----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 42 vizitatori și nici un membru online

Înmormântarea şi cremaţiunea

în lumina cuvântului lui Dumnezeu şi a istoriei (III)

 

de dr. Samuil Taubes

Prim-rabin în Caransebeş

 

Articol apărut în serial, începând din 24 iunie 1928, în Foaia Diecezană,

publicaţie a Eparhiei Ortodoxe Române a Caransebeşului

 

Partea a II-a

Postăm acest articol, scris de un rabin, fiindcă el constituie o mărturie extraordinar de veridică pentru rânduielile de înmormântare pe care le avem noi, creştinii, şi pe care le-am moştenit de la poporul mesianic. El este extrem de actual, deşi este scris cu aproape 90 ani în urmă, şi pledează pentru înmormântare, monogamie, ca şi împotriva oricărei forme de sinucidere.

 

Unii versaţi în cunoştinţele Sfintei Scripturi ne vor obiecta desigur că am omis unele pasaje, din care s-ar putea trage concluzia că şi la poporul lui Israil a existat pe alocurea arderea cadavrelor. În primul rând, ni se indică Cartea I a Împăraţilor 31, 12 unde ni se narează că locuitorii din Iavis-Galaad, auzind ceea ce au făcut filistenii împăratului Saul şi fiilor săi, luară cadavrele lui Saul şi ale fiilor săi de pe zidul Vitsamului şi aducându-le în oraşul lor le arseră acolo. Nu trebuie să uităm însă că chiar în versetul următor se zice: ,,Şi ei luară oasele lor şi le îngropară sub stejarul din Iavis”.

Nici în Cartea a II-a a Împăraţilor 2, 4-5 nu este zis nimic despre cremaţiune: împăratul David lasă să se mulţumească locuitorilor din Iavis pentru fapta lor cu cuvintele: ,,Binecuvântaţi sunteţi voi Domnului, că aţi arătat această milă domnului vostru Saul şi l-aţi îngropat”. Şi în Cartea I a Paralipomenelor 10, 12 este vorba numai de înmormântare; evlaviosul cronicar blamează cremaţiunea.

Mulţi ani mai târziu piosul împărat David se duse singur la Iavis şi aduse oasele lui Saul şi oasele lui Ionatan, fiului său[1] şi lăsă ca ele să fie înmormântate în Zela, în mormântul lui Kis, părintele său. Mai urmează apoi cuvintele: ,,Astfel împăcatu-s-a Dumnezeu iarăşi cu ţara”, adică lăsă să înceteze pedeapsa foametei de 3 ani[2], pentru profanarea ce s-a adus ţării cu pângărirea cadavrelor împăratului Saul şi al lui Ionatan, care ocară şi fărădelege a dus la această încercare grea din partea lui Dumnezeu.

Se naşte acum întrebarea, dacă iavisiţii ars-au într-adevăr cadavrele ? Traducerea chaldee nu o presupune deloc; ea traduce astfel, că şi aici se gândeşte, ca în Cartea a II-a a Paralipomenelor 16, 15, la aromate, pregătite după arta făcătorilor de mir, care s-au ars în onoarea împăratului[3]. Contra acestei concepţiuni vorbeşte chiar expresiunea lingvistică; aici stă simplu: ,,Ei le-au ars”, pe când în pasajul citat al Paralipomenei se zice literal: ,,Şi-i arseră un foc mare”[4]. Pentru ei se poate pune în evidenţă că nici în Cartea a II-a a Împăraţilor 2, 4-5, nici în 21, 12 nu se zice nimic despre ardere şi nici în Cartea I a Paralipomenelor 10, 12. Şi apoi se înţelege de la sine că după 40 ani cu greu s-au mai putut transporta oasele din Iavis la Zela, după ce cadavrele au fost arse.

În întâmplarea de faţă avem de-a face învederat cu un caz de forţă majoră, cu ceva care nu putea fi înlăturat: cadavrele fuseseră deja pângărite de filisteni în modul cel mai brutal. De ar fi fost înmormântate în chipul obişnuit, era sigur de temut că flagelul cumplit al filistenilor va descoperi mormântul şi în ura lor neîmpăcată vor profana iarăşi cadavrele. Pentru a preîntâmpina dar această urgie, iavisiţii, în prevederea lor înţeleaptă, au ars cadavrele, au strâns însă cu grijă oasele şi le-au înmormântat[5].

Mai departe ni se obiectează două pasaje din istoria împăratului Asa şi a împăratului nelegiuit Ioram, în care citate, cum se susţine, este vorba de arderea cadavrelor. Aceasta sunt pasajele deja amintite, din Cartea a II-a a Paralipomenelor 16, 14-15 şi 21, 19. În primul pasaj se narează că după ce cadavrul împăratului a fost pus pe patul său, care a fost umplut cu aromate etc, îi făcură o ardere foarte mare; expresiunea indică deja că nu cadavrul a fost ars, ci pentru onoarea împăratului se aprinseră aromate la ceremonia funebră. Este şi de observat că mai întâi este spus cu tot dinadinsul: ,,Ei l-au înmormântat în mormintele, pe care el a lăsat să-i fie săpate” (sau pe care le-a cumpărat), şi abia apoi urmează cuvintele: ,,Ei l-au pus pe pat, care a fost umplut cu aromate”.

 

115. Inmormantarea si crematiunea III

Mormântul Sfântului Împărat şi Prooroc David (970 î.Hr.)

 

Nu este exclus ca şi în Israil să fi existat obiceiul, pe care-l găsim la romani în vremea cezarilor, ca după ce cadavrul a fost înmormântat în pământ, sau a fost înmormântat în bolta săpată în stânci, să se ardă o figură de ceară a împăratului împreună cu aromate; povestitorul a ţinut-o fireşte ca de prisos de a descrie mai amănunţit un obicei care era cunoscut fiecăruia din cetitorii săi.

În celălalt pasaj (21, 19) se povesteşte de împăratul nelegiuit Ioram, care nu s-a lăsat să fie prevenit de scrisoarea Profetului Ilie, că peste el nu se va face o ardere, cum se făcuse la părinţii săi. Vedem de aici că Asa nu a fost singurul împărat la care s-a făcut o astfel de ardere şi că în arderea mirodeniilor s-a văzut un prinos cuvenit de admirare, un omagiu de stimă şi onoruri, care nu a vrut să se dea împăratului judecat de Însuşi Dumnezeu[6], (arderea cadavrului nu era însă, cum vom vedea mai apoi, o cinste, ci o hulă şi o pedeapsă grea). Mai lămurit încă iese în relief omagiul din vorbele Proorocului Ieremia; Domnul vesteşte lui Sedechia: ,,Vei muri în pace, şi cum s-a ars peste părinţii tăi, împăraţii de mai înainte, care au domnit mai înainte de tine, aşa se va arde şi peste tine şi te vor plânge: vai doamne” (Ieremia 34, 5). Cu contrariul se ameninţă în Ieremia 22, 18-19 împăratul Ioachim, fiul lui Iosia, împăratul lui Iuda, că nu va fi plâns, ci înmormântat cu înmormântare de asin[7].

Pare însă a exista încă o altă mărturie în Scriptura dumnezeiască pentru cremaţiune. Citim anume la Proorocul Amos: ,,Şi de vor rămâne chiar zece oameni într-o casă, ei totuşi să moară, ca pe fiecare să-l ia unchiul său şi cel ce vrea să-l ardă şi trebuie să scoată oasele din casă” (Amos 6, 9-10). Că aici priceperea este din cale afară de grea, rezultă din diversele traduceri; în originalul ebraic nu stă cuvântul uzual pentru ardere: saraf cu sin, ci saraf cu sameh; este deci foarte problematic, dacă traducerea ,,arzătorul său” este exactă. La aceasta se mai adaugă că este prea bătător la ochi că între dodo (unchiul său) şi mesarefo mai stă încă ,,şi”. Ar fi fost de aşteptat să se zică: ,,Unchiul său, care l-a ars” (care ar fi trebuit să-l arză ca rudă). În tot cazul, pasajul este fără noimă, nespus de vag şi foarte greu de înţeles[8].

Dar pe un pasaj lipsit de preciziune, nesigur şi atât de îndoios nu trebuie zidită o dogmă. Dacă însă într-adevăr concepţiunea că cuvântul aşa obscur se cheamă ,,arzătorul său” ar fi exactă, am avea şi aici un caz excepţional ca la împăratul Saul. Ciuma pustiitoare, cu care ameninţă Domnul, a pricinuit măsuri extraordinare; pentru pericolul de contagiune cadavrele au fost arse, dar oasele s-au strâns şi s-au înmormântat în afară din casă.

În multe pasaje ale Vechiului Testament este însă într-adevăr vorba de arderea unui om, fie a unui om viu, fie a unui mort. Aceste pasaje ne învaţă că aceasta a fost o grea urgie şi pedeapsă a lui Dumnezeu. Arderea persoanelor vii nimeri pe acei cu păcate şi delicte grele, ca pe locuitorii Sodomei şi Gomorei în timpul lui Avraam: ploua pucioasă şi foc (Facerea 19, 24-25) de la Domnul din cer şi astfel ars-au locuitorii de vii. Nadav şi Aviud, fiii marelui preot Aaron, care au adus foc străin înaintea Domnului, au fost asemenea mistuiţi de focul Domnului[9] şi corpurile lor arse au fost scoase afară din tabără, adică înmormântate[10]. În Leviticul 20, 14 se porunceşte că dacă cineva va lua femeie şi cu dânsa şi pe mama ei, el să fie ars cu foc şi ambele femei asemenea; aceeaşi pedeapsă va lua, după Leviticul 21, 9, fiica unui preot dacă a călcat cea de-a şasea poruncă.

După Numerii 11, 1, poporul lacom şi râvnitor a fost mistuit de focul Domnului, de aceea s-a numit locul Tabeera, adică locul arderii. După Numerii 16, 35 afară de Kore, Datan şi Aviron, care au fost înghiţiţi de pământ, au fost mistuiţi de foc şi 250 bărbaţi, care au jertfit tămâia contra legii. În Psalmi se zice de ei: ,,Şi foc aprinsu-s-a în ceata lor, şi flacăra mistui pe nelegiuiţi” (Psalmi 105, 19).

O astfel de pedeapsă se execută de Profetul Ilie la trimişii împăratului Ohozia cu cei 50 ai săi[11]. Şi Sfântul Ioan şi Sfântul Iacov vor să pogoare foc din cer, precum făcut-a şi Proorocul Ilie[12]. Pentru că arderea de oameni are această însemnătate, judecata peste Asiria este simbolizată şi ea sub imaginea unei arderi mari: ,,Căci de mult este pregătit locul incendiului, şi pentru împăratul pregătit, făcut adânc şi lat; rugul ei are foc şi lemn îndeajuns, suflarea Domnului îl aprinde ca un râu de pucioasă” (Isaia 30, 33). Cu o imagine asemănătoare descrie Domnul judecata Sa: ,,Popoarele vor arde ca varul, cum se aprinde spinii tăiaţi cu focul” (Isaia 33, 12). De aceea se zice cu tot dinadinsul că Dumnezeu va judeca prin foc toată carnea[13], şi după multe alte pasaje din Scriptura divină, nelegiuiţii au a se teme de focul etern[14].

 

* * *

 


[1] II Împăraţi 21, 12.

[2] II Împăraţi 21, 1.

[3] Autorul aminteşte obiceiul de a îngropa împăraţii: ,,Şi l-au pus pre el pre pat, şi l-au umplut de mirosituri şi cu feluri de miruri, a făcătorilor de miruri, şi i-au făcut lui îngropăciune mare foarte” (II Paralipomene 16, 15).

[4] În textul masoretic al II Paralipomene 16, 15 scrie: ,,S-a aprins pentru el un foc foarte mare”.

[5] Există, într-adevăr, mai multe variante, dar nici una care să susţină arderea cadavrelor ca datină:

  1. Nu a avut loc nici o ardere a cadavrelor, fiindcă ea nu este amintită în I Paralipomene 10, 12, unde se reia evenimentul îngropării împăratului Saul. Unii traducători ai Septuagintei afirmă chiar că s-a strecurat o confuzie între katakaio, ‘a arde’ şi kataklaio, ‘a plânge’. O versiune aramaică a Scripturii parafrazează, în conformitate cu Ieremia 34, 5 şi II Paralipomene 21, 19, unde este vorba despre un foc pe care se ard tămâie sau miresme cu ocazia morţii unui împărat: ,,Au făcut pentru el un foc cum se face foc pentru un împărat”. De altfel, confuzia între cei doi termeni – ‘a arde’ şi ‘a plânge’ – se remarcă limpede în versetele Ieremia 34, 5 şi II Paralipomene 21, 19 la traducerile după textul masoretic şi respectiv Septuaginta;
  2. A avut loc doar o ardere de aromate (un foc pe care s-au ars tămâie, miresme etc), precum se obişnuia în cinstea unui împărat, a se vedea punctul 1;
  3. A avut loc, într-adevăr, arderea trupurilor, dar ea a fost pricinuită de faptul că trupurile puteau fi profanate [din nou] de filisteni, şi de aceea au fost arse şi apoi oasele au fost îngropate. Arderea cadavrelor nu era o datină evreiască, dar se admitea în cazuri extraordinare: a) era aplicată ca o înăsprire a pedepsei cu moartea; era în obicei la evrei pedeapsa cu moartea prin uciderea cu pietre sau prin uciderea cu sabia; aceste pedepse puteau fi înăsprite prin arderea cadavrului sau prin spânzurarea lui de un stâlp sau de un copac; b) cadavrul se ardea spre a-l feri de profanare; şi c) cadavrele se ardeau după bătălii.

[6] II Paralipomene 21, 18-19, unde este vorba de o boală teribilă, fără leac.

[7] Scriptura din 1914 are: ,,Nu i se va face îngroparea, ci putred se va lepăda afară de poarta Ierusalimului”.

[8] În Scriptura din 1914 nu apare cuvântul ‘arde’: ,,Şi se vor prinde casnicii lor, şi-i va sili să scoată oasele lor din casă, şi va zice ocârmuitorilor casei ...”.

[9] Leviticul 10, 2.

[10] Leviticul 10, 4-5.

[11] IV Împăraţi 1, 10-14.

[12] Luca 9, 54.

[13] Isaia 66, 16.

[14] Isaia 66, 24. A se vedea şi Matei 3, 12; 25, 41; Apocalipsa 17, 16; 18, 8; 20, 10, 15.