Guvernare şi societate (V)

Restrângerea habitatului uman (II)

» Cum se prevede că vor arăta oraşele viitorului ? În 1995, Departamentul pentru Locuinţe şi Dezvoltare Urbană al Statelor Unite ale Americii a pregătit un raport de dezvoltare pentru Conferinţa ONU pentru Aşezările Umane din acel an. Iată ce perspectivă oferă acest document asupra oraşelor viitorului: ,,Infrastructuri de durabilitate a comunităţii (planificate) pentru eficienţă şi confort care încurajează pe verticală şi în goluri, nu spre extindere; compactare, densitate mai mare de clădiri rezidenţiale cu puţine etaje; dezvoltare orientată spre transportul public şi pedestru; reţele de circulaţie de biciclete; distanţe mici între casă şi locul de muncă; dezvoltare de uz combinat: locuinţe comune, locuinţe deasupra magazinelor, locuinţe în centru; complexe şi supermagazine cu transport combinat, unde infrastructurile încurajează troleibuzele, transportul public rapid, trenurile şi mersul cu bicicleta, mersul pe jos şi plimbarea”.

În toamna anului 2010, senatorul american Christopher Dodd a introdus în Senat proiectul de lege SB 1619, numit Actul pentru Comunităţi Funcţionale, care a fost votat în Comitetul bancar al Senatului şi este în progres rapid în Senat. Această iniţiativă de inginerie socială intenţionează să limiteze posibilităţile de locuit în zonele suburbane şi rurale şi să-i constrângă pe americani să locuiască în zonele aglomerate din centrele oraşelor, în clădiri zgârie-nori cu magazine şi birouri la etajele inferioare, zone care vor fi legate între ele prin mijloace de transport în comun. Una dintre consecinţele imediate ale acestei politici va fi costuri mai mari pentru locuit, ca şi pentru bunuri şi servicii, şi mai puţină libertate de mişcare de vreme ce maşinile vor fi într-un număr extrem de redus, spaţiul de parcare fiind de asemenea costisitor.

Legea cere înfiinţarea Biroului pentru Case şi Comunităţi Durabile, care va face presiuni asupra comunităţilor locale pentru a adopta o strategie de dezvoltare care să protejeze mediul şi de fapt să introducă principiile Agendei 21. Acest birou va avea un buget de 4 miliarde dolari, banii fiind alocaţi pentru a promova legi de zonare care restricţionează locuitul în zone izolate şi pentru a constrânge oamenii să renunţe la case şi terenuri şi să se mute în oraş.

Michael Shaw de la organizaţia Avocaţii Libertăţii, care a fost înfiinţată pentru a informa publicul cu privire la Agenda 21, a declarat: ,,Ei o numesc ‘dezvoltare inteligentă’. Înseamnă literal că ei desenează un cerc în jurul comunităţii şi spun că nimic nu se va dezvolta în afara acestuia. Valoarea terenului din interiorul cercului va creşte considerabil, deoarece se generează o criză. În final, vor exista clădiri înalte, oamenii vor locui la etajele superioare, magazinele se vor afla la parter, iar birourile la etajele de mijloc. Oamenii vor sfârşi prin a locui în cer. Ei nu vor atinge niciodată pământul şi nu vor părăsi clădirea” (n.r.: această imagine aminteşte de cum trăiau oamenii în romanul ştiinţifico-fantastic al cunoscutului autor Isaac Asimov, Caverne de oţel, în blocuri imense de oţel din care nu ieşeau aproape niciodată).

De asemenea, Michael Shaw afirmă că legislaţia urmează Agenda 21: ,,Agenda 21 nu este un tratat, ci un acord de lege care nu necesită ratificare ca un tratat. George H. W. Bush a introdus principiile dezvoltării durabile în fiecare departament federal, iar preşedinţii care l-au succedat au dus aceeaşi politică”. Shaw avertizează asupra repercusiunilor de tip Big Brother care vin odată cu această inginerie socială.

Un alt critic al acestui proiect de lege este Tom DeWeese, preşedintele Centrului pentru Politică Americană, un grup care promovează pieţele libere şi guvernarea limitată. Potrivit lui, proiectul este un plan pentru transformarea societăţii americane într-una controlată total la nivel federal; el va pune în aplicare împărţirea în zone şi controlul programului Dezvoltarea Durabilă Federală asupra comunităţilor locale; va crea o nouă şi amplă birocraţie de dezvoltare; va creşte costul energiei pentru încălzirea şi răcirea locuinţei şi va controla temperatura din case; va creşte costul benzinei ca mod de a elimina transportul cu maşina personală; va impune proprietarilor să cheltuiască mii de dolari pentru ca locuinţele lor să respecte standardele ecologice (acoperişuri, uşi, ferestre, instalaţii eficiente) etc.

DeWeese afirmă: ,,Ceea ce face ca proiectul lui Dodd să fie unic este că ei au lucrat până acum programele de dezvoltare durabilă prin ordine executive sau planuri finanţate, iar acum este prima oară când au alcătuit un proiect federal pentru introducerea măsurilor. Este o capcană socialistă. Biroul pentru Case şi Comunităţi Durabile va sfârşi prin a controla dezvoltarea în toate comunităţile. Ei spun că este un lucru voluntar, însă nu este în realitate. Banii biroului vor fi folosiţi de grupările ecologiste radicale, care au ajutat la formularea legii, pentru a forţa consiliile oraşelor să se supună măsurilor dorite de ei. În cazul în care consiliul oraşului se opune presiunilor, verzii radicali vor spune cetăţenilor că funcţionarii oraşului nu vor să primească şi să utilizeze milioane de dolari cuvenite comunităţii. În cazul în care consiliul cedează presiunii şi primeşte banii, trebuie să se supună măsurilor. Acest lucru nu este voluntar, ci prin şantaj”.

Având la bază acelaşi concept de inginerie socială, Departamentul Transportului şi Departamentul Caselor şi Dezvoltării Urbane au format un parteneriat. Ronald D. Utt de la Fundaţia Moştenirea trage un semnal de alarmă în ce priveşte această asociere. Potrivit lui, începând din anii ’1950, liberalii au luptat pentru restrângerea suburbiilor şi întinderii urbane. Ei consideră că dezvoltarea trebuie planificată, oamenii trebuie îndemnaţi să trăiască în oraşe cu legi de zonare, taxe şi reglementări stricte şi să folosească transportul public renunţând la automobile. De-a lungul anilor, s-a dovedit că oamenii au respins acest model de dezvoltare, preferând să se mute mai departe de centrele oraşelor, unde au găsit case mai ieftine, servicii publice şi sisteme de educaţie mai bune.

Parteneriatul recent reia ideile mai vechi de a crea ,,comunităţi durabile, disponibile”. Printre scopurile sale se numără dezvoltarea unui nou catalog de preţuri care combină preţurile caselor cu cele ale transportului pentru a vedea mai bine adevăratele costuri, ,,redefinind disponibilitatea şi făcând-o vizibilă”, ca şi o activitate mai intensă a agenţiilor regionale de planificare finanţate federal. Susţinătorii acestui parteneriat pretind că traiul suburban este mai scump decât cel urban, aducând ca argumente costurile mai mari pentru infrastructură, degradarea ecologică şi cheltuielile mari pentru folosirea automobilelor. De asemenea, ei susţin că serviciile esenţiale pot fi oferite mai uşor americanilor care trăiesc în comunităţi mai dense şi se deplasează cu transportul public.

Beneficiile acestui proiect sunt lesne de ghicit – aceleaşi lozinci false, repetate la nesfârşit: regenerarea ecosistemelor aflate în pericol, economisirea resurselor globului, reducerea amprentei de carbon etc. Un studiu realizat în 2004 de Departamentul Transportului a dezvăluit însă noi amănunte defavorabile discursurilor lor ieftine. Studiul arăta că transportul public supravieţuieşte numai cu subvenţii masive care sunt în general ascunse şi excluse din orice discuţii privind preţurile şi beneficiile diferitelor modalităţi de transport.

În prezent, Departamentul Caselor şi Dezvoltării Urbane cere statelor, districtelor şi oraşelor să realizeze planuri consolidate pe 5 ani, în care să estimeze statutul şi nevoile caselor, iar Departamentul Transportului cere organizaţiilor de planificare metropolitană finanţate federal să alcătuiască planuri de transport pe termen lung şi programe de îmbunătăţire a transportului pe 4 ani. În ciuda miliardelor de dolari cheltuiţi pe asemenea proiecte, casele nu au fost nicicând mai puţin disponibile, aglomeraţia în trafic este din ce în ce mai mare şi infrastructura continuă să se degradeze.

În timp ce unii speră că acest efort este doar o campanie de moment, strădaniile trecute ale guvernului federal sunt tulburătoare.

» Pentru a amăgi publicul cu privire la introducerea Agendei 21, sunt folosite denumiri precum ‘dezvoltare inteligentă’ (smart growth) sau ‘dezvoltare durabilă’ (sustainable development). În declaraţiile făcute la Summit-ul Pământului din 1992, Maurice Strong spunea: ,,Actualele stiluri de viaţă şi modele de consum ale clasei de mijloc – care implică consum mare de carne, folosirea combustibililor fosili, diferite dispozitive consumatoare de energie, de aer condiţionat acasă şi la locul de muncă, locuinţe suburbane – nu sunt durabile. Este necesară o schimbare care va necesita o întărire vastă a unui sistem multilateral, incluzând ONU”.

Însă conceptul de durabilitate nu este atât de neutru politic pe cât sună. Deşi are un aspect ireproşabil şi rezonabil în ceea ce-şi propune, chiar atractiv, durabilitatea este un concept înşelător, ce provine din spaţiul de extremă stânga, şi promovează o agendă politică gândită să crească controlul statului, să îndepărteze drepturile de proprietate şi libertate şi să-i ademenească pe oameni pentru a ceda tot mai mult din drepturile lor organizaţiilor mondialiste ONU şi UE.

Dave Foreman, co-fondatorul organizaţiei ecologiste radicale Mai Întâi Pământul !, a lucrat la alcătuirea agendei de durabilitate. Iată ce declara el: ,,Trebuie să facem în aşa fel ca pământul să fie un loc nesigur şi neospitalier pentru capitalişti şi proiectele lor. (...) Trebuie să recuperăm drumurile şi terenurile arate, să oprim construirea de diguri, să distrugem digurile existente, să eliberăm râurile înlănţuite şi să redăm sălbăticiei milioane şi zeci de milioane de acri din terenul colonizat acum”.

Urmărind obiectivele dezvoltării durabile sau inteligente se remarcă limpede că sunt aceleaşi cu cele ale Agendei 21. Principiile lor de bază sunt: egalitatea – un sistem global de guvernare; economia – redistribuirea veniturilor între naţiuni şi ecologia – natura mai presus de om.

Dezvoltarea inteligentă este o mişcare de planificare urbană care încurajează dezvoltarea masivă şi densă în zonele urbane în apropierea centrelor de transport în comun, în speranţa că va fi descurajată răspândirea suburbană şi oamenii îşi vor folosi tot mai puţin maşinile personale. Pentru a determina oamenii să se mute din suburbii în centrele aglomerate, sunt date legi de zonare restrictive, care devalorizează puternic proprietăţile din afara hotarelor stabilite ale zonelor de dezvoltare inteligentă.

Obiectivul primar al dezvoltării inteligente este controlul. Comunităţile cu dezvoltare inteligentă presupun construcţii pe verticală. Magazinele sunt amplasate la parterul clădirilor, iar la etajele superioare sunt apartamente de locuit. Extinderea urbană este privită ca negativă, în ciuda faptului că majoritatea oamenilor preferă să trăiască singuri într-o casă şi să deţină terenul.

Un alt obiectiv al dezvoltării inteligente este transportul public. Unele dintre clădirile din planurile de dezvoltare inteligentă nu au garaje. Zonele sunt prevăzute cu sisteme de cale ferată uşoară, care se dovedeşte a fi un mijloc de transport extrem de scump şi ineficient.

Planificarea dezvoltării inteligente s-a extins şi în domeniul energiei. Clădirile de acest tip au un mecanism centralizat de control pentru instalaţiile de încălzire, de apă şi de aer condiţionat. Utilizarea apei este controlată de la distanţă, iar în prezent se urmăreşte introducerea pe scară largă a contoarelor inteligente (smart meters) în case şi apartamente pentru a monitoriza strict consumul de energie.

Însă această dezvoltare nu este pe cât de inteligentă se spune că este, apărând mereu tot felul de probleme, de la cele legate de mediu până la cele de aglomeraţie a traficului. În realitate, se urmăreşte nu o dezvoltare inteligentă, ci un control inteligent al vieţii oamenilor. Adunaţi în comunităţi aglomerate, dependente de sursele de energie controlate de autorităţi, fără a putea călători pe distanţe prea mari, oamenii vor putea fi supravegheaţi mult mai uşor.

Înseşi cuvintele activiştilor sunt revelatoare. Ghidul de planificare al Agendei 21 Locale, publicat în 1996 de Guverne Locale pentru Durabilitate (ICLEI) împreună cu Programul Ecologic al ONU (UNEP), oferă răspunsul la întrebarea ce este dezvoltarea durabilă: ,,Realităţile vieţii de pe planeta noastră impun faptul că dezvoltarea economică continuă aşa cum o ştim nu poate fi susţinută. (...) Prin urmare, dezvoltarea durabilă este un program de acţiune pentru reforma economică locală şi globală, un program care trebuie definit complet. Nimeni nu înţelege pe deplin cum sau dacă poate fi obţinută dezvoltarea durabilă, însă există un consens crescând că trebuie realizată la nivel local chiar dacă va fi realizată la nivel mondial” …

» Ce se întâmplă în mediul rural ? Din 1993, de când a fost înfiinţat Consiliul Preşedintelui pentru Dezvoltare Durabilă, agenţiile guvernului federal şi organizaţiile ecologiste au trudit din greu pentru a îndepărta oamenii din zonele rurale şi a-i muta în zgârie-nori înghesuiţi, aşa-numitele ,,comunităţi durabile”. În acest scop, există reglementări care încalcă drepturile de proprietate ale cetăţenilor şi multe alte drepturi, reglementări care sunt date de obicei unei comunităţi printr-un plan cuprinzător de întrebuinţare a pământului.

Pe 9 iunie 2011, preşedintele SUA Barack Obama a semnat cel de-al 86-lea Ordin Executiv al său, nr. 13575, care a trecut aproape neobservat. Prin acest ordin, preşedintele înfiinţează Consiliul Rural al Casei Albe, care se va ocupa de dezvoltarea, finanţarea, bunăstarea şi conservarea la nivel federal a regiunilor rurale americane. O parcurgere atentă a textului acestui document, care vorbeşte de crearea de ,,comunităţi rurale durabile” şi ,,conservarea” mediului, ca şi trecerea în revistă a celor care vor face parte din Consiliu şi vor fi implicaţi în acest proces, vădeşte numaidecât legătura cu Agenda 21. Unii din viitorii membri ai Consiliului au avut legături cu grupări care promovează Agenda 21, iar organizaţiile non-guvernamentale care vor lucra pentru dezvoltarea comunităţilor rurale sunt piese de bază în introducerea recomandărilor documentului ONU.

Consiliul, condus de ministrul agriculturii şi cuprinzând conducătorii celor 25 de departamente şi agenţii guvernamentale, este însărcinat cu extinderea ‘durabilităţii’ în acea parte a ţării care nu a fost deja supusă măsurilor implementate de Consiliul Preşedintelui pentru Dezvoltare Durabilă.

De pildă, Departamentul Transportului şi-a anunţat recent intenţia de a reclasifica vehiculele de fermă ca vehicule comerciale şi a cere şoferilor acestor vehicule să deţină un carnet de şofer comercial. Deţinătorii unor astfel de carnete trebuie să aibă un jurnal cu activităţile lor pe care să-l prezinte oricând poliţiei; deţinerea unui carnet de şofer comercial presupune şi alte măsuri pe care fermierii nu le pot respecta. Pe de altă parte, fermierii nu-şi pot permite să angajeze şoferi profesionişti pentru activităţi precum aratul, cositul, recoltatul. Cei care nu se vor putea descurca în aceste condiţii tot mai restrictive vor fi nevoiţi să-şi vândă pământul şi să migreze către zona urbană. Singurii cumpărători potenţiali ai acestor ferme sunt corporaţiile agro-industriale sau guvernul.

Astfel de reglementări au un singur scop: acela de a-i constrânge pe oameni să părăsească zonele rurale şi să se îndrepte către comunităţi ‘durabile’, sau mai bine zis aprobate de guvern.

» Cine deţine apa de ploaie ? În Statele Unite ale Americii, mai ales în regiunile secetoase, oamenii obişnuiesc să colecteze apa de ploaie în butoaie sau sisteme mai elaborate de înmagazinare pentru a-şi uda grădinile şi a menaja totodată rezervele de apă ale comunităţii.

Însă, în state precum Utah, Washington, Colorado, Arizona, există legi clare care interzic colectarea apei de ploaie care cade pe o proprietate particulară, susţinând că aceasta aparţine autorităţilor. În unele regiuni, legislatorii au înţeles necesitatea comunităţii de a colecta apa de ploaie, ca şi faptul că doar o cantitate extrem de mică din apa de ploaie (3%) ajunge în râuri şi ulterior în sistemul de canalizare, în timp ce cea mai mare parte (97%) se pierde pur şi simplu prin infiltrarea în pământ sau absorbţia ei de către plante. În mod real, colectarea apei de ploaie reduce consumul de apă provenită din canalizarea oraşelor şi contribuie la conservarea apei. Ca urmare, ei au operat diverse modificări în aplicarea legilor existente, permiţând cetăţenilor să colecteze apa de ploaie de pe proprietăţile lor.

Cu toate acestea, unele state americane nu au văzut nici un beneficiu în a face acelaşi lucru şi diverse persoane s-au confruntat cu legile care interzic colectarea apei de ploaie fără un permis prealabil din partea autorităţilor civile. Comerciantul de automobile Mark Miller din statul Utah a construit un sistem de colectare a apei de ploaie şi, după ce a terminat construcţia, autorităţile l-au informat că ,,proiectul este o deviere ilegală a apei de ploaie”.

Bătălia privind cine deţine apa de ploaie nu s-a încheiat, în cele din urmă pe această temă va decide Agenţia pentru Protecţia Mediului, care a declarat că americanii trebuie să plătească o taxă pentru ,,scurgerea apei de ploaie de pe case şi micile întreprinderi”.

În aceeaşi notă se înscriu ideile exprimate recent de Cathy Zoi, ministru adjunct pentru eficienţă energetică şi energie alternativă. Ea a subliniat recent noile standarde ale guvernului, care vor determina transformarea pieţei pentru produse ca motoare electrice mici, încălzitoare de apă, încălzitoare de piscină, încălzitoare de spaţiu, maşini de spălat comerciale. Cathy Zoi afirmă că are autoritatea de a stabili ce fel de instalaţii şi dispozitive vor putea folosi în viitor americanii. În septembrie 2010, Departamentul Energiei a emis penalizări pentru 27 producători şi importatori de instalaţii electrice – printre care s-au numărat Daewoo, Sanyo şi General Electric – pentru încălcarea cerinţelor de eficienţă energetică.

Astăzi, americanii nu au dreptul să colecteze apa de ploaie, mâine vor plăti taxe pentru scurgerea ei, în vreme ce autorităţile stabilesc deja ce dispozitive electrice vor exista pe piaţă. Poate că poimâine ni se va spune ce taxe trebuie să plătim pentru a respira aerul care le aparţine şi eventual se vor stabili cote … Treptat, oamenilor li se iau drepturi dintre cele mai fundamentale, de a se angaja în acţiuni de bun simţ care nu au fost nicicând apanajul autorităţilor, nici măcar al celor mai totalitariste pe care le-a cunoscut omenirea până în prezent.

» Alte măsuri introduse pentru ca oamenii să renunţe la proprietăţile izolate. Sub masca ,,binelui superior” al comunităţii, autorităţile locale din diferite districte americane încep să folosească o măsură specifică regimurilor comuniste şi dictaturilor: naţionalizarea terenurilor. S-a încercat ascunderea naturii colectiviste a naţionalizării prin oferirea de compensaţii proprietarilor. Însă recent, sub pretextul protejării mediului înconjurător, oraşul Kingwood din statul New Jersey a devenit un exemplu limpede de confiscare de tip comunist. Prin măsuri autoritare, primarul oraşului, Philip Lubitz urmăreşte schimbarea încadrării unei regiuni de-a lungul Autostrăzii 12 pentru a ,,conserva caracterul local şi panoramele pitoreşti existente pe şi de-a lungul Autostrăzii 12”.

În acest caz, nu s-a pus deloc problema oferirii de compensaţii proprietarilor, ci pământul este pur şi simplu confiscat. Mai mult, primarul ecologisto-comunist a propus un amendament la o altă decizie locală care atrage după sine o restricţie permanentă în acte pentru 50% din terenul particular. Această prevedere încalcă restricţiile privitoare la naţionalizarea terenurilor din cel de-al 5-lea Amendament al Constituţiei SUA şi elimină permanent şi fără compensaţie potenţialul economic al proprietăţilor particulare.

O campanie asemănătoare se desfăşoară în prezent în districtul Los Angeles, California. Districtul a înfiinţat Echipa de Reducere a Tulburărilor, pe care o prezintă ca fiind ,,o forţă de acţiune multi-departamentală care are scopul de a diminua încălcările mai dificile ale Codului şi stările de tulburare publică de pe proprietatea particulară”. La prima vedere, această echipă este înfiinţată spre binele comunităţii, însă urmărind cazurile concrete se remarcă cu totul altceva. Potrivit unei relatări recente, ,,detaşamentele districtuale înarmate de inspecţie” efectuează controale repetate în rândul locuitorilor singuratici din Valea Antilopei, în general al celor care trăiesc pe proprietăţi izolate şi au surse proprii de apă şi electricitate, nefiind conectaţi la reţelele centralizate.

Inspectorii îi anunţă pe cei vizaţi că vecinii se plâng sau că ei încalcă unele reglementări şi trebuie să realizeze modificări pe proprietate. Inspecţiile continuă, inspectorii găsesc mereu alte încălcări şi situaţia continuă până când cer deschis ca proprietarii să-şi distrugă casa şi clădirile aferente şi să evacueze proprietatea. Jurnaliştii care oferă informaţii despre astfel de cazuri comentează: ,,Toate acestea fac parte din programul Agenda 21 al ONU – planul de dezvoltare durabilă care doreşte să aglomereze populaţiile lumii în comunităţi organizate, planificate, unde pot fi urmărite, controlate şi conectate la reţelele de control ale guvernului”.

Iosif Mocanu

Surse selective (în ordinea abordării subiectelor)