DISCURSUL

ţinut

în şedinţa Camerei de la 7 martie 1929

în

CHESTIUNEA PAŞTELUI

de

D-l Dr. N. LUPU

Bucureşti

Imprimeriile statului

1929

PARTEA I

Domnule preşedinte,

Domnilor deputaţi,

Urcând treptele tribunei azi, sunt stăpânit de o sfântă şi mare emoţie. Mă tem că în pricina care este pusă astăzi, pentru a o apăra pe umerii mei slabi, cu toată tăria convingerilor mele, cu toată dreptatea cauzei ce o apăr, datorită slabului meu talent, slabei mele puteri de convingere, poate nu voiu fi în stare să vă conving de adevăr.

D-lor deputaţi, urc la această tribună după 20 de ani de lupte politice, pentru prima dată dezbrăcat complet de haina politică. La poarta din vale a patriarhiei am lăsat haina mea politică pe ziua de azi.

Mă prezint înaintea d-voastre nu ca deputat, nu ca om politic, ci mă prezint ca un fiu credincios al Bisericii Ortodoxe a Răsăritului, ca un fiu al umilului preot, dintr-un umil şi depărtat sat al Moldovei.

D-lor deputaţi, dacă mă prezint aici, este o datorie imperioasă, pe care mi-a impus-o şi poziţia mea de reprezentant şi de reflex al ideilor şi credinţelor ce frământă massele, pe care mi-au impus-o şi strigătele acelea care vin din depărtata Basarabie, din Moldova, din Muntenia şi din Oltenia, cum voiu arăta, mi-au impus-o şi chinurile năbuşite şi ascunse, din tainice mânăstiri şi vechi chinovii ale ţării noastre. Vă rog să vedeţi în cele ce vă voiu spune şi o imagine reflexă şi o rază din aceste frământate dureri, din aceste mari chinuri, care astăzi stăpânesc marea mulţime a norodului şi clerului nostru.

D-lor deputaţi, aş dori ca astăzi, nici eu să nu vă văd cu ochii trupului, nici d-voastre pe mine, aş dori ca, transformat în spirit şi plutind deasupra acestei cupole, Adunarea să audă numai glasul sufletului meu, numai glasul convingerilor mele, căci numai aşa, poate, v-aş putea convinge pe d-voastre. Cu toată greutatea chestiunii am îndrăzneala să spun că, dacă d-voastre veţi binevoi a mă onora cu atenţia până la sfârşit, nu voiu coborî treptele acestei tribune decât convinşi – şi d-voastre ca şi mine – de dreptatea şi de măreţia cauzei pe care o apăr.

D-lor deputaţi în viaţa milenară a ortodoxismului român şi în viaţa de două ori milenară a Bisericii de Răsărit, poate că nu a fost niciodată o clipă mai grea şi un moment mai tragic. D-lor, nu se poate explica faptul că am ajuns aici, decât datorită unui fenomen foarte curios, dar real. Este, pe de o parte, indiferentismul în materie de credinţă, dar indiferentism al păturii conducătoare a ţării noastre, şi, din nenorocire, acest indiferentism a influenţat până şi păturile conducătoare ale Bisericii, cum vă voiu dovedi, iar, pe de altă parte, fanatismul profund, credinţa adâncă şi sinceră, care sălăşluieşte în sufletul poporului român. Din cauza acestei neînţelegeri, am ajuns astăzi aici. Sper că după lămuririle pe care vi le voiu da, după faptele grave pe care le voiu aduce aici, veţi fi convinşi şi vom putea să aducem soluţiunea, măcar că prezenţa mea aici este în ceasul al doisprezecelea. De ce este aşa de tardivă ? Chestiunea, cum vă voiu arăta, pe mine mă frământă mai de mult, dar am adus-o astăzi aşa târziu ca să nu fiu învinuit că am vrut să aţâţ massele, că am vrut, cum îmi spunea un înalt prelat ,,să torn gaz peste foc !” Nu, d-lor ! După instinctul, după vederea mea, care poate fi deosebită de a d-voastre, sunt oameni cu instincte, nu numaidecât superioare, dar deosebite. Eram odată acasă la d-l profesor Iorga şi d-sa îmi spunea că nu ştie unde miroase a jăratec. Vă aduceţi aminte, d-le profesor, în a patra odaie, în adevăr, era jăratec. În domeniul moralei se văd asemenea fenomene: unii văd ceea ce alţii nu văd. Solon, la Atena, a fost taxat de nebun, înainte de a dezlănţui războiul cu perşii şi a obţine victoria de la Salamina; Galileu a fost ars pe rug; deşi toţi oamenii Bisericii, toţi prelaţii şi toţi oamenii de ştiinţă spuneau că pământul nu se mişcă, el spunea: ,,e pur si muove”.

Poate că o situaţie analoagă să fie dată şi să apese asupra mea, ca eu să văd ceea ce alţii nu văd şi să fiu nevoit, cu slabele mele convingeri, să vă fac şi pe d-voastre să vedeţi cum văd eu (Ilaritate pe băncile majorităţii). Şi acest râs al d-voastre dovedeşte puternicul indiferentism şi totala neştiinţă a d-voastre.

Pascalie ! Câţi dintre d-voastre ştiu ce este aceea Pascalie ? Poate acum pentru prima dată în viaţa d-voastre aţi auzit de cuvântul Pascalie (Ilaritate pe băncile majorităţii).

Cu toate acestea, d-lor, Pascalia este orânduirea aşezării Sfintelor Paşti, făcută în Sinoadele şi Consiliile Ecumenice ale Bisericii noastre şi care figurează la sfârşitul tuturor psaltirilor şi care e considerată de credincioşii ortodocşi ca având aceeaşi valoare morală ca şi cele 10 porunci, ca şi Crezul şi toată învăţătura Bibliei. De la Consiliul Ecumenic din Niceea – şi vă voiu spune acum ce a fost acel consiliu – de la anul 325 d. Hr. şi până acuma, nimeni, în cei 16 secoli de existenţă a Bisericii Creştine Ortodoxe, nimeni de atunci şi până acum n-a îndrăznit să calce Pascalia şi orânduirile ei. E lesne de înţeles pentru ce:

La Niceea, la 325 după Hristos, s-au adunat, d-lor deputaţi, 318 Sfinţi Părinţi ai Bisericii Ortodoxe. Au venit cea mai mare parte în cârji, toţi cu răni sângerânde, după ultima persecuţie şi cea mai teribilă a cezarului roman. Acolo, la Niceea, în micul orăşel al Asiei Minore, acolo a fost prima victorie a creştinismului; acolo s-a ridicat pentru prima dată Biserica Creştină deasupra pământului, pentru că până atunci toate erau sub pământ; acolo a vorbit Sfântul Nicolae din Myra Lychiei, acel bătrân bogat care şi-a împărţit averea la săraci. Acolo a fost Sfântul Spiridon, făcătorul de minuni; Sfântul Atanasie cel Mare, pe atunci diacon de Alexandria, acolo s-a stabilit Crezul nostru, ,,într-o Sfântă, Apostolicească şi Sobornicească Biserică”; acolo s-a stabilit dogma Sfintei Treimi, una şi nedespărţită din proba Sfântului Spiridon care a luat o cărămidă şi care a arătat: spiritul – focul se ridică în sus, apa cade jos, pământul rămâne, iar cărămida ca şi înainte este una şi nedespărţită. La Niceea s-a separat pentru prima dată, iudeo-creştinii de iudeii adevăraţi.

Până la 325 se serba în Biserică sâmbăta, iar nu duminica. Până la 325 se serba Paştele nostru odată cu Paştele evreiesc. Şi de atunci s-a despărţit şi această normă a mers din veac în veac, din an în an, stabilind ceva imuabil în viaţa Bisericii şi a ortodoxismului.

D-lor deputaţi, mă veţi întreba: dar ce ? D-ta fecior de preot şi trecut prin ciurul dizolvant al credinţei, care este ştiinţa – pentru că sunt doctor în medicină – d-ta eşti mai învăţat decât Sfinţii Părinţi ai Bisericii de astăzi ?

D-lor deputaţi, eu am trecut printr-o tragedie sufletească care m-a pus în poziţiune de a fi astăzi înaintea d-voastre.

Eram student, citisem cărţile lui Buckner, disecam cadavre, vedeam tainele interne ale trupului uman, studiasem geologia, pierdusem credinţa. Acasă când m-am dus, la părintele meu bătrân, i-am spus din tainele ştiinţei, şi lacrimi mari au curs pe barba lui şi a spus mamei: ,,Ne-am pierdut copilul !” De atunci m-am jurat să nu m-ating de ceea ce e sfânt şi formează patrimoniul cel mai intim al credinţei poporului nostru … (adresându-se către d-l deputat D. Ionescu-Botoşani). D-ta râzi de această aşa de mare zbuciumare a sufletului meu. Dacă vrei să râzi, du-te mai în fund, dar nu râde chiar în faţa mea.

D-l D. Ionescu-Botoşani: Râd de bucurie că vă văd odată sincer.

D-l D. Dobrescu: Sfântul Nicolae Lupu.

D-l Dr. N. Lupu: D-ta m-ai văzut acum pentru prima dată în viaţa d-tale; du-te de râde în fund.

D-lor, această credinţă stabilită la Niceea este imuabilă pentru toţi, este o dogmă recunoscută de toţi capii Bisericii.

Voiu fi nevoit, în cursul cuvântării mele să vă fac multe citaţii deşi nu stă în obiceiul meu; însă, pentru a vă convinge într-o chestiune de o atât de mare importanţă, sunt obligat să citez.

Iată, d-lor, în anul 1920, Î.P.S. Mitropolit Miron Cristea – atunci nu era patriarh – a scris o broşură sau a făcut un raport către Sf. Sinod, în care zicea:

,,Cunoaştem că Biserica Ortodoxă, una, sfântă, sobornicească şi apostolească, şi-a lămurit dumnezeiasca învăţătură şi şi-a alcătuit regulile de drept canonic, de care se cârmuieşte prin purtarea de grijă a Sfintelor ei Soboare de a toată lumea. Acestor învăţături, şi îndeosebi celor privitoare la credinţă, Sfintele Soboare le-au dat o tărie veşnică, pentru că le-a pus şi sub pecetea Duhului Sfânt – care a luminat numitele Soboare prin starea Lui de faţă într-un mod nevăzut – şi sub garanţia frăţeştei înţelegeri a întregului episcopat creştin, care le-a statornicit şi le-a făcut de obşte în toată lumea creştină, prin votul şi semnătura lui; iar normele de drept canonic asemenea s-au bucurat de cea mai mare autoritate. Sub aceste peceţi şi-a primit moştenirea ortodoxă, de la naşterea ei, Biserica naţională a neamului românesc, care şi-a păstrat-o apoi în cursul veacurilor cu toată scumpătatea şi şi-a iubit-o şi înflorit-o ca pe o comoară sfântă a sufletului românesc, păstrând-o neatinsă până în ziua de azi.

Iar mai departe:

Faţă cu aceste stări de lucruri, am socotit de datoria Bisericii noastre Ortodoxe din România Mare, să aibă ea cea dintâi cuvântul public de desluşire în chestiunile acestea, ca una care în vremurile grele ale stăpânirii turceşti a făcut cele mai nepreţuite jertfe pentru Ortodoxia întregii creştinătăţi de Răsărit.

În privinţa menirii ei, frăţiile voastre ştiţi că Biserica Ortodoxă de Răsărit nu trăieşte pentru ea, ci ca să slujească neamurilor printre care se află în numele Mântuitorului Hristos, care a apărat adevărul şi drepturile vieţii şi a murit pentru ele.

Noi, căpeteniile ei, prin urmare, n-avem dreptul să ne punem credincioşii în luptă cu adevărul – ca în cazul bunăoară al calendarului iulian – şi nici n-avem datoria să ne robim literei din trecut cu preţul abaterii credincioşilor noştri de la calea muncii, culturii şi a adevăratei moralizări – ca în cazul multelor zile de nelucrare – pentru că Însuşi Mântuitorul ne-a lămurit, cum că ,,nu e omul făcut pentru sâmbătă, ci sâmbăta pentru om”. Datoria noastră deci este să nu pogorâm Biserica lui Hristos la servirea lenevirii, ci e să o păstrăm de-a pururi numai în slujba adevărului şi a adevăratei moralizări, pentru că Mântuitorul a întemeiat-o, ca prin ea ,,lumea viaţă să aibă şi mai mult să aibă”.

Pentru aceasta, spre a se înlătura unele nepotriviri dintre rânduielile noastre ortodoxe şi dintre cerinţele grabnice şi adevărate ale vremurilor în care trăim, socotim că a sosit timpul, să ne luăm cu toţii curajul şi răspunderea discutării şi a dezlegării lor.

Cum însă sfânta noastră Biserică Naţională nu este decât un mădular al Bisericii Ortodoxe, una, sfântă, sobornicească şi apostolească, din care fac parte azi într-o egală măsură toate Bisericile Ortodoxe Naţionale ale diferitelor state ortodoxe, noi ierarhii şi teologii români, nu avem după canoane altă cădere în privinţa aceasta, decât să alegem chestiunile bisericeşti, care vor trebui revizuite, să le studiem din vreme, cu toată pătrunderea şi cu toată evlavia creştinească, ca nu cumva socotindu-ne înţelepţi ,,să facem naufragiu dinspre cele ale credinţei”, ca apoi, după ce le vom fi pregătit astfel, să le supunem spre hotărâre Soborului General al tuturor Bisericilor Ortodoxe surori.

De la calea aceasta nu ne putem abate, întâi, pentru că suntem datori după porunca Sfintei Scripturi, ,,să păstrăm unitatea duhului, întru legătura păcii” şi al doilea, pentru că o singură Biserică Ortodoxă nu e bine să schimbe uşor şi cu de la sine putere, fie chiar numai pentru hotarele ei, moştenirea ortodoxă, pe care o are în decomun sau în indiviziune cu celelalte Biserici surori, ci trebuie să facă toţi paşii posibili pentru a revizui cele de lipsă în comun acord cu întreaga Biserică Ortodoxă.

La 1920 era deci, după părerea Prea Sfinţitului Patriarh Miron Cristea, vreo 9 chestiuni, a căror rezolvare depindea de Soborul a toată lumea creştină. Printre ele era şi înlocuirea calendarului iulian cu a celui gregorian sau cu un altul mai nou şi mai exact ştiinţificeşte ca acesta din urmă.

O unificare reclamată şi de marile interese ale ţării.