Frânturi de istorie duhovnicească (I)

Cum şi-a părăsit scaunul mitropolitul Veniamin Costachi

 

Iată faptele după Manolache Drăghici, care, fiind un mare şi entuziast partizan al lui Mihai Sturza, nu poate fi bănuit de părtinire:

 

,,Către al şaselea an apoi al domniei lui Mihai Sturza au urmat abdicarea mitropolitului Veniamin din scaunul păstoresc al chiriarhiei Moldovei, care împrejurări au tras asupra lui vodă şi nemulţumirea poporului până la clasa cea mai de jos, pentru că îl iubea pe mitropolit toată ţara ... Motivul pe care moderaţii îl presupun că ar fi căşunat catastrofa aceasta a ieşirii lui din scaun, se dă asupra desfiinţării dritului bisericesc deasupra moşiilor mitropoliei, care urma a trece înPC. Franturi de istorie duhovniceasca I administraţia vorniciei bisericeşti, rămânând mitropolitul şi episcopii mărginiţi numai la acele două şeptimi de astăzi.

Lucru ce ar fi supărat la suflet pe Veniamin să vadă operându-se sub ochii săi curatoria Moldovei, fiind el în scaunul acela cu deplină stăpânire 40 de ani în şir, îngrijind de averea bisericească fără ca să-l tragă cineva de mânecă ... şi nu pentru ambiţia sa, nici pentru folosul său, fiind cu totul neinteresat, decât pentru sărăcimea care trăgea din venitul acelei case printr-însul, ce nu-i ajungea de multe ori a-i îndestula, dezbrăcându-se şi de hainele ce purta pe trup ca să le deie când nu mai aveau bani în casă, în atâta grad de milostivire se afla el pentru săraci. Acest arhiereu a fost modelul smereniei şi al blândeţelor între episcopii Moldovei”.

De ce trebuia să iasă averea bisericească din astfel de mâini şi într-ale cui trebuiau să ajungă, să zicem că nu ştim. Dar Veniamin Costachi ştia, şi din această pricină i-a plăcut mai bine să se facă călugăr la Mânăstirea Slatinei, decât să rămâie mitropolitul Moldovei.

,,Luarea de ziuă bună a mitropolitului Veniamin de la norod a fost o scenă din cele mai jalnice, care se poate închipui. Toată mitropolia era un iarmaroc plângător. Bătrânul cu uşile deschise primea pe fieştecare în mijlocul salonului, îl îmbrăţişa şi plângea, cerându-şi iertare de orice ar fi greşit el norodului cât au şezut el pe scaun şi zicând: Oameni buni, iertaţi-mă ! Iertaţi-mă, fiii mei ! Iertaţi, creştinilor, pre smeritul monah Veniamin, care nu duce astăzi cu sine din această slavă ce au avut, decât păcatele ce le-au făcut în lume !”

Şi culmea e că ,,vodă şi doamna, mai târziu, am mers şi ei de l-au salutat, despărţindu-se după o lungă convorbire, foarte întristaţi amândoi”.

,,În faptul zilei, când lumea se liniştise puţin, Veniamin în trăsură deschisă, escortat de un pluton de lăncieri, trecea bariera Păcurarului şi se îndruma spre Slatina, unde i-au fost sfârşitul vieţii”.

 

Manolache Drăghici, Istoria Moldovei pe timp de 500 de ani, Iaşi, 1857, II, p. 203-206.