----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Alfabetul duhovnicesc (XVII)
 
alcătuit de
Sfântul Dimitrie al Rostovului
din învăţături şi rugăciuni temeluitoare de suflet
 
Partea a II-a
Capitolul 5
Despre aceea că se cuvine ca nici măcar întru ceva să nu ne socotim nouă vreun oarecare lucru bun
  1. Nu te îndeletnici cu părerea de sine şi gânduri înalte, crezând că poţi face vreun bine de la tine sau de sine stătător. Fără ajutorul lui Dumnezeu, nimic bun nu poate să vină de la tine, afară de rău, de tot păcatul. Căci în păcate ai fost zămislit şi în păcate te-a născut maica ta (potrivit Psalmi 50, 6). Nimic nu ai de la tine, totul este de la Dumnezeu. Aşa cum nu de la tine ai luat naştere, tot aşa nici nu poţi avea ceva bun de la tine. Pentru aceea, nu cugeta nimica despre tine, că de se socoteşte cineva că este ceva, nimic fiind, pre sine se înşală (Galateni 6, 3), grăieşte apostolul.
  2. Chiar dacă vei avea cuget bun, nu poţi singur fără de ajutorul lui Dumnezeu să stai împotrivă păcatului şi să-l birui; căci ca urmare a căderii celei dintru început, încă de la naşterea ta ai căzut sub jugul şi robia păcatului şi pentru aceea nu te poţi slobozi de unul singur, de nu te va ajuta şi nu te va întări Domnul. De altfel, dintru tine însuţi nici cuget bun nu poţi avea, de nu îl va deştepta Domnul cu harul Său. Dacă izvoarele apelor nu vor da apă, atunci nu vor curge râuri; tot aşa dacă harul lui Dumnezeu nu va ajuta, totul va rămâne deşert în om.
  3. Aşa cum ramurile fără rădăcini nu pot odrăsli nimic de la sine, tot aşa tu fără harul lui Dumnezeu nu poţi nici să doreşti, nici să faci oareşce bun. Domnul este rădăcina, iar tu eşti mlădiţa sau ramura: până atunci poţi face ceva plăcut lui Dumnezeu, până când te afli în părtăşie cu Dumnezeu; iar când te vei despărţi de Domnul, vei cădea în tot răul. Precum viţa nu poate să aducă roadă din sine singură, de nu va rămâne în bucium (Ioan 15, 4), că fără de mine nu puteţi face nimic (Ioan 15, 5), a grăit Domnul. Căci El este rădăcina şi izvorul a tot binele.
  4. Cum poţi face ceva bineplăcut lui Dumnezeu când gândurile tale nu se îndreaptă către unirea cu Dumnezeu şi tu nu faci nimic spre slava Lui ? Chiar de ar fi un bine părut, însă săvârşit nu în Domnul, atunci acesta nu este bine, căci nu este făcut cu Dumnezeu şi spre slava Lui. Mulţi gândesc să facă pur şi simplu bine, dar un astfel de bine nu este plăcut lui Dumnezeu, căci nu este făcut cu Dumnezeu şi nu este spre slava Lui. Nici un bine nu poate fi bine dacă nu se face cu Dumnezeu şi spre slava lui Dumnezeu, după cum nici răul nu poate fi rău numai dacă se face în afara lui Dumnezeu. Căci El este începutul şi sfârşitul fără de sfârşit a tot binele.
  5. Cu adevărat, nimeni nu poate săvârşi atât binele, cât şi răul, fără îngăduinţa lui Dumnezeu pentru rău şi fără ajutor pentru bine, căci El a zidit toate şi toate le are întru stăpânirea Sa. Însă de face cineva un oarecare rău, atunci nu săvârşeşte aceasta cu ajutorul şi nici după voirea lui Dumnezeu, ci samavolnic, doar după îngăduinţa Domnului, pentru că Dumnezeu nu este ajutătorul răului, ci al binelui. Însă El îngăduie uneori celor răi să lucreze cele rele, iar alteori ceartă după chibzuinţa Lui: tot aşa binelui, uneori îi ajută, alteori îl împiedică, pentru ca, şi în bune şi în rele, să încerce voirea slobodă a omului şi să arate puterea şi stăpânirea Sa dumnezeiască.
  6. Cel rău, fără îngăduinţa lui Dumnezeu nu poate lucra nici un rău; tot aşa cel bun nu poate săvârşi binele fără ajutorul Domnului, chiar dacă fiecare este cinstit de Dumnezeu cu slobozenie. Şi nu numai oamenii, ci şi dracii au ţelurile lor, însă nu pot trece peste hotărnicirile lor. Însă Dumnezeu, după pricini cunoscute, face cum voieşte: unuia adeseori nu-i îngăduie să facă rău, iar altuia nu-i ajută să facă bine, pentru ca acesta, cunoscându-şi neputinţa sa şi cerându-I ajutorul, să ocolească părerea de sine şi, cunoscând că nimic nu poate de la sine, să petreacă mereu în smerenie.
  7. După cum celui rău Dumnezeu adeseori nu-i îngăduie – din pricini binecuvântate – orice rău, tot aşa celui bun nu-i îngăduie binele. Dar dorirea fiecăruia se potriveşte cu fapta. Dacă cel rău ar fi putut face tot răul, fără îngăduinţa lui Dumnezeu, iar cel bun tot binele fără ajutorul lui Dumnezeu, atunci nimeni nu ar mai fi dorit să caute pentru nimic ajutorul lui Dumnezeu, nimeni nu s-ar mai fi îndeletnicit la cerere şi rugăciune, ci fiecare ar fi făcut toate după voia sa, nu s-ar mai fi gândit că este voia şi puterea lui Dumnezeu, care toate le chiverniseşte şi toate le stăpâneşte; în această împrejurare nu ar mai fi fost nici o deosebire între stăpânirea Ziditorului şi a făpturii. De aceea, nu te socoti mare, ci să ştii că eşti nimic. Căci cel ce gândeşte lucruri mari despre sine este orb cu sufletul, iar mintea îi este necunoscătoare – se înşală pe sine şi merge neştiind încotro.
  8. De nu ar zidi Domnul casa, în deşert s-ar osteni cei ce zidesc. De nu ar păzi Domnul cetatea; în deşert ar priveghea cel ce o păzeşte (Psalmi 126, 1), grăieşte proorocul. Tu te sileşte şi priveghează, fii cu trezvie întru cele bune, iar întru sine nu nădăjdui; ci rugându-te mereu lui Dumnezeu, cere cu râvnă ajutorul Lui. Dacă Domnul te va ajuta şi va propăşi ţie, lucrarea ta se va isprăvi; însă de nu va fi aşa, toate ale tale se vor destrăma. Şi de ar fi la tine, după părerea ta, vreun bine, iar Domnul nu ar voi să-l primească, ce folos ai avea dintru acesta ? Dacă ai fi voit în mărirea ta să te lauzi înaintea Domnului cu oarece bine părut, iar El nu l-ar primi, atunci nu îţi va fi acesta de nici un ajutor. Dar îţi va zice ţie: Prietene, nu-ţi fac ţie strâmbătate ... Ia-ţi al tău şi mergi (Matei 20, 13-14), după pilda evanghelică. De aceea, toate faptele noastre nu depind atât de noi, cât de mila lui Hristos. Dacă tu gândeşti că însemni ceva, pentru aceasta, înaintea Lui eşti nimic, căci aşa te vezi tu însuţi. Dacă tu însuţi te crezi înţelept şi bine-folositor, atunci din această pricină eşti foarte nechibzuit. Dacă te vei crede curat şi drept şi sfânt, atunci, pentru aceasta, înaintea lui Dumnezeu vei fi cel mai blestemat şi mai păcătos decât toţi oamenii, căci singur vei ajunge să te recunoşti astfel. Necurat este înaintea lui Dumnezeu tot cel cu inimă înaltă (Pildele lui Solomon 16, 6), spune Solomon.
  9. De aceea, fii smerit, pricepe neputinţa ta, ţine minte că totul este al lui Dumnezeu, iar nu al nostru, toate sunt de la Dumnezeu, iar nu de la tine. Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la care nu este schimbare sau umbră de mutare (Iacov 1, 17), grăieşte apostolul. Ţine minte că toate stau întru mila lui Hristos şi nu în puterea şi stăpânirea ta. Ţine minte că, fie cu voie, fie fără de voie, eşti înclinat către păcat. Să ştii că fără ajutorul lui Dumnezeu tu eşti gata pentru tot răul. Toate lucrările tale, fără ajutorul lui Dumnezeu şi al harului Său, sunt pânză de păianjen. Nu fi mândru şi încrezut ca să nu te asemeni demonului; diavolul a căzut de la Dumnezeu prin aceea că şi-a socotit sieşi toate, iar lui Dumnezeu care a zidit toate nimic. De aceea s-a lipsit de toate: s-a lipsit de harul lui Dumnezeu şi s-a făcut vas al chinului veşnic. Nu crede că tu eşti drept şi sfânt, înţelept şi vrednic de toată cinstea; nu gândi că tu eşti mai bun şi mai bine-folositor decât alţii, ci socoteşte-te mai păcătos şi mai ne-bun decât toţi, rob netrebnic. Fără smerenie, înaintea lui Dumnezeu tu eşti nimic. De propăşirea în smerenie depinde şi propăşirea în virtute şi întru toată lucrarea.
  10. Nu cugeta cele înalte despre tine însuţi şi nu socoti că doar tu singurul i-ai întrecut pe toţi prin înţelepciunea şi priceperea ta şi că poţi cuprinde totul de unul singur; ci bagă de seamă că lumea este mare şi largi sunt colţurile ei, întru care se află mulţime nenumărată de feţe de toate cinurile – duhovniceşti şi lumeşti, preaînţelepţi şi pricepuţi, vrednici de toată cinstea şi plecăciunea – astfel de feţe pe care minunat le-a înţelepţit harul Prea Sfântului Duh şi le-a dăruit felurit, feţe pe care tu nu le-ai urmat, pe care nu le cunoşti şi nu le poţi pricepe cu mintea ta; ce mulţime copleşitoare, noian, sunt mult mai presus decât tine întru toate. Cel care aleargă socoteşte că el fuge mai repede decât ceilalţi, însă abia când ajunge în dreptul altora va cunoaşte neputinţa sa.