Capitolul VIII

Rostul mărturiei scripturelnice din enciclica sinodală

§ 1. Aşa dar am văzut că dacă cei ce au schimbat calendarul au avut în vedere grosolanul materialism – lozinca celor de modă nouă –, atunci cu adevărat unii ca aceştia sunt cu totul lipsiţi de adevăratul duh bisericesc, după cum ei însuşi au aprobat-o.

Însă ca nu cumva să se găsească cineva imputându-le că spre întărirea croirii noului lor calendar nu aduc nici o mărturie scripturelnică – după cum nici nu aduc –, iată că pune una în enciclică:

,,Ne-am dat seama, zice, de asemenea, că n-avem dreptul să ne opunem ştiinţei care ne vesteşte adevărul, pentru că lupta Mântuitorului Hristos a fost în lumea aceasta ca să le impună tuturor adevărul. ,,Eu pentru aceasta m-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să mărturisesc adevărul. Tot cel ce este din adevăr ascultă glasul meu” (Ioan 13, 37).

Şi încheie că le e frică de a mai se opune adevărului, românii, la schimbarea calendarului, căruia i s-a mai adăugat în sprijin şi cele 3 motive economice, căci ,,ar fi, zic ei, a se opune lui Hristos şi realităţilor în care ne-a fost dat să trăim (adică modei nouă) !”

§ 2. Cum s-ar zice ne dă a înţelege că opera eusforului de Papă Grigorie al XIII-lea cuprinde în sine o lucrare a adevăratei ştiinţe, şi, ,,dacă ne-am opune acestei descoperiri ştiinţifice, zic noii reformişti, precum şi realităţilor din zilele noastre, ar însemna că ne opunem lui Hristos”; şi spre întărirea căreia aduc ca mărturie stihul 37 din capul XVIII al Sfântului Evanghelist Ioan, pomenit mai sus. La a căruia tâlcuire deschizând sfinţita carte a Sfântului Teofilact, pagina 665 se află, cu totul de altfel, o altă înţelegere, care nicidecum nu seamănă cu noima ce au voit a-i da făuritorul enciclicei sinodale. Căci

Răspunsul Mântuitorului, că: ,,Eu pentru aceasta m-am născut şi spre aceasta am venit în lume ca să mărturisesc adevărul” nu se poate potrivi la mincinoasa scornitură a papei, cum că ar fi cu adevărat operă ştiinţifică, ci, Mântuitorul cu cuvintele acelea a răspuns lui Pilat, cel ce a întrebat: ,,Au împărat eşti tu ?”, şi pentru aceasta toată înţelegerea, cum am zis, după sfinţiţii tâlcuitori, este atribuită aceluia – lui Pilat; pe când rostul tălmăcirii din enciclică este departe de sensul chestiunii despre care se vorbeşte.

Prin urmare s-au falsificat şi s-au denaturat adevărul, căci pretinsa simfonie nu se găseşte nicidecum în tâlcuirea stihului citat în enciclica sinodală.

Însă foarte potrivită va fi zisa prea cuviosului mărturisitor şi marelui ierarh Gherasim Safirin, ce arată că:

,,Aţi răstălmăcit P.S. până şi un stih din Sfânta Evanghelie, referitor la altă chestiune, numai pentru ca să vă susţineţi tema cu ori ce preţ, fie şi cu acel al falsei interpretări, şi cu aer de triumf !”[1]

Şi nu va fi lucru de mirare, căci, dacă acum regretă că au întârziat a se acomoda descoperirilor ştiinţifice papale, mâine, cu nesuferită amărăciune vor suspina că de ce nu mai de mult s-a supus şi altor descoperiri … şi atunci, cu urgie vor arunca răspunderea asupra bizantinismului care le-au stat în curmeziş de a se contopi în marea masă de obârşie romană. Vedeţi ! Vedeţi !

§ 3. Şi aceasta a decurs de acolo:

Fiindcă s-a dat şi se dă în şcolile teologice mai multă importanţă obiectelor ştiinţei profane decât principiului sacru, de aceea ne-am pomenit cu ordinul de sus – tocmai de la Sfântul Sinod – că ,,nu trebuie să ne opunem ştiinţei”, fără a-şi mai da socoteală dacă vestirile ştiinţifice, pretinse adevăruri, se conglăsuiesc, sau le aprobă ori nu Biserica Creştină Ortodoxă; care Sfântă Biserică cu dumnezeiescul ei glas, prin Sfântul Apostol Pavel zice: ,,Credinţa voastră să nu fie întru înţelepciunea oamenilor, ci întru puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 2, 5).

Pre care tălmăcind-o Sfântul Ioan Gură de Aur, iar Sfântul Teofilact mai prescurtând-o – pre această zicere – zice:

[2]. ,,Înţelepciune a oamenilor, pre înduplecătoarele cuvinte şi pre buna limbuţie o numeşte aicea Pavel”. Şi iarăşi:

,,Iar înţelepciune grăim întru cei depliniţi, înţelepciune însă nu a veacului acestuia, nici a stăpânitorilor veacului acestuia, a celor pieritori (stih 6).

Înţelepciune a veacului acestuia numeşte dumnezeiescul apostol pre învăţătura cea din afară, pentru că este vremelnică şi se stinge împreună cu veacul acesta; iar stăpânitori ai veacului acestuia numeşte pre înţelepţii şi scriitorii şi ritorii cei din afară”; cărora filosofi le spune verde Sfântul Apostol Pavel, că:

§ 4. ,,De se pare cuiva a fi înţelept în veacul acesta, facă-se nebun, ca să fie înţelept” (I Corinteni 3, 18).

Adecă dupre tâlcuire[3]: ,,Ori carele se mândreşte, sau se socoteşte că este înţelept, acela să se facă nebun, adecă, acela să necinstească şi să defaime pre omeneasca înţelepciune cea din afară, pentru ca să câştige pre înţelepciunea cea dumnezeiască. Căci precum sărăcia cea dupre Dumnezeu este slavă, aşa şi nebunia cea dupre Dumnezeu este înţelepciune”.

Şi de ce oare să defăimăm înţelepciunea lumii acesteia ?

De aceea zice: ,,Că înţelepciunea lumii acesteia nebunie este la Dumnezeu” (stih 19); adecă:

,,Înţelepciunea lumii, zice, la Dumnezeu este nebunie, nu numai căci aceasta nu trebuieşte la înţelepciunea cea adevărată şi dumnezeiască, ci şi pentru că o împiedică; fiindcă umflarea şi mândria, ce pricinuieşte la cei ce o au, nu-i lasă să se înveţe şi pentru aceasta îi face să rămână totdeauna întru neînvăţătura şi necunoştinţa adevărului. Pentru aceasta şi ca nişte nebuni şi fără de minte se prinde şi se vânează de înalt prea înţeleptul Dumnezeu, că scris este: cela ce prinde pre cei înţelepţi întru viclenia lor (Iov 5, 13); adecă[4], aici aduce apostolul mărturie de la Dreptul Iov, că omeneasca înţelepciune, la Dumnezeu este nebunie şi zice că întru tot înţeleptul Dumnezeu prinde pre cei înţelepţi din afară, filosofi, ca pre nişte nebuni, adecă, cu însuşi armele lor îi biruieşte şi cu toată viclenia lor îi vânează. Căci deşi se par ei a fi înţelepţi şi întru tot vicleni – cu sofismele lor şi cu mult împleticitoarele lor siloghismuri – dar înaintea lui Dumnezeu se vădesc că sunt nebuni şi fără de minte … Drept aceea cu viclenia aceea cu care ei socoteau că le ştiu toate, însuşi aceia s-au vădit că nu au ştiut nimica, ci sunt mai netrebnici şi mai necunoscători întru cele de nevoie şi mântuitoare, mai mult decât pescarii şi făcătorii de corturi”.

Pentru aceasta şi Domnul zice lor: ,,Pierde-voiu înţelepciunea înţelepţilor şi priceperea pricepătorilor o voiu strica” (Isaia 29, 14), fiindcă: ,,Au nu a făcut Dumnezeu nebună pre înţelepciunea lumii acesteia ?” (I Corinteni 1, 20); care însemnează[5] că o au arătat pre ea Dumnezeu că este nelucrătoare şi o au înprivelişcit (expus) că este nebună şi fără de minte, pentru că nu au putut să afle pre adevărata cunoştinţă de Dumnezeu”.

§ 5. De aceea, pentru ca să afle pre această adevărată cunoştinţă de Dumnezeu, Sfântul Vasilie cel numit Mare ,,cel ce cunoştea aşa de bine dialectica şi arta de a lega consecinţele cu principiile, încât nimeni nu se putea împotrivi raţionamentelor sale; erau aşa de bine înlănţuite, că era mai lesne a ieşi dintr-un labirint decât din ele. Ştia geometria, medicina şi alte ştiinţe, fiind încredinţat, atunci, că fără de acestea nu se poate distinge cineva, dar le dispreţuia ca pre unele ce erau nefolositoare unui om destinat pentru apărarea şi gloria religiunii”[6]: şi pentru aceea, zicem, luă calea pustiului.

Şi, ia să-l auzim pre el să ne spună singur, din ce motive a renunţat la literatura profană a deşertăciunii:

,,După ce am petrecut, zice[7], multă vreme în deşertăciune, după ce am cheltuit mai toată tinereţea în lucruri nefolositoare, pentru a înţelege învăţăturile înţelepciunii pre care Dumnezeu o numeşte nebunie (I Corinteni 1, 20); mă deşteptai în sfârşit ca dintr-un somn greu şi aruncai ochiul asupra adevăratei lumini a adevărului, adecă a Evangheliei. Văzui atuncea deşertăciunea înţelepciunii învăţaţilor lumii, care lucrează în zadar. Am plâns multă vreme pentru ticăloşia vieţii mele, şi în rugăciunile mele ceream ca să mă povăţuiască cineva şi să mă deprindă în regulile vieţii cuvioase”.

Şi pentru acest scop nu se adresă astronomilor filosofi, cărora cei de modă nouă le atribuie că posedă adevărul ştiinţific, ci pedestru doi ani călătoreşte prin pustiurile Siriei, Eghipetului şi prin alte părţi, spre a găsi vreun zdrenţăros îngropat în nisipul Mesopotamului pentru a-i arăta calea cea adevărată – a cerului.

§ 6. Dar poate se va zice că dispreţul arătat filosofiei lumii acesteia a fost numai o furie momentană. Nu. Căci iată-l ca episcop propovăduind sus şi tare şi zicând:

,,Oare mustra-voiu deşertăciunea celor din afară – a filosofilor – sau lăuda-voiu adevărul nostru ? Multe pentru fire au scris înţelepţii elinilor, şi nici un cuvânt al lor nu au stătut nemişcat şi neclintit, de vreme ce pururea cel de apoi pre cel mai dinainte de el îl surpă. Drept aceea noi nu avem nici o trebuinţă a vădi şi a surpa pre ale acelora, pentru că din destul sunt ei între dânşii spre a loruşi răsturnare … Că geometriile, adecă măsurările de pământ şi meşteşugurile cele aritmiceşti, şi iscodirile cele pentru cele tari şi mult vestita lăudăroasa astronomie – deşertăciunea cea cu multă îndeletnicire – spre ce fel de sfârşit s-au răzvrătit, dacă cei ce se sârguiesc întru acestea au socotit că şi lumea aceasta ce se vede împreună vecuitoare este cu Ziditorul tuturor, cu Dumnezeu ?

Ci atâta s-au făcut deşerţi cu socotelile sale şi s-au întunecat nepriceputa lor inimă, întru cât zicând că sunt înţelepţi s-au nebunit (Romani 1, 22).

Cu adevărat mulţimea înţelepciunii lumii le va aduce lor vreodată adăugire a osândirii celei cumplite, că atâta de ageri spre cele deşarte privind, de bună voie către priceperea adevărului s-au orbit. Căci cei ce măsoară despărţirile de loc ale stelelor şi dau înscris pre cele ce dintr-însele pururea se văd, şi pre cele ce despre partea cea despre miezul nopţii, şi pre acelea, câte împrejurul polului celui despre amiază zi fiind aşezate – unora sunt arătate, iară nouă necunoscute –, şi lăţimea cerului şi crugul cel cu zodiile prin milioane de părţi îl despărţesc, şi pre întoarcerile înapoi ale stelelor şi înfigerile şi plecărilor lor, şi la mişcarea tuturor cea spre cele dintâi cu iscodirea cea cu de-amănuntul au luat aminte, şi în câtă vreme fiecare din planete pre a sa înconjurare o împlineşte: unii ca aceştia, o meşteşugire din toate nu au aflat, ca să înţeleagă adecă pre Dumnezeu, Făcător a toate şi Judecător drept, aducând veşnică răsplătire pentru cele ce au lucrat întru această viaţă trecătoare”[8].

§ 7. Dar toate aceste adevăruri rostite de Sfinţii Părinţi la adresa rătăcirii filosofilor, fie prin osebitele sfintelor lor scrieri, fie întru tâlcuirile ce făceau Sfintei Scripturi, s-au găsit unii astăzi ca indirect să le submineze, spre a le ataca autoritatea, zicând[9]: ,,Aşa de mare a fost” nepăsarea noastră a românilor faţă de Sfânta Scriptură, că ,,n-avem până astăzi o traducere a ei cum se cade”.

Care va să zică, tot ceea ce s-a scris sau s-a tradus până acum pe limba românească – care spre a noastră învăţătură s-a scris tot ce s-a scris de cuvioşii Părinţii noştri – ar urma după înnoitorul teolog, ce se tânguieşte că nu-i tradusă bine Sfânta Scriptură, să zicem că au îmbătrânit vechile traduceri şi ca atare trebuie date la reformă.

Tot asemenea şi un altul de talia acestuia – care ni se pare că tot în urma lui calcă – zice că: ,,Cele 14 trimiteri ale Sfântului Apostol Pavel, tâlcuite de Teofilact (dar titlu de sfânt ce l-ai făcut dta ?), sunt traduse în româneşte de mitropolitul Veniamin Costache într-un stil foarte greu de înţeles astăzi”[10]. Aşa poate o fi, care şi întru adevăr este foarte grea de înţeles Sfânta Scriptură minţii celeia ce s-a îndopat cu senzaţiile lui Locke, cu bâiguielile lui Darwin, cu aiurelile lui Voltaire, Shakespeare, Vergil, Dante, Milton, Renan şi alţii, care încuibându-se în tranşeele minţii celor de moda nouă, de acolo, fără de sânge nu-i va putea scoate ca să primească Duh.

§ 8. Drept aceea, bine a zis Sfântul Grigorie Palama – tropologhiceşte tâlcuind cuvântul Domnului ce zice ,,că cu anevoie va intra bogatul întru împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 19, 23) – cum că ,,precum bogatul întru avuţii cu anevoie poate a se mântui, aşa şi cel bogat întru învăţăturile cele din afară, cu anevoie poate a se mântui; iar de le va lepăda pentru Hristos, ori măcar de le va întrebuinţa spre slava lui Dumnezeu şi pentru folosul aproapelui, poate se va mântui”.

Pentru aceasta porunceşte şi Sfântul Ioan Gură de Aur unele ca acestea către Părinţi zicând:

,,Nu căuta cum ai face ales întru învăţăturile cele din afară pre fiul tău, ci cum l-ai arăta pre el să defaime slava învăţăturii celei din afară în lumea aceasta: pre acestea nu le învaţă cineva de la dascăli, nici prin meşteşug, ci prin dumnezeieştile cuvinte”[11].

Şi fiindcă noii calendarişti, cum am zis, pun mare temelie pe ştiinţă şi pre care înălţând-o la cel mai înalt grad, îi lipesc părute adevăruri, pentru aceasta, ia să mai auzim ce ne spune marele profesor de filosofie, protosinghelul Eufrosin Poteca († 1859):