----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Lupta ecumenismului împotriva Bisericii este mai veche de un secol

Corespondenţa dintre ierarhii ruşi Antonie Hrapoviţki şi Ilarion Troiţki

şi Robert Gardiner, secretar al Comisiei pentru organizarea unei

Conferinţe Mondiale a Comunităţilor Creştine

 

Postfaţă la

Unitatea Bisericii şi Conferinţa Mondială a Comunităţilor Creştine

 

Începutul secolului al XIX-lea aducea cu el un nou curent în sânul protestantismului. Confruntaţi cu o sumedenie de probleme pe teren misionar, dintre care cele mai profunde erau acuzele care vizau dezbinarea existentă în sânul creştinismului şi propriile năzuinţe ale misionarilor de revigorare a creştinismului, care simţeau ei înşişi secătuirea creştinismului apusean, conducătorii marilor grupări neo-protestante au început să caute modalităţi de unire a tuturor creştinilor[1].

Ei au lucrat mai bine de jumătate de veac fondând alianţe confesionale, mişcări studenţeşti şi alte organizaţii pentru a realiza unitatea creştină pentru ,,convertirea lumii”. Ulterior, aceste organizaţii au convocat conferinţe la nivel mondial în care au reuşit să-i implice pe reprezentanţii Bisericii Ortodoxe şi ai altor confesiuni, mişcare care a culminat în 1948 cu înfiinţarea Consiliului Mondial al Bisericilor.

Un rol important în acest proces de coagulare a ecumenismului l-a avut organizaţia Credinţă şi Ordine (Faith and Order). După succesul Conferinţei Misionare Mondiale ţinute la Edinburgh, în 1910[2], în octombrie acelaşi an, la Convenţia Generală a Bisericii Episcopaliene din SUA, Episcopul Charles Brent de Filipine a convins Camera Episcopilor să înfiinţeze o comisie care să se ocupe de organizarea unei Conferinţe Mondiale a Bisericilor. De la bun început, s-a exprimat ideea că ,,toate confesiunile creştine din lume ‘care mărturisesc pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor’ trebuiau invitate la organizarea unei asemenea conferinţe”.

 

Episcopul Charles Brent (1862-1929) a fost primul episcop anglican misionar al Insulelor Filipine (1902-1918) şi ,,unul din conducătorii şi vizionarii de frunte ai creştinismului din epoca modernă”

 

Ca urmare a propunerii episcopului Brent, Convenţia Generală a înfiinţat o Comisie Mixtă pentru Credinţă şi Ordine, condusă de Episcopul Charles Anderson de Chicago ca preşedinte şi Robert Hallowell Gardiner ca secretar. Comisia a fost finanţată de cunoscutul bancher american J. Pierpont Morgan pentru început cu 100.000 dolari.

Robert Gardiner (1855-1924), credincios al Bisericii Episcopaliene din SUA, care a ocupat multe poziţii importante în cadrul confesiunii sale, s-a numărat printre ecumeniştii din perioada de început a mişcării, desfăşurând o activitate de mare anvergură. În 1918, el chiar a renunţat la cariera de avocat pentru a se dedica activităţilor creştine. Astfel, este cunoscut faptul că el a scris peste 11.000 de scrisori către liderii creştini şi politici de pe toate continentele.

După numirea sa ca secretar al Comisiei Mixte, în aprilie 1911, Robert Gardiner anunţa că a obţinut implicarea a 18 confesiuni protestante americane în organizarea plănuitei conferinţe. De asemenea, el a iniţiat contacte oficiale cu reprezentanţi ai Bisericii Catolice, Bisericii Vechi Catolice şi Bisericii Ortodoxe[3] în acelaşi scop.

În 1912, membrii Comisiei au vizitat Biserica Anglicană din Marea Britanie şi Irlanda; în 1913, a avut loc o conferinţă a Bisericilor interesate, la care a participat un reprezentant al întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Ruse din SUA. În mai 1913, Gardiner relata că au fost înfiinţate 22 de comisii în SUA, Canada şi Marea Britanie şi pe lista lor de corespondenţă se aflau 7.580 de persoane din multe confesiuni, din toate ţările europene, Arabia şi Palestina, Ceylon, India, China, Japonia şi Coreea, ca şi Persia, Siria, Turcia.

În 1914, o a doua delegaţie a vizitat Bisericile englezeşti libere şi pe cele presbiteriene scoţiene. Papa Benedict al XV-lea, deşi a refuzat participarea romano-catolică, a încurajat eforturile. Astfel, în vara anului 1914, Gardiner scria cardinalului Gasparri şi primea un răspuns favorabil din partea Vaticanului[4].

Însă a fost nevoie de mai bine de 10 ani înainte ca episcopalienii americani, care finanţaseră proiectul conferinţei mondiale, să poată transfera rolul de organizare unei grupări reprezentative mixte, alcătuită din anglicani, luterani, ortodocşi, reformaţi şi membri ai altor Biserici europene şi americane.

Însă când delegaţii s-au întrunit la Constance, Elveţia, în august 1914, pentru o conferinţă preliminară, a izbucnit primul război mondial, năruindu-le speranţele şi silindu-i pe Gardiner şi alţi delegaţi să se grăbească să plece înainte de închiderea căilor ferate germane. Totuşi autorităţile germane le-au acordat protecţie specială în timpul călătoriei până la Koln şi apoi la Londra.

Copleşit, avocatul american a revenit la cariera sa pentru o scurtă perioadă de timp, dar curând şi-a redobândit zelul ecumenist. El a ajutat la organizarea, în februarie 1916, în oraşul Panama, a unui congres de 304 misionari protestanţi, inclusiv conducători din America Centrală şi de Sud, care nu fuseseră invitaţi la Conferinţa de la Edinburgh din 1910. În noiembrie 1919, la o conferinţă întrunită la New York, reprezentanţi episcopalieni, baptişti, congregaţionalişti, discipoli ai lui Hristos, luterani, alţi protestanţi, ca şi armeni, greci şi bulgari i-au cerut lui Gardiner să organizeze altă întrunire preliminară pentru Conferinţa Mondială pentru Credinţă şi Ordine.

Împreună cu episcopul Charles Brent ca preşedinte al comisiei, el s-a implicat în acest proiect, întrunirea cu participare mondială – reprezentanţi a 80 Biserici din 40 ţări – având loc la Geneva în august 1920. Deşi comisia s-a întrunit de câteva ori şi a obţinut participarea Bisericilor Ortodoxe pentru conferinţă, Gardiner nu a trăit să-şi vadă visul împlinit, el murind în 1925, înainte de întrunirea comisiei care a stabilit oficial data pentru Conferinţa Mondială pentru Credinţă şi Ordine – Lausanne, august 1927.

 

Lausanne, 1927

 

Care a fost mai concret poziţia lumii ortodoxe faţă de această iniţiativă ?

În campania sa de adunare a lumii creştine, Robert Gardiner a avut contacte şi cu reprezentanţii Bisericii Ortodoxe. Pe de-o parte, el i-a vizitat direct şi, pe de altă parte, le-a adresat numeroase scrisori pentru a-i convinge să se alăture cauzei ecumeniste.

În martie 1919, o delegaţie a Comisiei pregătitoare a Conferinţei Mondiale pentru Credinţă şi Ordine, condusă de Robert Gardiner, a vizitat Biserica Greciei şi a avut discuţii cu membrii Sfântului Sinod[5]. În numele Patriarhiei Constantinopolului, Mitropolitul Nicolae al Cezareei a acceptat invitaţia Comisiei Mixte a Conferinţei Mondiale pentru Credinţă şi Ordine de a participa la conferinţa preliminară din 1920, de la Geneva. El a afirmat că ,,prin aceasta, [patriarhia] întindea o mână de ajutor celor care lucrau în aceeaşi arie şi în aceeaşi vie a Domnului”[6]. Apoi, Patriarhia Ecumenică a trimis reprezentanţi la toate conferinţele mişcării desfăşurate între cele două războaie mondiale – Geneva 1920, Lausanne 1927 şi Edinburgh 1937.

În 1921, Arhiepiscopul Chiril al Ciprului îi răspunde lui Robert Gardiner într-o scrisoare, exprimându-şi dorinţa personală şi pe cea a Bisericii sale pentru unirea Bisericilor: ,,Cu adevărat, sufletul fiecărui creştin se bucură văzând cât de neclintit continuă binecuvântata lucrare pentru promovarea şi realizarea atât de doritei uniri a Bisericilor”[7].

În 1927, la Conferinţa Mondială pentru Credinţă şi Ordine de la Lausanne, a participat o ,,delegaţie ortodoxă impresionantă, care a inclus un număr de episcopi şi teologi de frunte precum: Episcopul Mihail al Bisericii Greceşti din Statele Unite ale Americii, Mitropolit Ghermano de Thyateira[8] şi Mitropolitul Evloghie al Parisului (aparţinând de Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora, dar intrând în schismă faţă de ea s-a alăturat Patriarhiei Constantinopolului); profesorul Nicolae Glubokovski, care a fost la Academia Teologică din Sankt Petersburg şi mai apoi la Universitatea din Sofia; Mitropolitul Dionisie al Bisericii Ortodoxe a Poloniei, Episcopul Irineu de Novi Sad. Este adevărat că această delegaţie a neglijat mai multe puncte de vedere cruciale şi a redactat o declaraţie specială de dezaprobare generală”[9].

 

Delegaţia ortodoxă la prima Conferinţă Mondială pentru Credinţă şi Ordine, Lausanne, 1927

 

Pe lângă reprezentanţi ai Patriarhiei Constantinopolului şi Bisericii Greciei sau Ciprului, până la Revoluţia din 1917, Robert Gardiner a corespondat cu reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe Ruse. În noiembrie 1914, el a trimis o scrisoare pe tema conferinţei mitropoliţilor, arhiepiscopilor şi episcopilor eparhiilor ruse. Drept răspuns, el a primit unele explicaţii extrem de ortodoxe şi remarcabile privind unitatea Bisericii, una dintre acestea fiind cea a Arhiepiscopului Antonie (Hrapoviţki) de Harkov, membru permanent al Sfântului Sinod.

A urmat un schimb de scrisori între arhiepiscopul Antonie şi Robert Gardiner, scrisori publicate în revista Credinţă şi Raţiune (Vera i Razum) în cursul anilor 1915-1916, fiind traduse în rusă din franceză[10]. Lui Robert Gardiner îi răspunde în 1917, în ajunul revoluţiei bolşevice, şi Arhiepiscopul Ilarion (Troiţki) de Verey (1886-1929), pe atunci profesor la Academia Teologică din Moscova, într-o scrisoare in extenso, intitulată Unitatea Bisericii şi Conferinţa Mondială a Comunităţilor Creştine. Arhiepiscopul Ilarion chiar îi scria lui Gardiner că ,,această corespondenţă [dintre Gardiner şi arhiepiscopul Antonie] pare să fie … cel mai semnificativ fenomen din teologia rusă din ultimii 2 ani”.

 

Natura Bisericii – miezul problemei pe care l-au sesizat ierarhii ruşi

Cum am spus mai sus, mişcarea ecumenistă s-a născut din dorinţa misionarilor protestanţi de a răspunde la acuzaţiile necreştinilor de dezbinare şi neunire dintre creştini. Consecinţa firească a fost dezvoltarea unei ecleziologii de natură protestantă care să justifice lipsa de unitate. Această ecleziologie – care este ecleziologia mişcării ecumeniste – se întemeiază pe conceptul de ,,Biserică nevăzută”[11], din care dispar conceptele teologice şi diferenţele dogmatice. Astfel, prin societăţile şi experienţa misionare, ,,zidurile confesionale au fost ocolite şi unitatea creştină a ajuns să se bazeze pe experienţa subiectivă, separată de adevărul teologic”[12]. Părintele Peter Heers continuă: ,,Aceasta însemna că diviziunile de natură dogmatică sau ecleziologică aveau să fie trecute cu vederea de dragul unui ideal neclar de ‘creştinism’. Astfel, unitatea dintre teologie şi experienţă, viaţă şi adevăr, au fost sfâşiate, şi a fost deschisă cu bruscheţe uşa către crearea unei Biserici în şi deasupra Bisericilor – un soi de super-Biserică, dar nevăzută”.

Apariţia acestui concept cu totul inedit pentru lumea creştină, o Biserică nevăzută aflată ,,în şi deasupra Bisericilor” a fost subiectul dezbătut de protestanţi şi ortodocşi. Reprezentanţii Patriarhiei Constantinopolului s-au aliniat fără ezitare acestui nou concept ecleziologic şi l-au introdus rapid în documentele lor. Astfel, faimoasa Enciclică din 1920 a Patriarhiei Constantinopolului este intitulată ,,Către Bisericile lui Hristos de pretutindeni”. Însuşi acest titlu arată că Patriarhia a aprobat folosirea termenului ,,Biserici” pentru confesiunile heterodoxe, nu ca terminologie, ci ca o concesie ecleziologică. ,,În enciclică, Bisericilor le-a fost impusă o nouă judecată, ,,ca ele să nu se mai socotească una pe cealaltă ca fiind străine, ci rudenii şi parte a familiei lui Hristos şi împreună moştenitori şi împreună un trup şi împreună părtaşi făgăduinţei lui întru Hristos prin Evanghelie” (Efeseni 3, 6). Comentând acest fragment în 1929, mitropolitul Ghermano însuşi, principalul autor al enciclicei, îl interpretează astfel: ‘Cât de largă este concepţia pe care o propovăduieşte enciclica în acest punct devine limpede în faptul că lărgeşte noţiunea relaţiilor dintre membrii unei singure Biserici – ca membri ai unui trup potrivit învăţăturii minunate a Sfântului Apostol Pavel – astfel ca să fie aplicată relaţiilor dintre diferite Biserici’”.

Părintele Heers continuă: ,,Lărgind noţiunea de Biserică pentru a include grupuri care nu sunt în comuniune nici ecleziastică, nici sacramentală, nici dogmatică cu Biserica Ortodoxă, mitropolitul Ghermano este în armonie perfectă atât cu ‘ecleziologia evanghelică’ amintită mai sus care vorbeşte de o ‘tovărăşie a unei Biserici nevăzute a lui Hristos de care aparţineau toţi creştinii ‘vitali’’, cât şi cu ,,ecleziologia ecumenistă” ulterioară care, deşi foarte asemănătoare prin aceea că accepta existenţa unui Trup al lui Hristos ‘mistic’, nevăzut, caută o unitate vădită în Hristos”.

Aşadar, aceasta era opinia mitropolitului Ghermano, care era vocea Patriarhiei Ecumenice şi purta stindardul ecumenist în lumea ortodoxă.

Cei doi ierarhi şi teologi ruşi au răspuns în totală contradicţie cu mitropolitul Ghermano la problema naturii Bisericii apărută în urma evoluţiilor din lumea protestantă. Astfel, arhiepiscopul Antonie remarca fără echivoc: ,,Anatema Bisericii îndepărtează persoanele neascultătoare din turma lui Hristos, unde există mântuire, care rămâne cu aceeaşi plinătate a darurilor pline de har (...) Biserica Ortodoxă a învăţat întotdeauna prin gura Sfinţilor Părinţi şi a canoanelor Sinoadelor Ecumenice că nu există nici o comuniune cu viaţa plină de har în Hristos în afara Bisericii şi că o persoană primeşte darurile Sale (ale lui Hristos) numai în sânul Bisericii şi că în afara Bisericii nu există episcopi, nici preoţi, nici sfinte taine”[13].

În ciuda excluderii tuturor non-ortodocşilor, arhiepiscopul a fost în favoarea participării ortodoxe la propusa Conferinţă Mondială Credinţă şi Ordine. Când Robert Gardiner şi-a exprimat uimirea faţă de cuvintele sale şi a afirmat că acestea constituie un ,,raţionament inconsistent”, arhiepiscopul a replicat: ,,Într-adevăr, nu vom sluji împreună acolo, dar vom căuta împreună adevărata învăţătură cu privire la punctele controversate de credinţă”[14].

La rândul său, arhiepiscopul Ilarion îi răspunde lui Robert Gardiner arătând mare iscusinţă duhovnicească în modul în care abordează ideologia ecumenistă. Ierarhul citează din cuvintele unui cleric ortodox mai puţin abil, care a ajuns să adopte ca adevăruri presupunerile ecleziologice ale protestanţilor. În mod limpede, părintele Svetlov şi poate mulţi alţi ortodocşi din epocă au acceptat distincţia dintre Biserica văzută şi cea nevăzută ca pe o premisă ecleziologică validă.

Arhiepiscopul Ilarion (foto) nu a fost însă păcălit de această noţiune pe care a respins-o categoric ca fiind incompatibilă cu ecleziologia patristică a Ortodoxiei: ,,O asemenea învăţătură este absolut inadmisibilă pentru Biserică … deoarece a fost, fără îndoială, străină Bisericii primare”. În cele din urmă, el ajunge la o concluzie extrem de limpede despre mişcarea ecumenistă, anume aceea că ea ,,proclamă [deschis] cea mai mare minciună: că cineva poate fi creştin în timp ce tăgăduieşte Biserica”.

Epistola arhiepiscopului Ilarion Troiţki a fost ultima expunere pre-revoluţionară a gândirii teologice ruse în ce priveşte Biserica şi creştinii neortodocşi. Ar fi fost bine dacă Patriarhia Ecumenică ar fi ascultat argumentele fraţilor de credinţă ruşi. Dar trecuse vremea când Constantinopolul putea fi serios influenţat de poziţiile Bisericii Ortodoxe Ruse. Prăbuşirea Imperiului Rus şi eliberarea Constantinopolului de sub jugul otoman au încurajat Fanarul să se îmbarce fără şovăire în corabia mişcării ecumeniste.

Orice fel de piedică ar fi reprezentat atitudinea ierarhilor ruşi faţă de dialogurile ecumeniste din viitor, ea a fost îndepărtată de evenimentele politice care s-au desfăşurat în scurt timp în Rusia.

Trebuie remarcat că această dezbatere privind Biserica şi ‘Bisericile’ heterodoxe încă frământă lumea ortodoxă. Ultima încercare de a impune acceptarea ‘Bisericilor’ heterodoxe a constituit-o Sinodul din Creta din 2016. În absenţa acceptării acestei pseudo-ecleziologii, ecumenismul bate pasul pe loc, după un veac de existenţă.

 

Ioachim Arnăutu

 

 

[1] Pentru o imagine inedită a relaţiei dintre misionarism şi ecumenism, a se vedea Originile misionare ale ecumenismului modern. Repere care netezesc calea pentru 1920.

[2] A se vedea Iunie 2010. Conferinţa Misionară Mondială Edinburgh 2010.

[3] Ruth Rouse and Stephen Charles Neill, Istoria Mişcării Ecumeniste, 1517-1948, a doua ediţie, Society for the Propagation of Christian Knowledge, 1967, p. 407-409.

[4] Ibid. p. 413.

[5] A se vedea V. Stathokosta, Relaţia dintre Biserica Greciei şi Consiliul Mondial al Bisericilor, 1999, p. 41-43.

[6] A se vedea Aspecte mai puţin cunoscute ale domniilor câtorva patriarhi ai Constantinopolului din anii 1910-1930 (I).

[7] Orthodox Handbook on Ecumenism, ed. Pantelis Kalaitzidis, Thomas FitzGerald, Cyril Hovorun, Regnum Books International, Oxford, 2014, p. 383.

[8] A se vedea Un ortodox în zorii mişcării ecumeniste: Ghermano Strenopoulos, mitropolit de Thyateira (1872-1951) – o pagină de istorie contemporană extrem de interesantă şi legată direct de subiect.

[9] Gheorghe Florovski, Ecumenism II: O abordare istorică, vol. XIV.

[10] „Corespondenţa arhiepiscopului Antonie cu reprezentanţii Bisericii Episcopale din America”, Credinţă şi Raţiune, 1915 şi 1916. Scrisorile originale se află între lucrările lui Gardiner, ţinute acum în seminarul teologic general, New York. Potrivit Robert Gardiner, „Les Églises orientale et la World Conference”, Int. Kirchl. Zeitschirft, 1919, 3, p. 234-235.

[11] A se vedea ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL. De ce un creştin ortodox nu poate fi ecumenist, de arhimandriţii Serafim Alexiev şi Serghie Jazadjiev, Principiul 1.

[12] Originile misionare ale ecumenismului modern. Repere care netezesc calea pentru 1920, de preot Peter Alban Heers.

[13] Andrei V. Psarev, ,,’Sufletul şi inima unui credincios englez nu sunt limitate de ţeluri şi planuri utilitariste’: Relaţiile mitropolitului Antonie Hrapoviţki cu Biserica Anglicană”, ROCOR Studies, aprilie 2013.

[14] Cuvintele mitropolitului Antonie, ulterior cel dintâi întâistătător al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora, au fost exprimate la începuturile mişcării ecumeniste. Însă după ’1920, Biserica condusă de mitropolitul Antonie a început să trateze ecumenismul cu mult mai multă precauţie şi a putut să discearnă profetic dispoziţia acestei mişcări către minimalism duhovnicesc şi compromis. În 1938, cel de-al II-lea Sinod a toată Diaspora a definit trăsăturile de bază ale ecumenismului, caracterizând esenţa sa anti-creştină reală. Ca urmare, în deceniile următoare, diaspora rusă s-a ţinut departe de mişcarea ecumenistă, iar mitropolitul Filaret a ripostat faţă de ridicarea anatemelor de la 1054 de către Patriarhia Constantinopolului. Atitudinea profund ortodoxă a Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora faţă de ecumenism a culminat cu anatema din 1983, când acesta a fost numit ,,erezia ereziilor”.