Pagini din Istoria Sfintelor Mânăstiri Neamţu şi Secu (VII)

scrisă de schiarhimandritul Andronic Popovici

 

Fragment despre înnoiri şi ctitorii la Mânăstirile Neamţu şi Secu şi Schiturile Vovidenia şi Sihăstria Secului

Iar părintele arhimandrit şi stareţ Gherasim, voind să aducă după cât se va putea iarăşi la starea cea dintâi mânăstirea, s-a apucat şi a pus în lucrare ca să se săvârşească la loc zidirile ce le-a sfărâmat arhimandritul Dionisie, şi a pus de a zugrăvit toată casa trapezei obştii foarte frumos, şi s-a apucat ca să facă meremet[1] şi soborniceştii Biserici a Înălţării, însă numai cât a început a strica acoperământul vechi să o acopere cu tablă de aramă şi a început a-şi aduce materialul, şi îndată s-a pornit balaurul iadului, diavolul, cu toate puterile prin slugile sale şi a oprit lucrul şi a prăpădit materialul tot întru acest chip:

În anul 1859, domnul Moldaviei Alexandru Cuza, prin ofisul sub nr. 121 a pus îndatorire ministrului bisericesc de a trimis în Mânăstirea Neamţului o comisie, înjghebată de cinci persoane mireni, adică Alexandru Tiriachiu – ministrul cultului, Iancu Ghica – adjutant domnesc, Grigorie Cozadin, Scarlat Pastia, Costică Cerchez – secretar, şi două persoane din partea clerului, însă nu rânduiţi de chiriarhul ţării după canoanele Bisericii, ci numai de satana rânduiţi şi de ofis numite şi anume: Melhisedec[2] arhimandritul, rectorul Seminariei de Huşi, şi protoiereul Dimitrie Mateiaşi, rectorul Seminariei de Roman.

Aceştia cu toţii, însoţiţi cu comandirul de jandarmi al districtului ţinutului Neamţu, au sosit fără de veste la Mânăstirea Neamţului în 11 iunie, nu spre închinare, ci spre prădare; şi mergând cu toţii drept în chilia stăreţească, şi spunând părintelui arhimandrit Gherasim, stareţul actual, misia lor, stareţul le-a vorbit cele de cuviinţă, hotărând că nu le dă averea mânăstirii; iar dacă guvernul voieşte să o ia, apoi numai prin putere o va lua, căci soborul nu are arme să-i stea împotrivă; şi auzind acestea numiţii comisari, îndată cu repejune au trimis porunci ca să adune tot soborul de la Mânăstirea Secului şi de pe la Schiturile Vovidenia, Pocrovul, Sihăstria Secului şi Sihla, la Mânăstirea Neamţului. Şi după ce s-au adunat, îndată au poruncit de s-a tras clopotul cel mare, ca să meargă cu toţii la trapeză. Însă până a nu intra soborul la trapeză, mai întâi a pus comandirul jandarmi la uşa trapezei în rând ca marşrut[3]; şi aşa printre jandarmi a intrat soborul în trapeză, rămânând jandarmii la uşă.

Deci adunat fiind tot soborul, s-a suit în amvonul trapezei (unde se citea cuvântul lui Dumnezeu către sobor) Alexandru Tiriachiu ministrul şi cu Grigorie Cozadin, şi a citit în auzul tuturor ordinul domnesc cel pentru prădarea mânăstirii, asupra căruia părintele stareţ Gherasim a dat răspuns că „soborul nu se împotriveşte ocârmuirii, fiindcă are mai vârtos şi poruncă apostolică, de a se supune stăpânirilor celor mai înalte; dar ne pare rău de aceasta, că vedem adunare care nu este nici de cinstea soborului şi nici de a unui guvern creştin, fiindcă stau jandarmi la uşa trapezei, puşi în rând ca marşrut, care lucrare dă înţelegere fiecărui privitor ca şi cum soborul nu ar voi să se supună stăpânirii”. Şi auzind acestea comisarii, îndată ministrul a început ca un leu a striga din amvon cu mânie asupra stareţului şi a-l înfrunta în faţa soborului cu multe feluri de cuvinte scandaloase zicând că nu este trebuinţă lui de a lua seama lucrărilor comisiei domneşti, căci ea poate face orice va voi. Şi altele multe a mai zis, care sunt publicate prin adaosul Buletinului Oficial al Moldaviei, nr. 63 din luna august 1859.

Apoi ieşind din trapeză aşa mânioşi şi însoţiţi cu jandarmi, au început a pecetlui uşile prin mânăstire, adică cancelaria – în care erau actele lucrătoare –, biblioteca – unde se păstrează hrisoavele şi toate documentele ctitoreşti şi cărţile cele de vânzare –, pirgul[4] cel mare – unde este toată arhiva şi biblioteca cea veche a mânăstirii, în care se păstrează cărţile vechi în mai multe limbi, şi tălmăciri de prin alte limbi în limba moldovenească încă netipărite –, cancelaria cămării, şi însăşi toată cămara chinoviului; însă mai întâi au luat din ea lada cea de fier, în care se păstrau toţi banii mânăstirii şi 15.000 de galbeni austrieci; erau numai aur, pregătiţi pentru meremetul soborniceştii biserici a Mânăstirii Neamţului; iar 400 de galbeni pentru înnoirea schitului Orgueştii, care se lucra.

Şi mare deosebire se înţelegea de la păgânia turcilor până la aceşti prădători: căci în anul 1821, când erau volintirii în Mânăstirea Secului, atunci la Mânăstirea Neamţului, precum am scris în istorisirea stăreţiei părintelui arhimandrit Ilarie, s-au fost pus spre pază turci; iar la ridicarea lor din mânăstire, părintele stareţ Ilarie a scos să le dea 400 de galbeni bacşiş, iar turcii nu au voit să primească, zicând că mulţi mănâncă de la mânăstirea aceasta, şi ei au blestem de la proorocul Mohamed să nu ia de la case obşteşti, ci mai ales să dea. Şi încă spre dovadă au făcut cu a lor cheltuială vreo câteva zile mese cu peşte pentru tot soborul lavrei. Iar aceşti comisari volterişti şi calvinişti şi luteranişti[5] au dezbrăcat pe Mânăstirea Neamţului şi pe cele alte de averi zicând că suntem de un sânge cu italienii.

Iar după acestea însuşi ministrul Tiriachiu, cu o pornire foarte furioasă şi cu tot dispreţul, a luat din mâinile stareţului şi cheia care era de la lada cu banii lavrei, fără să-l mai întrebe ceva cu blândeţe, şi îndată a pus străjeri jandarmi, atât pe la numitele locuri, cât şi primprejurul mânăstirii, ca nici un călugăr să nu poată ieşi afară altfel fără numai prin ştirea ministrului şi a comandirului de jandarmi. Şi aşa, prin acest fel de forme, Tiriachiu, Kogălniceanu, Cozadin, Cerchez, Ghica, Ciulei, Borie, Panu, Pastia, Vârnav, Cuza, Roset şi alţi cinovnici[6] şi ştrengari, cei mai înjosiţi şi lepădaţi de Dumnezeu, cu crucile şi răscrucile în gură, fără de nici o frică, spurcaţii şi nelegiuiţii, au prădat desăvârşit sfintele mânăstiri şi au făcut turme, cirezi şi herghelii din vitele călugărilor.

Apoi tot această nelegiuită comisie, îndată a pus în mânăstire şi o altă osebită ocârmuire – fără de ştiinţa chiriarhului şi împotriva sfintelor canoane ale Bisericii Pravoslavnice, care hotărăsc ca în mânăstire de monahi numai o începătorie să fie, iar nu două –, căci a pus un comitet, întărit cu act din partea ministrului cultelor, sub titlul de administrativ, izbind comisia cu informarea acelui comitet chiar în demnitatea chiriarhului şi a lavrei, fără să mai poarte vreun respect şi către stareţul legiuit şi să nu facă conrupţie soborului, neluând ei seama că la tagma monahicească nu se încap nicidecum a fi alţi administratori afară de stareţul şi de duhovnicii soborului. Şi îndată acel ticălos comitet şi-a făcut pecete osebită de a soborului şi a început a se amesteca în lucrările duhovniceştii rânduieli şi documentele cuvenite numai demnităţii stareţului, neîntrebând de nimic pe stareţul şi necerându-şi sfătuire; ba încă la atâta obrăznicie a ajuns, că i-a trimis stareţului şi adresă cu invitare, ca numaidecât să oprească de liturghisit pe duhovnicii care nu ascultă de poruncile comitetului.

După aceasta domnii comisari, voind să stingă pomenirea călugărilor ce s-au ostenit în sfintele ascultări chinoviale, şi pentru ca urmaşii monahi care după vremi vor fi în mânăstire nici să nu mai ştie ce administraţie şi ce regulă a avut acest numeros sobor, au încărcat toate delele[7] din arhiva mânăstirii, în număr de 1189, cuprinzătoare de contracte, de condiţii şi de altele felurite înscrisuri începătoare din anul 1778, şi altele 264 de dele, cuprinzătoare de toate semile[8] Lavrei Neamţului, de primiri şi de cheltuieli, întărite, încredinţate, ... şi pecetluite, şi altele 76 de condici de semile soborului Lavrei, legate cu mucava şi controlate, începătoare în anii 1780 – potrivit poruncii domnescului ofis sub nr. 171, care este publicat prin buletinul oficial nr. 47 în anul 1859 iunie 11 zile[9] –, ba încă pe cele mai din urmă condici însuşi ticălosul comitet noaptea încărcându-le pe din dosul cămării lavrei, ca să nu simtă soborul, în vremea privegherii Sfântului Marelui Ierarh Neculai, le-au trimis la ministrul bisericesc de care era înjghebat numitul comitet (adică: Sofronie Vârnav, Ieremia Zane, Antim, Timothei, Petru Gheorghiu, Anastasie Racliş, cu tovarăşii lor).

 

* * *

 

Să vedem o altă relatare a acestui eveniment, pentru cei cărora nu le vine să creadă ce ne istoriseşte arhimandritul Andronic, sau pentru o întărire a cuvintelor lui. Iată ce spune arhiereul Veniamin [Pocitan] Ploieşteanul, vicarul Sfintei Mitropolii a Ungro-Vlahiei, în Momente din viaţa şi activitatea lui Melchisedec între anii 1856-1861, Bucureşti 1936, p. 61-63:

 

IV. Arhimandritul Melchisedec membru în comisiunea pentru secularizarea averilor mânăstireşti. – Cuza-Vodă, încă din primul an al suirii sale pe tron, ia măsuri pentru administrarea averilor mânăstireşti. În acest scop numeşte o comisiune, din care făceau parte: Alex. Teriachiu, ministrul cultelor, Scarlat Pastia, arhimandritul Melchisedec, rectorul seminarului de Huşi, icon. Dimitrie Matcaş, rectorul seminarului de Roman şi alţii, iar ca secretar era Const. Cristodulo-Cerchez, un şef de secţie de la departamentul cultelor.

La 12 iunie, 1859, comisiunea se duce la Mânăstirea Neamţului, care avea nu mai puţin de 75 de moşii. Crezând că călugării se vor împotrivi sau vor face gâlceavă, membrii comisiunii au venit, însoţiţi şi de un pluton de jandarmi, sub comanda căpitanului Cananău de la Piatra-Neamţ. Ajungând la mânăstire, au chemat la trapeză, pe stareţ, împreună cu soborul, cărora, ministrul le-a cetit decretul domnesc de secularizare[10], invitând pe stareţ, ca să predea totul în primirea comisiunii, mai adăugând, printr-un mic discurs, cum că părinţilor o să le fie de acum mai bine, căci guvernul o să poarte grijă de mânăstire, în special de masa călugărilor, pentru ca ei să nu-şi mai piardă vremea cu cele materiale, ci să-şi caute numai de cele duhovniceşti, pentru mântuirea sufletului. Melchisedec a ţinut şi el o lungă cuvântare, sfătuind soborul la supunere către stăpâniri şi la răbdare, pe care a încheiat-o cu cuvintele: Certând ne-au certat Domnul, dar morţii nu ne-au dat[11].

La invitarea comisiunii de a preda totul, stareţul a răspuns: ,,Nu dau nimic. Averea este a Maicii Domnului, nu a mea. După cum, când am venit la mânăstire n-am adus nimic, aşa nu pot da nimănui nimic; dar, dacă guvernul, cu puterea ce-o are, găseşte aşa de cuviinţă, s-o ia”. Comisiunea a procedat apoi la inventariere şi la luarea pe seamă a întregii averi mânăstireşti, lucru care a ţinut cam vreo şase luni. Căpitanul Cananău, cu jandarmii lui, văzând că părinţii călugări sunt oameni cu minte, paşnici şi supuşi stăpânirii, s-au întors înapoi la reşedinţa judeţului, de unde veniseră.

Comisiunea orânduită de minister, fireşte, era fără consimţământul mitropolitului, care nu voia să audă de amestecul statului în averea bisericilor. Ca urmare, mitropolitul Sofronie, la 10 septembrie, 1859, trimite o anafora domnitorului, temeinic alcătuită, care avea ca moto: Fiule Timotei, priveghează în toate, pătimeşte rău, fă lucrul evanghelistului, îndeplineşte-ţi bine slujba ta (II Timotei 4, 5) şi prin care protestează energic, că s-a trimis ,,o comisiune între care sunt şi două persoane bisericane, ca să ia administrarea averilor mânăstirilor chinoviale: Neamţul, Secul, Varatecul, Agapia, Adamul şi Vorona”[12].

La 20 septembrie, Manolachi Costachi Epureanu, preşedintele cabinetului, venind la mitropolie, în faţa mai multor persoane, adresează mitropolitului următoarele cuvinte: ,,Măria sa, domnitorul, m-a trimis ca să vă spun, că nu vă primeşte această anafora şi să v-o arunc în obraz şi pe viitor, să vă mărginiţi cu asemene, căci veţi păţi de la înălţimea sa, ca un monah prost”.

Mitropolitul răspunse: ,,Te rog să arăţi înălţimii sale că, smerit mulţămesc, dar nu voi înceta de a-mi împlini datoria”.

În primăvara anului 1860, martie 24, mitropolitul face o adresă şi onoratei comisiuni, căreia se plânge că ,,au intrat în Mânăstirea Neamţului cu jandarmi, au sechestrat înzestrările şi averile chinoviilor, au pecetluit chilii, cămări, biblioteci, gherghire[13]; au înlăturat autorităţile legiuite şi canonice; au înlăturat aşezămintele legiuite lucrătoare, au înfiinţat comitete. Au dezbrăcat chinoviile de toate drepturile, au ridicat arhivele cu tot soiul de acte şi lucrări, atât acele ce sunt ale administraţiei, cât şi pe acele privitoare la lucrările duhovniceşti; au luat cheile de la gherghirele cu documentele moşiilor chinoviale, au pus străji de jandarmi pe dinlăuntru şi pe dinafară, spre a opri comunicaţia şi relaţia între sobornici şi societate; căci nu putea ieşi, fără biletul comandantului sau fără un înadins jandarm, care-i trecea prin străji: stareţii, stareţele, depărtaţi din autoritatea lor legiuită canonică; unii din monahi părăsesc mânăstirea şi fug în lume, alţii surghiuniţi de comisie şi de comitetul ei; înzestrările moşiilor şi a mânăstirilor, averile şi vitele: boi, vaci, oi, cai, bivoli, bivoliţe şi altele, se vând, le cumpără şi unii din comisari, fiind lipsă mare de bani în ţară”[14].

Comisiunea ia act de adresă şi lucrează înainte, după porunca domnitorului şi a guvernului său.

 

Mai târziu, fiindcă s-a împotrivit secularizării averilor mânăstireşti, mitropolitul Sofronie Miclescu va fi surghiunit din scaun de Cuza şi trimis la mânăstire, ca simplu monah. Zdruncinat sufleteşte şi deosebit de mâhnit de cele ce se petreceau în vremea sa, mitropolitul trece la Domnul în mai 1862.

 


[1] Lucrare de reparaţie sau de întreţinere.

[2] Melhisedec Ştefănescu (1823-1892), deputat în divanul adhoc din 1857, ministru al cultelor în guvernul Kogălniceanu (1860), membru în comisia pentru secularizarea averilor bisericeşti din 1862, numit locţiitor de episcop şi apoi episcop de Al. I. Cuza – episcopii numiţi de domnitor au fost socotiţi necanonici –, participant la Congresul de la Bonn (1875), unde s-a pus problema unirii dintre vechii catolici (care respingeau infailibilitatea papei care fusese promulgată dogmă a Bisericii Catolice la Conciliul Vatican I din 1870) cu protestanţii şi ortodocşii, şi susţinător al acestei uniri, promotor şi apărător al autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române faţă de Patriarhia Constantinopolului, menţionat în documentele masonice în anul 1870, ca făcând parte dintr-o lojă din Ismail.

El a făcut parte dintr-o generaţie de oameni luminaţi, învăţaţi, dăruiţi – dintre care putem aminti pe Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, C.A. Rosetti, Nicolae Bălcescu (aproape toată generaţia paşoptistă), scriitori şi artişti de renume, ca şi ierarhi ai Bisericii – care au simpatizat cu ideile venite din Apus în defavoarea credinţei ortodoxe; oameni cu o personalitate strălucitoare, efervescentă, care au lăsat în urmă atât fapte de ispravă, cât şi fapte dintre cele mai reprobabile. Astăzi, istoriile oficiale îi zugrăvesc în culorile cele mai vii, scoţându-le în evidenţă faptele de ispravă şi băgând sub preş sau chiar îngropând cu totul faptele reprobabile, ca şi comportamentul desfrânat, imoral pe care l-au avut de-a lungul vieţii. Istorii precum cea a părintelui Andronic ne pun înaintea ochilor fapte necunoscute nouă până în prezent, care răstoarnă practic ceea ce am învăţat în şcoală despre aceste personalităţi ale neamului nostru.

[3] Mersul unui tren de marfă pe distanţă lungă, fără a lăsa sau a lua vagoane pe parcurs; aici, cu înţelesul de cordon de jandarmi.

[4] Turn de apărare, fortăreaţă.

[5] Adică, adepţi ai lui Voltaire, Calvin şi Luther.

[6] Funcţionari de stat de rang inferior.

[7] Delă, dele, adică teanc de hârtii, dosar.

[8] Plural al cuvântului seamă, care înseamnă socoteală, rost, cont.

[9] În realitate, în acest moment a început secularizarea averilor mânăstireşti. Va dura câţiva ani până când comisia însărcinată cu secularizarea averilor, sau mai bine zis cu jefuirea mânăstirilor, va face inventarierea bunurilor mobile şi imobile pentru a şti exact cât trebuie jefuit ...

[10] Deci a existat, într-adevăr, un decret domnesc de secularizare încă din iunie 1859.

[11] Potrivit Psalmi 117, 18.

[12] Să remarcăm că, dintru bun început, secularizarea a început cu mânăstirile chinoviale, nu cu cele închinate, precum se spune astăzi, fiindcă este mult mai convenabil, că domnitorul Cuza ar fi luptat împotriva abuzurilor egumenilor greci şi a altor străini care profitau de bunătatea, dărnicia şi milostivirea domnitorilor români.

[13] Beci sau cameră boltită, construită din piatră, ascunsă în pivniţă ori aiurea, în care se ascundeau odinioară obiectele de preţ spre a fi cruţate de incendiu sau de jaf.

[14] Documente foarte importante pentru istoria Bisericii şi a naţiunii române, Iaşi, Imprimeria Adolf Bermann, 1866. A se vedea şi Ştefan Berechet, ,,Dovezi noi asupra secularizării averilor mânăstireşti”, Biserica Ortodoxă Română 1892-1893, p. 1041 şi 1925, p. 75-78 şi 475-479.