Tâlcuiri la Vechiul Testament

Omiliile Sfântului Grigorie cel Mare la

1. Este obişnuit pentru discursul profetic ca mai întâi să vorbească despre persoana care prooroceşte, timpul şi locul, iar apoi să înceapă a vorbi despre taine, în scopul de a arăta adevărul cu mai multă siguranţă, sădind întâi rădăcina istoriei, iar apoi oferind roadele duhului prin semne şi alegorii. Astfel, Iezechiil îşi precizează vârsta, spunând: ,,Şi a fost în anul al treizecilea în luna a patra, în ziua a cincea a lunii” (Iezechiil 1, 1). El indică, de asemenea, locul: ,,Eram eu în mijlocul robiei la Râul Hovar şi s-au deschis cerurile şi am văzut vedenia lui Dumnezeu”. Proorocul interpolează la fel timpul, spunând: ,,În ziua a cincea a lunii, acesta era anul al cincilea al robiei împăratului Ioachim” (Iezechiil 1, 2). Cu scopul clar de a identifica persoana, el ne spune chiar familia: ,,S-a făcut cuvântul Domnului către Iezechiil feciorul lui Vuzi preotul” (Iezechiil 1, 3).

2. Însă prima întrebare care ne vine în minte este, de ce un om care până acum nu a vorbit începe prin a zice: ,,Şi a fost în anul al treizecilea” ? Deoarece cuvântul ,,şi” este o conjuncţie, şi noi ştim că el uneşte două cuvinte. Aşadar, de ce spune un om care nu a vorbit: ,,Şi a fost”, când nu există nici un cuvânt înainte cu care să unească începutul cuvântării sale ? Prin urmare, trebuie să înţelegem că, aşa cum noi percepem lucrurile materiale, aşa şi simţurile proorocului percep adevăruri spirituale pe care noi nu le vedem, fiind ignoranţi. Deci, se întâmplă că lucrurile interioare sunt unite în minţile proorocilor cu cele exterioare, într-atât încât ei le văd pe amândouă în acelaşi timp, şi aud cuvântul înăuntru şi totodată îl grăiesc în afară. Aşadar, este limpede de ce un om care până acum nu a vorbit a început prin a zice: ,,Şi a fost în anul al treizecilea”, deoarece cuvântul pe care l-a rostit, l-a unit cu cel pe care îl auzise înlăuntrul său. Prin urmare, el şi-a continuat spusele pe care le-a vestit din viziunea sa interioară şi astfel a început, zicând: ,,Şi a fost”. Pentru că el uneşte ceea ce începe să spună în afară cu ceea ce a văzut înlăuntrul său, ca şi cum acestea din urmă ar fi fost, de asemenea, în afara lui.

3. Cu toate acestea, afirmaţia că el a primit duhul proorociei în al treizecilea an de viaţă ne îndeamnă la a trage o concluzie, anume că propovăduirea învăţăturii nu este în acord cu exerciţiul raţiunii decât la deplina maturitate. Din acest motiv, Însuşi Domnul, la vârsta de doisprezece ani, a considerat că se cuvenea a fi găsit şezând în mijlocul oamenilor învăţaţi din templu, nu învăţând ci întrebând. Dat fiind că oamenii aflaţi la o vârstă imatură nu ar trebui să se aventureze să propovăduiască, El, având doisprezece ani, a binevoit să pună întrebări oamenilor de pe pământ, El, care prin dumnezeirea Sa, învaţă pururea pe îngeri în ceruri. Căci El este Înţelepciunea lui Dumnezeu, iar îngerii trăiesc prin a-L vedea pe El într-atât încât ei sunt plini de binecuvântare veşnică. Moise, de asemenea, avertizează prin taina alegoriei, spunând: ,,Să nu lucrezi cu boul tău cel întâi născut” (Deuteronom 15, 19). Pentru că noi tâlcuim boul cel întâi născut ca fiind fapta bună săvârşită la vârsta fragedă a tinereţii. Oricum, la această vârstă, nici o lucrare nu poate fi înfăptuită, căci în primii ani ai adolescenţei sau tinereţii noastre, trebuie să ne înfrânăm de la a prooroci, ca nu cumva plugul limbii noastre să îndrăznească să despice pământul altei inimi.

Câtă vreme suntem imaturi, se cuvine să ne stăpânim pe noi înşine, ca nu cumva vădind prea devreme virtuţi plăpânde, să le pierdem; până şi via plantată se ofileşte cu repeziciune, dacă e atinsă de mână înainte de a prinde rădăcini în pământ; însă odată ce a prins rădăcini, mâna o atinge şi totuşi nu o răneşte, vântul suflă, dar rafalele lui nu îi pricinuiesc nici un rău. Şi zidurile de neclintit se vor prăbuşi sub lovituri, dacă ele n-au fost mai întâi uscate de umezeala lor. Tot aşa, mintea, atâta vreme cât nu a fost temeinic uscată de umezeala stricăciunii sale, nu ar trebui atinsă de mâna limbii unui străin, ca nu cumva înainte de a percepe pe deplin să-şi piardă stabilitatea, ca nu cumva fiind impulsionată să cadă, ca nu cumva să se veştejească precum o vie fără rădăcini când este zgâlţâită de brize mai violente decât poate suporta.

Prin urmare, lucrurile nu ar trebui date drept exemplu decât atunci când ele sunt clare. Pentru că mintea trebuie mai întâi să crească viguroasă şi apoi să fie dezvăluită spre binele aproapelui, când nici nu cade după înălţarea prin rugăciune, nici nu se risipeşte când este zguduită de ocară. Pentru că deşi i se spune lui Timotei: ,,Porunceşte acestea şi învaţă. Nimeni tinereţile tale să nu le defaime” (I Timotei 4, 11-12), trebuie amintit că în Sfânta Scriptură ,,iuventus” (tinereţe) nu este numită niciodată ,,adolescentia” (adolescenţă). Din acest motiv este scris: ,,Veseleşte-te tânărule în tinereţile tale” (Eclesiastul 11, 9). Aşadar, având în vedere că natura autorităţii din proorocia sa poate fi adeverită, un prooroc este înfăţişat ca fiind matur de ani, de vreme ce toate lucrurile care ţin de proorocie, cu viaţă şi duh, sunt văzute ca fiind în armonie în el.

4. Nici nu se cuvine nimănui să nege ceea ce Ieremia şi Daniil au perceput, copii fiind, prin duhul proorociei, că minunile pot să nu fie aduse ca mărturie a unei fapte. Căci Dumnezeu cel atotputernic ,,limbile pruncilor le-a făcut vorbitoare” (Înţelepciunea lui Solomon 10, 21) şi ,,din gura pruncilor şi a celor ce sug a săvârşit laudă” (Psalmi 8, 3). Dar noi învăţăm un lucru prin exerciţiul raţiunii şi al disciplinei, şi cunoaştem un altul prin intermediul unei minuni.

5. Dar dacă intenţia este, într-adevăr, de a defini o taină în exprimarea actuală a vârstei sale, atunci nu este absurd faptul că proorocul Îl arată pe Domnul, pe care-L vesteşte prin cuvinte, chiar la vremea vârstei sale. Pentru că în al treizecilea an al proorocului Iezechiil cerurile s-au deschis şi el a văzut vedenii ale lui Dumnezeu aproape de Râul Hovar, şi, de asemenea, în al treizecilea an al vieţii Sale Domnul a venit la Râul Iordanului. Iar cerurile s-au deschis acolo, pentru că Duhul S-a pogorât în chip de porumbel; şi un glas a răsunat din cer, spunând: ,,Acesta este Fiul meu cel iubit, întru carele am binevoit” (Matei 3, 17).

6. Dar cuvintele evreieşti de faţă sunt de o mare importanţă pentru noi în tâlcuirea tainei. Pentru că Hovar tâlcuit înseamnă ,,greutate”; Iezechiil, ,,puterea lui Dumnezeu”; Vuzi, ,,dispreţuit” sau ,,batjocorit”; Haldeu ,,luând în robie” sau ,,precum demonii”. Prin urmare, Iezechiil a sosit în apropierea Râului Hovar, şi deoarece Hovar înseamnă greutate, ce este cu iscusinţă descris prin intermediul Râului Hovar dacă nu rasa umană ? Pentru că ea curge de la izvor către moarte, şi este o povară pentru sieşi prin păcatele pe care le şi săvârşeşte, le şi duce în spinare, aşa cum este scris: fărădelegea stă sub lespedea de plumb (potrivit Zaharia 5, 7). Pentru că orice păcat este greu, dat fiind că împiedică sufletul să se ridice către înălţimi. Din acest motiv, spune psalmistul, de asemenea: ,,Fiii oamenilor, până când grei la inimă ?” (Psalmi 4, 2) Cu adevărat este scris despre Dumnezeu: ,,Hristos puterea lui Dumnezeu şi Înţelepciunea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1, 24).

Prin urmare, Iezechiil a sosit în apropierea Râului Hovar tot aşa cum puterea lui Dumnezeu (n.tr.: adică Hristos), prin taina întrupării Sale, a binevoit să se apropie de omenirea ce-şi purta povara păcatelor sale, omenirea, care a curs zilnic de la izvor către moarte, precum spune psalmistul despre El: ,,Şi va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor” (Psalmi 1, 3). Într-adevăr, El a fost sădit lângă izvoarele apelor prin aceea că El S-a întrupat în apropierea păcatelor oamenilor căzuţi. În plus, noi am spus că Iezechiil ar putea fi tâlcuit ca însemnând ,,putere”, iar Vuzi ,,dispreţuit”. Dar Iezechiil este fiul lui Vuzi, căci Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu a binevoit să Se nască în acel popor de care Domnul S-a îndepărtat pentru că se făcuse vinovat de trădare. Prin urmare, puterea lui Dumnezeu S-a născut din dispreţ sau batjocură, pentru că Mântuitorul a binevoit să-Şi ia plămada umană dintr-un popor trădător şi dispreţuit.

Într-adevăr, el a venit în pământul Haldeilor. Haldeii se tâlcuiesc, precum am spus, ,,luând în robie” sau ,,precum demonii”. Căci oamenii răi care săvârşesc ei înşişi fărădelegi, şi-i ademenesc pe alţii, prin convingere, la a face fărădelege, sunt, cu siguranţă, vânători de robi. De asemenea, ei sunt numiţi, pe drept cuvânt, ,,precum demonii”, pentru că cei care-i ademenesc pe alţii spre fărădelege, prin convingere, iau asupră-şi slujba demonilor în scopuri răutăcioase, cu toate că ei nu sunt demoni prin natură. Aşadar, puterea lui Dumnezeu a venit în pământul Haldeilor, deoarece Unul-Născut al Tatălui a apărut printre aceia care s-au plecat ei înşişi spre păcat, şi au ademenit pe alţii la a păcătui, luându-i robi. Dar să lăsăm cuvântul tâlcuirii să se întoarcă acum la persoana proorocului.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 30 (2/2004)