----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Din scrierile Arhiepiscopului Averchie de Jordanville

Nevoinţa pentru virtute (VIII)

de Arhiepiscop Averchie de Jordanville

 

Episodul anterior

 

IV. Iubirea evanghelică şi altruismul omului [continuare]

În primul rând, este imposibil ca cineva să fie numit ,,creştin”, ba chiar mai mult ,,creştin adevărat”, dacă nu crede în Hristos, chiar dacă face bine altora. Creştinismul nu presupune numai fapte bune. Nu înseamnă doar moralitate. Creştin este persoana care acceptă în întregime învăţătura Domnului Iisus Hristos. Creştinul adoptă această întreagă învăţătură ca fiind viziunea sa de viaţă. Iisus Hristos ne-a învăţat nu numai să facem bine aproapelui, ci ne-a vorbit şi despre credinţa în Dumnezeu şi în El, ca Fiu întrupat al lui Dumnezeu, transformând această credinţă într-o condiţie necesară mântuirii. Fără credinţa că Iisus este Fiul lui Dumnezeu nu poate exista ideea de creştinism. Facerea de bine ca impuls al unei motivaţii necunoscute nu se poate egala cu religia creştină.

Cum ar putea să fie aceasta creştinism, când Însuşi Iisus Hristos ne-a învăţat că prima şi cea mai mare poruncă este iubirea lui Dumnezeu ? De aici se înţelege şi credinţa în El, căci cum putem iubi pe cineva dacă-i negăm existenţa ? Fără iubirea lui Dumnezeu şi credinţa în El nu există fapte bune, în adevăratul sens al cuvântului, şi nici adevărata moralitate. Încă din vremea căderii strămoşilor noştri în păcat, care şi-au dorit să ia locul lui Dumnezeu, egoismul a devenit atât de prezent în firea umană, încât abilitatea de a face bine în numele lui Dumnezeu a fost pierdută. Pentru a câştiga putere din faptele bune, pentru a-i da un impuls mai nobil, pentru a fi inspirat să facă şi să persevereze în fapta bună, este necesar ca omul să înţeleagă pe deplin ce presupune facerea de bine. Creştinismul face ca acest lucru să fie posibil, ne arată că scopul facerii de bine este prezent în iubirea noastră fiască de Dumnezeu, ca Tată iubitor şi făcător de bine, precum şi în iubirea aproapelui, ca frate în Hristos. Poruncile părinteşti ale Dumnezeului nostru iubitor, precum şi înrudirea cu aproapele nostru, ne inspiră.

 

Tetraevanghelia lui Ieremia Movilă, 1607

 

Cum am putea atunci susţine că acestea nu sunt cele mai înalte îndemnuri de a face bine ? Ce altceva s-ar putea compara cu aceasta ? S-ar putea compara acea bâlbâială umanistă, acea fărâmă a învăţăturii abstracte despre ,,facerea de bine doar de dragul de a-l face”, care nu oferă nimic inimii şi minţii, cu ceea ce oferă creştinismul ? Noi înţelegem iubirea de Dumnezeu, după cum a spus Sfântul Ioan Teologul, întrucât El şi-au pus sufletul său pentru noi; şi noi datori suntem pentru fraţi să ne punem sufletele (I Ioan 3, 16). De mă iubiţi pre mine, poruncile mele păziţi (Ioan 14, 15). Aici avem cel mai înalt exemplu de impulsionare a moralităţii creştine, pus înainte chiar de către Iisus Mântuitorul: Şi aceasta este porunca lui: ca să credem întru numele lui Iisus Hristos Fiului lui, şi să iubim unul pre altul, precum ne-au dat nouă poruncă (I Ioan 3, 23).

Susţinătorii anumitor moralităţi autonome spun că există oameni credincioşi, care cred în Dumnezeu, dar care în acelaşi timp nu trăiesc potrivit poruncilor moralizatoare şi nu săvârşesc fapte bune. Din exterior, acest lucru ar putea să pară adevărat, însă vina nu este a religiei, ci a lor. Aceştia au asimilat învăţătura religioasă într-un mod pur formal, superficial şi exterior. Dar nu este un exemplu de credinţă autentică, ci de fariseism, păcat atât de aspru şi categoric osândit de Mântuitorul Iisus Hristos în cuvintele Sale de atenţionare: Căutaţi şi vă păziţi de aluatul fariseilor şi al saducheilor (Matei 16, 6).

Sfântul Apostol Iacov numeşte credinţa fără fapte bune o credinţă moartă şi spune despre oamenii care nu trăiesc potrivit cerinţelor credinţei că au buna-credinţă zadarnică: De se pare cuiva între voi că este binecredincios, şi nu îşi înfrânează limba sa, ci îşi înşală inima sa, acestuia zadarnică este buna-credinţă. Buna-credinţă cea curată şi nespurcată înaintea lui Dumnezeu şi Tatălui aceasta este: a cerceta pre cei sărmani şi pre văduve întru necazurile lor, şi a se păzi pre sine nespurcat de către lume (Iacov 1, 26-27). Astfel, credinţa adevărată, şi nu cea falsă şi superficială, exclude tot ce este făţărnicie şi se manifestă prin fapte de iubire corespunzătoare şi milostenie faţă de aproapele.

Nu în ultimul rând, adepţii moralităţii autonome atacă moralitatea creştină susţinând că ar fi motivată de principii morale primitive: teama de chinurile veşnice în iad şi dorinţa unei recompense în viaţa viitoare. Într-adevăr, Evanghelia vorbeşte despre răsplata care îi aşteaptă pe cei drepţi şi pedepsele care se abat asupra păcătoşilor care nu se pocăiesc. Aceste recompense şi pedepse însă nu sunt oferite nicăieri ca motivaţia principală şi exclusivă pentru creştini. De fapt, ele nu sunt motivaţia, ci rezultatul final al vieţii omului. Hristos ne-a spus că această cărare strâmtă şi anevoioasă a vieţii propovăduite de El are ca rezultat firesc bucuria veşnică, în timp ce cărarea largă şi uşoară, care contravine îndemnurilor Evangheliei, duce la chinuri şi durere. Acestea nu sunt îndemnuri şi nici metode pedagogice de a determina omul să acţioneze într-un fel anume. Ele sunt rezultatul alegerii unui stil de viaţă, asupra căruia Iisus Mântuitorul ne atenţionează foarte clar.

Se cuvine să respingem acea idee absurdă şi chiar blasfematoare provenită din catolicism, potrivit căreia Dumnezeu ne răsplăteşte pentru faptele bune şi ne pedepseşte pentru cele rele. Dumnezeu nu vrea ca cineva să piară, ci îşi doreşte ca toată lumea să se mântuiască şi să cunoască adevărul. Omul se distruge singur, pentru că repetarea faptelor rele îl fac să fie rău în firea sa, devenind incapabil să trăiască lumina şi bucuria firească pentru cei buni.

Singura motivaţie a moralităţii creştine este iubirea, adică iubirea lui Dumnezeu ca Tată şi Ajutor al nostru. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan a spus: Noi iubim pre dânsul, că el întâi ne-au iubit pre noi (I Ioan 4, 19); Şi acesta [Hristos] este curăţire de păcatele noastre, şi nu numai de ale noastre, ci şi de ale a toată lumea (I Ioan 2, 2); Iubiţilor, dacă Dumnezeu aşa ne-au iubit pre noi, şi noi datori suntem să iubim unul pre altul (I Ioan 4, 11); De va zice cineva: iubesc pre Dumnezeu, iar pre fratele său urăşte, mincinos este; că cela ce nu iubeşte pre fratele său pre care l-a văzut, pre Dumnezeu pre care nu l-a văzut cum poate să-l iubească ? (I Ioan 4, 20); Şi această poruncă avem de la dânsul: ca cel ce iubeşte pre Dumnezeu, să iubească şi pre fratele său (I Ioan 4, 21). Cum este exprimată iubirea noastră pentru Dumnezeu şi care este dovada sincerităţii sale ? Sfântul Apostol însuşi ne arată: Că aceasta este dragostea lui Dumnezeu, ca poruncile lui să păzim; şi poruncile lui grele nu sunt (I Ioan 5, 3).

Ce ar putea fi mai puternic decât această motivaţie ? Pe de altă parte, ce impuls real ne poate oferi moralitatea autonomă ? ,,A face bine de dragul binelui” ? O astfel de idee este destul de greu de înţeles. Cum poate această motivaţie să ne ofere puterea de a ne învinge egoismul înnăscut sau să ne îndemne să facem ceva care nu este în interesul nostru ? Însă când vine vorba despre dragoste, nu putem spune acelaşi lucru. Iubirea este o forţă puternică, ce cucereşte şi domină instinctele noastre, chiar pe cel mai puternic, al supravieţuirii. Gândiţi-vă la exemplul unei mame iubitoare care se sacrifică pe sine de dragul copiilor. O astfel de iubire este obişnuită şi uşor de înţeles pentru toată lumea.

Dacă nu ar exista Dumnezeu, iar noi nu am fi cu toţii fraţi, atunci care ar fi scopul faptelor bune şi al ajutorării aproapelui ? Nu ar fi mai bine să trăim fiecare după al său plac, să ne urmărim propriile interese şi ţeluri ? Cu toate acestea, este recunoscut faptul că moralitatea şi filantropia sunt necesare lumii pentru înnobilarea şi bunăstarea societăţii. Se spune că, fără moralitate, fără ajutor reciproc şi sprijin, societatea nu ar putea exista. Fără acestea, nu ar exista garanţia unei vieţi individuale de succes pentru fiecare. Acesta este un adevăr. Însă vom observa că moralitatea autonomă este primitivă, de valoare relativă. Fac bine numai cât este nevoie pentru propriul interes şi succes. De exemplu, îl ajut pe vecinul meu, aşteptându-mă ca mai târziu să mă ajute şi el la nevoie. Nu fac rău nimănui, ca nimeni să nu-mi facă rău. Există numeroşi oameni cu o asemenea concepţie. Poate cineva să ataşeze o valoare semnificativă unei astfel de moralităţi ? Nu ar trebui să ne fie prea greu să cugetăm şi să oferim un răspuns. Putem vedea cât este de durabilă această moralitate numai din faptul că toate standardele morale contemporane ale societăţii se distrug atât de uşor. Şi încă o dată, lupta veche de secole pentru supravieţuire îşi face apariţia: ,,Omul este lup pentru om”.

Un alt aspect al moralităţii în afara religiei, care trece neobservat adeseori de către omul însuşi, este vanitatea. Ea apare într-o formă mai mult sau mai puţin subtilă. Faptele bune sunt făcute pentru a obţine slavă şi respect de la alţii sau pentru a-şi face un renume şi a câştiga o reputaţie de binefăcător al nevoiaşilor. Sentimentul vanităţii este motivaţia întemeietorilor şi administratorilor de societăţi filantropice, al oamenilor bogaţi care împart o cantitate infimă din averea lor pentru fapte bune, pentru a se arăta filantropi. Adesea vanitatea este forţa motrice din spatele oamenilor sentimentali, care chiar se consideră oameni buni şi fac bine, emoţionându-se până la lacrimi de propria bunătate. Alţi oameni cred cu toată stăruinţa că fac bine de dragul de a face bine, când, de fapt, îşi hrănesc propria vanitate.

Îndemnul de ,,a face bine de dragul binelui” este prea obscur şi abstract ca să-l facă pe om să se jertfească pe sine pentru cineva, când, de fapt, îşi acoperă vanitatea sau un alt impuls mercantil în încercarea sa de a da dovadă de fapte bune. În cele din urmă, trebuie să spunem că, dacă omul care face bine susţine că este necredincios, nu înseamnă că este astfel în adevăratul sens al cuvântului, că este o persoană fără credinţă şi că moralitatea sa este lipsită de orice fundament religios. Nu există oameni complet lipsiţi de credinţă, străini de orice religie sau sentimente religioase. Dacă o astfel de persoană există, ea este o excepţie, o ciudăţenie a naturii, o raritate. Majoritatea oamenilor au sentimente religioase care, deşi sunt suprimate, licăresc precum o scânteie în taina sufletului. Deşi aceste sentimente sunt ascunse, ele îl inspiră pe om către acte de moralitate, iar acesta face fapte bune sub influenţa acestor sentimente lăuntrice, uneori în mod inconştient şi fără să realizeze.

Este absurd să susţinem că omul poate fi cu adevărat virtuos – în sensul creştin al cuvântului – fără iubirea de Dumnezeu şi credinţa în El. Oare cu ce scop şi în numele cui îşi va înfrâna el impulsurile egoiste ? Nu ar fi mai bine să trăim fiecare după al său plac, fără să dăm atenţie nevoilor şi intereselor altora, fără să le luăm în seamă ?

Evenimente din patria noastră rusă îndurerată ne arată clar cât de instabilă este această ,,moralitate independentă”. Fundamentele religioase pe care le-a urmat Rusia timp de secole întregi s-au spulberat, iar moralitatea odată cu ele. Omul a devenit un animal pentru care nimic nu era sacru. Cu adevărat, aceasta este o ilustrare limpede a cuvintelor lui Dostoievski: ,,Fără Dumnezeu, totul este permis”. Acest lucru nu se întâmplă numai în lipsa fricii pentru plata păcatului, ci mai ales pentru că nu există un stimul puternic pentru o viaţă morală, adică iubirea de Dumnezeu. Când iubirea de Dumnezeu dispare, dispare şi cea aflată în strânsă legătură cu ea şi care provine din ea, adică iubirea aproapelui. Omul devine un animal fără ruşine sau conştiinţă. Ce fel de moralitate poate să existe în acest caz ? Ce fel de altruism sau filantropie ? Acestea sunt toate vorbe goale, care ascund un egoism împietrit şi care, de dragul vanităţii, se înveşmântează întotdeauna în haina luxoasă a binefacerii.

Binefacerea socială este o modă a timpurilor noastre. Trebuie să spunem că în acest tip de binefacere inima nu are nici o implicaţie (deşi se menţionează de câteva ori numele lui Hristos, pentru credibilitate). Între actele de milostenie ale Rusiei de odinioară făcute ,,de dragul lui Iisus” şi actele de caritate contemporane, reci şi fără substanţă, zace o mare prăpastie. Nu dorim să intrăm în detalii despre modul în care unii oameni fac bani din organizarea acestor activităţi caritabile, întrucât reiese din experienţa de zi cu zi. Acestea sunt departe de a fi lipsite de mercantilism, chiar în cel mai elementar sens al cuvântului. În timp ce culeg roadele de pe urma acestui tip de asistenţă socială, oamenii nu numai că nu trăiesc nici o mulţumire personală, dar, adeseori, acceptarea acestor beneficii sociale este însoţită de o degradare morală. Cât de departe sunt toate acestea de iubirea propovăduită în Evanghelie ! Nu trebuie decât să reflectăm puţin mai profund pentru a realiza abisul care zace între ,,a face bine de dragul binelui” şi iubirea evanghelică, autentică, a aproapelui.

Ce putem spune despre starea morală contemporană a omului care sfidează poruncile Evangheliei ? Vom observa limpede acest lucru în viaţa de zi cu zi. Există cu adevărat mulţi oameni dezinteresaţi, oneşti, nobili, pe care se poate conta cu adevărat, în care cineva se poate încrede ca în propria persoană ? Cum rămâne cu degradarea neruşinată la care tineretul nostru este expus încă de la o vârstă fragedă, ajutat de tot felul de spectacole de divertisment scandaloase şi instituţii indecente, conduse de adulţi, adesea chiar de părinţi ? Acesta este un flagel teribil al vremurilor noastre. Întreaga degradare morală şi corupţie provine din neacceptarea Evangheliei şi proclamarea unei ,,moralităţi independente” care, în aparenţă, nu are nevoie de nici un fundament religios. Rezultatele se pot vedea cu ochiul liber. Cine este responsabil ? Cine aruncă omenirea în această ruinare morală ? Este chiar aceeaşi mândrie a omului de a se impune care nu doreşte să se supună poruncilor evanghelice şi nu vrea să îşi plece capul de fier şi fruntea de aramă înaintea învăţăturii lui Iisus Hristos şi să recunoască faptul că singura cale adevărată şi mântuitoare a omului este Evanghelia iubirii de Dumnezeu, în primul rând, şi în al doilea rând, a iubirii aproapelui.

 

Episodul urmator