, pe teologii romano-catolici la o dispută publică asupra chestiei de a fost sau nu Petru la Roma; teologi romano-catolici s-au şi prezentat cu consimţământul papei la dispută, dar în ea negreşit ambele părţi au rămas fiecare la părerea ei, valdensii la părerea că Petru n-a fost în Roma, iară romano-catolicii la părerea opusă.

După statistici anterioare anului 1901 în Italia erau ca 15.000 valdensi, şi ca 10.000 de alţi coreligionari ai lor, adică partizani ai ,,Bisericii Libere”, ai ,,Bisericii Creştine”, ai ,,Bisericii Evanghelice Italiene” ş.a.. Statistica din 1901 înregistrează în Italia 65.000 protestanţi, din care peste 20.500 străini şi vreo 33.000 valdensi[4].

 

10. În Spania protestanţii până la 1868 au fost crud persecutaţi şi au acolo din acel timp numeroşi ,,mărturisitori” (adică creştini care au suferit pentru credinţa lor numai chinuri grele nu şi moarte); dar la 1869, după alungarea reginei Isabela II (1833-1868), au dobândit libertatea cultului şi de atunci aflăm în Spania comunităţi protestante cu vreo 6.000 membri. La 1908 protestanţii erau acolo în număr de 10.000 suflete din o populaţie de 19 ¾ milioane.

 

11. În Portugalia s-au format comunităţi protestante mai târziu decât în Spania. Dar protestanţii portughezi au trebuit să se declare cetăţeni ai Spaniei, fiindcă după constituţie cetăţenii portughezi nu pot fi de altă religie decât de cea romano-catolică. În 1900 ei erau în număr de vreo 5.000 la o populaţie de aproape 5 ½ milioane.

 

12. În ,,Regatul unit al Britaniei Mari şi Irlandei”, după o statistică din 1909, la o populaţie de 45 milioane, protestanţii erau ca 38 ½ milioane, adică 33 milioane în Englitera, aproape 4 milioane în Scoţia şi 1 ¾ milion în Irlanda, pe când romano-catolicii ar fi 5 ½ milioane, adică 1.700.000 în Englitera, ½ milion în Scoţia şi 3 1/8 milioane, în Irlanda:

 

a) În Englitera Biserica dominantă sau de stat este cea anglicană, în număr cel mult de 23 milioane, iară presbiterienii mai numără acolo abia ¼ milion, pe când celelalte secte protestante sunt mult mai numeroase decât presbiterienii, aşa metodiştii au peste 3 ½ milioane suflete, independenţii şi baptiştii, câte 1 ¼ milion, tot aşa şi alte secte mai nouă, ce se numesc în comun Dissenters (disidenţi) şi au în totalitatea lor cel puţin 10 milioane suflete. Încă înainte de Revoluţia Franceză, mai precis înainte de anul 1789 adică de la Actul de toleranţă al lui Guillaume III de Orange din 1689 toţi disidenţii (Dissenters), afară de unitari, erau toleraţi, iară romano-catolicismul a fost proscris chiar până la 1778.

Dar de atunci această situaţie s-a modificat, căci chiar la 1778 romano-catolicismul obţinu toleranţa în Englitera, la 1813 şi unitarismul, iară la 1828 s-a permis tuturor disidenţilor (Dissenters), la 1829 şi romano-catolicilor a face parte din parlament şi a ocupa funcţii publice. De aici urmă că atât romano-catolicismul, cât şi unitarismul, ce numără în total ½ milion adepţi s-au răspândit relativ foarte mult în Englitera; în particular romano-catolicismul are astăzi credincioşi ca 1/20 din populaţie (1.700.000 suflete), iar unitarismul nu cedează în număr celui din America de Nord, aşadar are ca ¼ milion suflete: ceilalţi disidenţi, între care metodiştii reprezintă mai mult de 1/10 din populaţie (3 ¼ milioane), independenţii 1/30 din populaţie (1 ¼ milion) şi baptiştii tot atâta, de asemenea sporeau foarte mult în Englitera, aşa încât se crede că disidenţii (Dissenters) curând vor covârşi în număr pe anglicani. Ei emulează cu aceştia şi în progres ştiinţific.

De la 1855-1892 baptiştii avură la Londra pe Spurgeon (pron. Spardsch’n † 1892), cel mai vestit cuvântător bisericesc al Engliterei, excelând atât prin credinţă tare, cât şi prin pietatea curată a lui şi prin vorbire când patetică, când profetică, precum şi prin numărul enorm al predicilor sale. Dar Biserica Episcopală, care, după statistici oficiale, tot reprezenta azi 7/10 din populaţie, a rămas continuu dominantă, până şi în şcoalele primare, deşi cu protestul şi opoziţia disidenţilor (Dissenters), care (de la 1903) luptă mai ales pentru libertatea şcoalei primare.

Episcopii anglicani au mari drepturi şi privilegii, între care şi scaun şi vot în parlament. Ei fac parte dintre lorzii (membrii camerei supreme a Parlamentului) din Englitera şi odinioară chiar dintre lorzii din Irlanda, până la 1869, când Biserica Anglicană încetă de a fi Biserică de stat în Irlanda. În timpul recent şi în Englitera se agită foarte mult chestia de a înlătura Biserica Anglicană din această situaţie, ce este foarte apăsătoare pentru disidenţi, mai cu seamă în ce priveşte instrucţia religioasă în şcoale, şi aşadar, de a nu mai fi considerată Biserica Anglicană ca Biserică de stat.

Ierarhia anglicană a Marii Britanii consistă astăzi din 2 arhiepiscopi şi 33 episcopi în Englitera, din 7 episcopi în Scoţia, din 2 arhiepiscopi şi 11 episcopi în Irlanda, precum şi după evaluări admise în general din vreo 100 de episcopi în coloniile şi misiunile Britaniei[5]. Ea se întruneşte uneori (de la 1864 de 3 ori) în sinoade episcopale; acestea se numesc şi sinoade pan-anglicane, fiindcă se compun din toţi episcopii anglicani: ele se numesc şi conferinţe de Lambeth, fiindcă se ţin în Lambeth, palatul arhiepiscopului de Canterbury. Dar cel mai înalt corp reprezentativ al Bisericii Anglicane de stat au fost până acum deosebitele adunări generale sau convocaţii ale clerului fiecăreia din cele 2 arhiepiscopii. Aceste adunări generale n-au mai fost convocate de ½ secol, iar acum au început a funcţiona din nou. Ele se despart în câte o casă supremă, compusă numai din episcopi şi în câte o casă inferioară, ce cuprinde clerul inferior.

Dar după o decizie din 1903 a adunărilor generale unite sau a convocaţiilor din ambele arhiepiscopii, pe viitor corpul reprezentativ suprem al Bisericii Anglicane are să fie un ,,sinod al Bisericii naţionale” compus din 3 camere: din o cameră a membrilor fiecăreia din ambele case supreme, convocată de cei 2 arhiepiscopi, din o cameră a membrilor fiecăreia din ambele case inferioare, convocată de cei 2 arhiepiscopi şi din o cameră a reprezentanţilor laici din cele 2 arhiepiscopii. Afară de aceasta membrii Bisericii se întrunesc şi în congrese pan-anglicane libere, pur consultative.

Biserica Episcopală din Englitera, în totalitatea ei, cam de la 1830 este divizată în 3 partide: partida Bisericii Înalte, partida Bisericii Inferioare (numită şi cea Evanghelică) şi partida Bisericii Largi (High-Church-Party, Low-Church-Party, Broad-Church-Party, pron. Hai-Ciărtş-Parti, Lou-Ciărtş-Parti, Broad-Ciărtş-Parti). De partida Bisericii Înalte sunt clasele de sus şi ierarhia superioară; această partidă menţine ferm sistemul episcopal şi ceremoniile cultului anglican. Partida Bisericii Inferioare, numită şi partida evanghelică, simpatizează mai mult cu puritanii şi cu ceilalţi disidenţi şi ar vrea să vază Biserica Anglicană mai protestantă, să fie mai depărtată de catolicism şi să se apropie mai mult de disidenţi. De această partidă sunt mai mult clasele de mijloc; căci cele de jos în mare majoritate sunt curat disidenţi.

În fine partida Bisericii Largi se poate compara mai mult cu raţionalismul moderat din Germania sau cu supranaturalismul liberal; ea ar voi să propage un protestantism supranaturalist-liberal sau chiar raţionalist-moderat, iară nu protestantismul strict-episcopal, nici cel puritan. De această partidă sunt oamenii culţi, chiar cei dintre clerici. Dar de la 1833 în partida Bisericii Înalte s-a format o partidă extremă a Bisericii Înalte, înclinată foarte mult la romano-catolicism; această partidă s-a înfiinţat în Oxford, la universitatea de acolo; întemeietorii ei au fost Pusey (pron. Piusi † 1882) şi Newman (pron. Niumen † 1890), profesori la Oxford. Ea începu mişcarea spre catolicism, publicând tractate (tracts, pron. trecs), ce recomandă apropiere de Biserica Romano-Catolică cu deosebire în ritual, iar în dogme, alipire mai mult de Sfinţii Părinţi ai Bisericii vechi; de aici se şi nume partida tractarianiştilor sau a puseyţilor, mai târziu (cam de la 1860) şi partida ritualiştilor, când ajunse a prepondera înclinarea ei la ritualul catolic; ea a tins a se apropia de romano-catolicism aşa de mult că unii din membrii ei trecură efectiv la catolicism, aşa în 1865 Newman însuşi, care 1879 deveni cardinal, iar în 1851 Manning (pron. Menning), mai târziu (1865) arhiepiscop romano-catolic de Westminster (1875), cardinal († 1892).

Puseyţii se sileau a adopta din ce în ce mai multe părţi de la romano-catolici, ca ritual, dogme şi canoane, în particular un cult plin de ceremonii, altare cu multe decoruri, veşminte liturgice, lumânări, tămâie, mărturisire în taină, cultul sfinţilor, monahism, celibat; încă de la 1860 ei s-au încercat a înfiinţa o mânăstire anglicană, dar n-au reuşit atunci. Fireşte că englezii în majoritate şi chiar partida Bisericii Înalte îi urăsc foarte mult şi chiar îi persecută. Cu toate acestea puseyţii au făcut între clerici şi în clasele înalte din Englitera numeroşi prozeliţi şi mult progres; chiar prohibirile episcopilor şi ale guvernului nu-i intimidează şi între englezi domneşte teama, că ei vor provoca o criză în Biserica Anglicană.

Între acestea în sânul partidei Bisericii Înalte află nu puţină simpatie cu deosebire de la 1866 o apropiere de Biserica Ortodoxă de Răsărit, precum şi reluarea încercărilor de unire cu ea. Deşi ,,Societatea Continentală a Englezilor” (Der Anglo-Kontinentale Verein) înfiinţată la 1862 tinde în principiu a se apropia mai mult de toate Bisericile Episcopale de pe continent, afară de cea Romano-Catolică, totuşi în realitate ea tinde a se apropia de Biserica Ortodoxă de Răsărit şi de Biserica Vechilor Catolici.

În partida Bisericii Largi din contră se manifestă de la 1860 făţiş raţionalismul, un simptom ce mai înainte nu s-a întâlnit în Biserica Episcopală a Engliterei. Raţionaliştii anglicani s-au numit ,,essayşti” fiindcă primii raţionalişti din Oxford ieşiră în public cu scrieri ce erau intitulate ,,Essays” adică ,,Încercări”. La început, când se ivi raţionalismul, a fost o mare indignare în cercurile teologilor, dar în sfârşit s-au obişnuit cu el, mai ales că şi guvernul luă sub scutul său pe raţionalişti. Când la 1863 Calenso, episcop de Natal (Africa de Sud) a fost depus de autoritatea bisericească, pentru că nega că muncile iadului sunt veşnice şi că Pentateucul şi Cartea lui Isus Navi sunt demne de credinţă, guvernul l-a reintegrat. Iar în timpul recent (1906) Campbell (pron. Cembell), predicator congregaţionalist (adică de partida independenţilor), a proclamat în Londra imanenţa lui Dumnezeu (adică teoria că Dumnezeu este în lume) în opoziţie cu transcendenţa lui (adică cu dogma că Dumnezeu este mai presus de lume), precum şi că Dumnezeu este de o fiinţă cu omul. Cu toate acestea în Englitera este dominantă şi astăzi cinstirea de rigoare a duminicii, pe care toate confesiunile voiesc a o menţine contra inovaţiilor; de asemenea abia la 1907 după o luptă în chestie de 50 ani, s-a admis că cineva poate lua în căsătorie pe sora soţiei lui decedate.

 

b) În Irlanda romano-catolicii formează ¾ din populaţie iară protestanţii numai ¼. Aici faţă cu 3 1/3 milioane romano-catolici stau vreo 700.000 anglicani, 500.000 presbiterieni şi peste 100.000 metodişti şi alţi disidenţi.

 

c) În Scoţia la o populaţie de peste 4 ¼ milioane, mai mult de 3 ¾ milioane sunt acum protestanţi. Aici Biserica presbiteriană sau puritană, în forma ei cea mai riguroasă, a fost încă demult Biserica de stat, deşi aflăm aici şi Biserica Episcopală, ce este dominantă în Englitera şi ierarhia ei, negreşit fără a cuprinde nici 1/40 din populaţie, aşadar în număr de vreo 100.000 suflete. Dar presbiterienii din Scoţia azi în număr de 3 ½ milioane nu sunt mulţumiţi toţi că Biserica lor este Biserică de stat. Mulţi au voit ca ea să fie Biserică independentă de stat şi de aceea încă din jumătatea întâi a secolului XVIII, precum şi din jumătatea întâi a secolului XIX câteva grupuri de puritani din Scoţia s-au separat de Biserica de stat şi au format Biserici presbiteriene cu diferite numiri.

Acuzarea principală ce Bisericile presbiteriene separate din secolul XVIII aduceau Bisericii de stat era că în aceasta există dreptul de patronat, suprimat în 1690, restabilit în 1712, în virtutea căruia patronii impun comunităţilor clerici neagreaţi şi că guvernul refuză a-l desfiinţa. Despre aceasta am amintit când am expus diferenţele şi sciziunile din Biserica Scoţiei până la 1789 (§. 176). În secolul XIX contra acestui drept mulţi presbiterieni au cerut cel puţin a se acorda comunităţilor dreptul de veto, şi fiindcă nu li s-a admis cererea s-au separat de Biserica de stat la 1843 sub conducerea lui Chalmerr (pron. Ceaomers † 1847) profesor de teologie renumit, şi sub numele de nonintrusionişti (adică cei ce nu admit clerici intruşi) au format o Biserică ,,liberă” a Scoţiei, în opoziţie cu Biserica de stat a Scoţiei; o parte din presbiterienii separaţi din secolul XVIII se asociară între sine (1847) şi formară aşa-zisa ,,Biserică Presbiteriană Unită”, iar altă parte din ei se asociară (1876) cu noua Biserică ,,liberă”.

Astfel de atunci Biserica presbiteriană se compune din 3 Biserici: Biserica de stat, Biserica liberă şi Biserică Presbiteriană Unită. Dintre acestea cea dintâi cuprinde ceva mai puţin de jumătate (ca 1.700.000) din numărul întreg de credincioşi ai tuturor Bisericilor presbiteriene din Scoţia, iar a doua şi a treia împreună (cu cam 1.800.000 suflete) cuprind ceva mai mult de jumătate din acel număr, pe când Biserica liberă (cu aproape 1.200.000 suflete) se raportă la Biserică Presbiteriană Unită (cu cam 600.000 suflete) ca 2 la 1. Această sciziune durează continuu, cu toate că chiar în Biserica de stat încă de la 1846 s-a acordat comunităţii dreptul de veto contra impunerii unui cleric neagreat, însă la 1874 dreptul de veto fu suprimat cu totul. În sfârşit la 1900 Biserica presbiteriană liberă s-a aliat cu cea unită sau aliată a Scoţiei, nu însă fără ca o parte din vechea Biserică liberă să protesteze contra acestei alianţe.

Deci în Scoţia există şi astăzi 3 Biserici presbiteriene, adică Biserica de stat, Biserica liberă cea aliată sau unită şi Biserica liberă cea veche sau legitimă (Established Church, United Free Church, Legal Free Church, pron. Establişd Ciărtş, Iunited Fri Ciărtş, Ligel Fri Ciărtş). Însă Biserica de stat tinde a încheia între toate aceste Biserici o confederaţie (Confederation, pron. Confedereisen). În Scoţia ca şi în Englitera presbiterianismul a moderat astăzi încâtva rigoarea ceremonialului puritan din Biserică şi admite de exemplu chiar cântarea din orgă. Alte confesiuni protestante, afară de cea episcopală, precum metodiştii, independenţii, baptiştii şi unitarii nu au mulţi adepţi în Scoţia, iar romano-catolicismul are azi 1/8 din populaţii, adică vreo ½ milion de suflete.

 

13. În America de Nord protestantismul are sediul principal în Statele Unite şi în Canada. La 1900 el era în Statele Unite în număr de 62 milioane adică 82% din o populaţie de 75 milioane, cifră rotundă, iar astăzi, 1910, este în număr de 73 ½ milioane din o populaţie de aproape 92 milioane. În Statele Unite este în vigoare principiul de la 1783, când s-a votat constituţia republicană, formal însă de la 1788, adică libertate de cult completă şi separaţie completă între Biserică şi stat; consecinţa fu că de atunci de o parte mulţi catolici irlandezi expuşi în patrie la presiuni religioase, de altă parte toate sectele protestante, ce nu erau tolerate în Europa, au trecut acolo, aşa că în nici o ţară nu sunt atâtea secte protestante şi cele mai multe cu adepţi atât de numeroşi ca în Statele Unite.

Unele dintre secte au nu puţine ramificări (bodies, corpuri, Corps, Unităţi). În general locuitorii Statelor Unite manifestează un simţ încâtva bisericesc şi creştin, negreşit în un mod curios pentru noi, cei din Europa. Comunităţile lăsate cu totul în voia lor din cauza separaţiei între Biserică şi stat îşi numesc păstori după plac, adesea-i angajează cu anul. Însă fiecare confesiune, numită în America de Nord denominaţie, se sileşte a atrage pe membrii altor confesiuni prin impresia ce face asupra lor. De aceea pastorii (predicatorii) recurg în predicile lor de predilecţie la reclame, vânează efect şi le place să provoace mişcări, numite Revivals (pron. Rivaivels), adică să emoţioneze pe auditori aşa încât ei să se decidă la penitenţă, ba chiar la suspinuri de căinţă.

Metodiştii încă de la înfiinţarea lor aveau predilecţia de a provoca astfel de mişcări. Dar de la ei au învăţat şi alte secte a provoca astfel de emoţii, în particular între anii 1830 şi 1840 acestea erau o modă, ca să nu zicem o epidemie foarte răspândită în America de Nord. Sporadic întâlnim încă şi astăzi erupţii entuziaste de glosolalie (grăire în limbi) şi alte fenomene de acest fel, ce sunt exportate şi în alte ţări. De altă parte prin influenţa metodiştilor s-au înfiinţat în America de Nord de la 1803 societăţi de temperanţă (Temperance Societies, pron. Temperens Sosaietis), dirijate contra beţiei; apoi de la 1827 ele au luat un deosebit avânt şi găsiră imitatori şi în Europa. Tot aşa avânt au luat de la 1881 în America de Nord ,,Alianţele tinerimii pentru un creştinism rezolut” (Endeavour Leagues pron. Endever Ligs, sau asociaţii de tendinţă, adică de tendinţă la o viaţă decisiv creştină). Aceste alianţe s-au răspândit şi în Germania şi în alte ţări ale Europei, chiar în Rusia ortodoxă şi la 1898 aveau un număr 3 ½ milioane de membri.

Locuitorii Statelor Unite sunt cu preponderenţă englezi, totuşi în ele locuiesc şi germani şi olandezi în număr însemnat. Cât despre confesiunea cea mai răspândită, aceasta este a metodiştilor; ea reprezintă cel puţin 21%, poate chiar aproape 30% din populaţie, deci peste 12-22 milioane de suflete, după recensământul din 1900. După metodişti vin apoi baptiştii, care nu sunt cu mult mai puţin numeroşi, adică aproape 13-18 milioane, apoi presbiterienii, ca 4-7 milioane, luteranii cu 4 ½ milioane; şi abia după luterani vin independenţii sau congregaţionaliştii, cu 1-1 ½ milion, anglicanii ca 1-2 milioane şi reformaţii ca ½ milion, în urmă vin încă un mare număr de alte secte, dintre care cele mai multe cu un număr mai puţin însemnat de suflete, precum unitarii, menoniţii, cuakerii, herrnhutienii, swedenborgieni ş.a..

Biserica Anglicană, în semn de independenţă de Biserică mamă din Marea Britanie se numeşte în Statele Unite ,,Biserica Protestantă Episcopală” Unită, iar o mică parte din ea se numeşte ,,Biserica Episcopală Reformată”; aceasta s-a separat de la 1873 din cauza principiilor sale liberale în credinţă. Ambele aceste Biserici au nu mai puţin de 50 episcopi diecezani şi vreo 20 în misiuni şi de alte categorii. Ca adunare supremă legislativă există o convenţie generală a Bisericii Episcopale Americane, ce se întruneşte din 3 în 3 ani. Biserica Episcopală din Statele Unite de asemenea are simpatie pentru Biserica Ortodoxă de Răsărit; în această privinţă s-a distins dr. Charles Hale (pron. Tcearls Heil), episcop erudit († 1900), iar în 1910 episcopul Grafton (pron. Greftn). Totuşi acolo se află şi o mică partidă ce este pentru uniunea cu Biserica Romano-Catolică.

Cele 5 Biserici Episcopale ale metodiştilor au vreo 50 de episcopi, inclusiv episcopii misiunilor lor. Din sânul Bisericii Presbiteriene din Statele Unite s-a format la 1810 o Biserică separată ce respingea doctrina lui Calvin despre predestinaţie; aceasta este Biserica Presbiteriană Cumberland (pron. Cămberlend), aşa numită pentru că s-a înfiinţat în Valea Cumberland (lângă râul Cumberland, al doilea afluent, din cele mai mari ale fluviului Ohio (pron. Ohaio)); ea are câteva sute de mii de suflete; la 1906 s-a unit însă cu Biserica Presbiteriană de Nord, o altă ramificare a Bisericii Presbiteriene.

Biserica Luterană din America de Nord este formată mai mult de germani imigraţi dar şi de un mic număr de scandinavi, dintre care unii vorbesc limba germană, unii cea engleză; această Biserică este parte luterană riguroasă, iară parte luterană cu idei largi. Ca corpuri reprezentative ea are vreo 60 de sinoade districtuale, ce sunt de multe ori în controverse dogmatice unele cu altele; aceste sinoade în majoritatea lor s-au concentrat în următoarele patru grupe, sau asociaţii sinodale mai mari, ce există şi azi, aşa:

 

  1. ,,Sinodul General” al luteranilor cu idei mai largi,
  2. ,,Conciliul General” al luteranilor mai riguros confesionali,
  3. ,,Conferinţa Sinodală”, ce se declară că este cea mai riguros luterană şi
  4. ,,Sinoadele Unite de la Sud”.

 

Însă în Conferinţa Sinodală domină Sinodul Missouri (pron. Missuri), adică Sinodul din Missouri, care la 1878 sub conducerea lui dr. Walther († 1887) a primit doctrina despre predestinaţie în sens calvinist şi a produs sciziuni între luteranii din America de Nord, şi câteva comunităţi separate ,,missourice” între luteranii din Germania.

De altă parte între diferitele partide protestante din America de Nord se manifestează în timpul cel mai recent şi tendinţe de a se apropia sau de a se uni între sine. Un succes al acestor tendinţe este Uniunea de la 1906 între Biserica de Cumberland şi cea ,,Presbiteriană de Nord”, de care am amintit mai sus.

În Statele Unite toate confesiunile sau denominaţiile au drepturi egale, o Biserică de stat nu există. Dar în America de Nord sunt şi un mare număr de protestanţi – se socotesc în număr de 5 milioane, ba chiar de 8 până la 10 milioane[6] – care nu se ţin de nici o Biserică sau sectă protestantă, ci se numără la creştinismul protestant pur şi simplu, la ,,Biserica mare”. Ei fac a li se săvârşi acte de cult când în o Biserică sau în o sectă, când în alta, sau nu recurg la nici o Biserică, ci-şi săvârşesc serviciile religioase singuri, cu ajutorul Bibliei. Unii chiar nu-şi mai botează copiii şi nu fac uz nici de celelalte acte de cult instituite în Biserică.

Faţă cu acest haos dominant între protestanţi, romano-catolicismul, foarte sporadic aici încă pe la sfârşitul secolului XVIII, creşte din ce în ce nu numai prin emigrări din Irlanda şi Germania, ci şi prin convertiri de la Bisericile şi sectele protestante; la 1900 romano-catolicii erau în număr de aproape 10 milioane suflete, iară la 1910 numărul lor este de 14 ½ milioane.

Mai observăm aici că numărul de membri ai diverselor confesiuni nu este dat aici mai sus, cum se dă la ele înşile; după uzul dominant în Statele Unite şi răspândit de acolo şi în alte ţări, numărul membrilor unei confesiuni sau ,,denominaţii” nu se arată ca mai sus, prin numărul tuturor membrilor săi, ci numai prin numărul ,,cuminecanţilor” sau al ,,membrilor” (members) ei activi şi care au toate drepturile. Dar de la 1896, după precedentul creat de Carroll (pron. Cherrel), specialist în statistică din America de Nord, este admis din ce în ce mai general, că la romano-catolici numărul ,,cuminecanţilor” sau al ,,membrilor” este de 85% din totalitatea credincioşilor, iar la celelalte ,,denominaţii” el trebuie a se lua de 3 ½ ori spre a indica aproximativ numărul tuturor membrilor.

 

14. În America de Nord britanică (Canada) la 1900 din o populaţie de peste 5 ½ milioane, protestanţii formau mai 3/5 din populaţia creştină, adică erau în număr de peste 3 milioane, pe când mai mult de 2/5 din populaţie sau aproape 2 ¼ milioane erau romano-catolici, care aveau aici preponderenţă pe timpul dominaţiunii franceze, adică de la 1605-1763. În Canada, metodiştii cu peste 900.000 suflete şi presbiterienii cu aproape 850.000 de asemenea covârşesc pe anglicani, care sunt în număr cam de 700.000 suflete şi după ei pe baptişti, în număr de peste 300.000. La 1910 numărul total al populaţiei din Canada se crede a fi peste 7 1/3 milioane, dintre care 4 milioane ar fi protestanţi şi 2 ½ milioane romano-catolici.

 

15. În statele şi coloniile romanice din America, adică în Mexic şi în America Centrală şi de Sud, care ţări, exceptând Honduras, posesiune britanică din America Centrală, şi Guayuna, posesiune britanică olandeză din America de Sud, sunt romano-catolice, protestanţii din contră sunt numai în un mic număr, adică numai 1 ½ milion; în aceste state ei au dobândit de abia în timpul cel mai recent libertatea cultelor.

 

 

[1] N.tr.: Câteva fragmente din scrierile acestui teolog eminent s-au editat la Paris în 1869 cu titlul Melanges. Philosophie morale et morale religieuse etc, par A. Vinet. El a început să scrie de la 1842, tocmai despre separaţia Bisericii de stat.

[2] N.tr.: Aşa August Sabatier, renumit teolog reformat, a întronizat în teologie criticismul, adică filozofia lui Kant. Comp. Revue Encyclopedique, Paris, 1897, p. 238 scv.

[3] N.tr.: Theologus, un anonim, a publicat la 1897 în Analele Prusiene (Preussche Iahrbucher) un studiu asupra glosolaliei, despre care face o recenzie Revue Encyclopedique din Paris pe anul 1897, p. 161 scv.

[4] N.tr.: Valdensii au şi în Roma o biserică.

[5] N.tr.: Ierarhia omogenă din Statele Unite şi din circumscripţiile misiunilor sale sau ierarhia ,,Bisericii Protestante Episcopale” şi ,,ierarhia Bisericii Mici Liberale Reformate Episcopale” cum se numesc cele 2 partide ale Bisericii Anglicane de acolo, după evaluarea admisă îndecomun, are ca 70 episcopi, ceea ce ar da pentru ierarhia anglicană unificată (pan-anglicană) ca 220 episcopi. Dar după un raport din 1908 la Conferinţa din Lambeth ce se ţinu în acelaşi an, au fost invitaţi 300 episcopi şi s-au prezentat 243.

[6] De curând un necunoscut a fixat chiar la 50 milioane numărul neconfesionalilor ieşiţi din toate confesiunile existente în Statele Unite (Chronik der Christlichen Welt 1908, p. 207).