Tâlcuiri la Noul Testament

Comentarii la Evanghelia după Luca de

Dar fapta nu a fost imediat în intenţie. Într-adevăr, nici nu este faptă, ci intenţie când Petru spune: ,,Doamne, pentru ce nu pot veni după tine acum ? Sufletul meu pentru tine voiu pune” (Ioan 13, 37). Deoarece aici este intenţia pătimirii, dar nu este încă în faptă; cu toate că poate exista deja fapta în posturi, privegheri, dispreţul faţă de plăcerile trupeşti: căci aceasta este lucrarea unui creştin. Dar, într-adevăr, intenţia şi fapta nu sunt simultan prezente în toate lucrurile; dar unde există fapta unuia, există încă intenţia altuia. Pentru că deşi Petru însuşi a perseverat în a pătimi multe lucruri cu virtute apostolică, încă după aceea când Domnul i-a spus lui: ,,Tu urmează mie” (Ioan 21, 22), el şi-a luat crucea sa, a urmat Cuvântului şi s-a supus acţiunii patimilor sale. Dar era în aceeaşi măsură intenţie şi lucrare în Petru, Andrei, Ioan şi restul apostolilor.

9. Dar a existat uneori mai mult intenţie decât faptă, sau mai mult faptă decât intenţie, aşa cum discernem că exista o diferenţă între Sfintele Maria şi Marta. Pentru că una a auzit cuvântul, iar cealaltă s-a grăbit a-I sluji. Ea a stat şi a zis: ,,Doamne, au nu socoteşti că sora mea singură m-a lăsat să slujesc ? Ci zi ei ca să-mi ajute. Şi răspunzând Iisus, au zis ei, Marto, Marto, te grijeşti şi spre multe te sileşti; ci un lucru trebuieşte, iar Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la dânsa” (Luca 10, 40-42). Astfel, râvna intenţiei a fost din abundenţă la una, iar slujirea faptei la cealaltă; încă râvna fiecărei virtuţi a fost prezentă la amândouă, deoarece Marta, dacă nu ar fi auzit cuvântul, nu şi-ar fi luat asupra sa slujirea, a cărei faptă este dovada intenţiei; şi Maria a răsplătit aşa de mult har prin desăvârşirea fiecărei virtuţi, căci ea a uns picioarele lui Iisus, le-a şters cu părul capului ei, şi a umplut întreaga casă cu mireasma credinţei ei (Ioan 12, 3).

Există uneori intenţie puternică, dar lucrare deşartă, ca în cazul în care cineva se îndreaptă cu sufletul către tămăduire, şi deşi cunoaşte toate principiile tămăduirii, totuşi nu-şi împlineşte îndatoririle, iar pentru că lucrarea este în zadar, aşa este şi intenţia. Există, de asemenea, faptă bogată, dar intenţie slabă, ca atunci când cineva primeşte botezul mântuitor şi refuză să-şi îndrepte atenţia către cunoaşterea principiilor diferitelor virtuţi, şi se întâmplă adesea că, din cauza neglijenţei intenţiei sale, pierde roadele lucrării sale. Prin urmare, noi trebuie să căutăm plinătatea fiecăreia dintre virtuţi, la care apostolii au ajuns, cei despre care se spune: ,,Cei ce dintru început au fost singuri văzători şi slujitori cuvântului” (Luca 1, 2), astfel că de vreme ce au văzut, au înţeles intenţia voinţei dumnezeieşti, şi de vreme ce erau slujitori, faptele lor sunt văzute.

10. ,,Părutu-mi-s-a şi mie” (Luca 1, 3), se spune. El spune că ceea ce lui îi pare bun nu poate să-i pară bun numai lui. Pentru că nu a părut a fi bun numai prin voinţa omului, ci a plăcut şi celui care spune, ,,Hristos care grăieşte întru mine” (II Corinteni 13, 3), care lucrează ca ceea ce este bun să ne pară, de asemenea, şi nouă a fi bun. Pentru că El, de asemenea, îl cheamă pe cel faţă de care-Şi arată milostivirea (Marcu 10, 48-49, Romani 9, 18, 24).

Sfântul Evanghelist Luca, mozaic din secolul al VI-lea. Biserica San Vitale, Ravenna

Astfel, când este întrebat de ce a vrut să fie creştin, cel care-I urmează lui Hristos poate să replice: ,,Părutu-mi-s-a şi mie a fi bine” (Luca 1, 3). Când spune aceasta, el nu neagă că a părut bun lui Dumnezeu, pentru că ,,se găteşte vrerea (oamenilor) de la Domnul” (Pilde 8, 35). Pentru că acesta este harul lui Dumnezeu, ca Dumnezeu să fie cinstit de cel sfânt. Prin urmare, foarte mulţi au dorit să scrie Evanghelia, însă numai celor patru, care s-au învrednicit de harul dumnezeiesc, li s-a dat a scrie.

11. ,,Părutu-mi-s-a şi mie a fi bine”, se spune, ,,urmând toate dintâiu cu de-amănuntul, pre rând a scrie ţie” (Luca 1, 3). Nimeni nu s-ar îndoi că această Carte a Evangheliei este mai cuprinzătoare decât celelalte. Prin urmare, se dezvăluie dorinţa nu pentru ceea ce este fals, ci pentru ceea ce este adevărat. Aşa el s-a învrednicit, de asemenea, de recunoaşterea hărniciei sale din partea Apostolului Pavel. Pentru că de aceea el îl laudă pe Luca: ,,A cărui laudă”, se spune, ,,întru Evanghelie este prin toate Bisericile” (II Corinteni 8, 18). Şi, cu adevărat, cel care s-a învrednicit a fi lăudat de atât de marele învăţător al neamurilor este demn de laudă.

Astfel, el nu spune că a ajuns la puţine lucruri, ci la toate, şi i s-a părut bine lui, ajungând la toate, a scrie nu totul, dar despre toate; pentru că el nu a scris toate lucrurile, ci a ajuns la ele, deoarece se spune: ,,Sunt încă şi altele multe câte au făcut Iisus, care de s-ar fi scris câte una, nici în lumea aceasta mi se pare că n-ar încăpea cărţile ce s-ar fi scris” (Ioan 21, 25). Căci vedem că el a omis cu bună ştiinţă lucrurile care au fost scrise de alţii, pentru ca în Evanghelie să poată străluci cu putere un har îmbelşugat, şi fiecare Carte să fie percepută prin anumite minuni distincte ale tainelor şi faptelor. Pentru că soldaţii au împărţit hainele lui Hristos între ei (Luca 23, 34), ceea ce se va explica mai deplin la timpul cuvenit.

12. Astfel Evanghelia a fost scrisă către Teofil, adică către cel pe care Dumnezeu îl iubeşte. Dacă îl iubeşti pe Dumnezeu, a fost scrisă pentru tine; dacă a fost scrisă pentru tine, uşurează misiunea unui evanghelist. Păstrează cu atenţie mărturia unui prieten despre tainele Duhului. Cugetă adesea şi adesea vorbeşte despre ,,lucrurile bune date spre păstrare credinţei tale prin Duhul Sfânt Care este dat nouă” (II Timotei 1, 14). Credinţa este prima condiţie a unei mărturii; silinţa urmează credinţei, ca nu cumva molia sau rugina să strice (Matei 6, 19-20) mărturiile încredinţate vouă; pentru că ceea ce este încredinţat vouă poate fi stricat. Evanghelia este o mărturie deosebită, dar aveţi grijă ca nici molia nici rugina să nu o distrugă în sufletele voastre.

13. Molia roade, dacă crezi puţin ceea ce ai citit bine. O molie este un eretic, o molie este Photinus, molia ta este Arie. Cei care separă Cuvântul de Dumnezeu sfâşie veşmântul. Photinus rupe veşmântul când el citeşte: ,,La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Dumnezeu era” (Ioan 1, 1); pentru că veşmântul este întreg dacă tu citeşti ,,Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1, 1).

Cei care-L separă pe Hristos de Dumnezeu sfâşie haina. Cei care citesc: ,,Şi aceasta este viaţa cea veşnică, ca să te cunoască pre Tine unul adevăratul Dumnezeu” (Ioan 17, 3), fără ca ei să-L cunoască pe Hristos rup, de asemenea, veşmântul. Pentru că viaţa veşnică este nu numai a-L cunoaşte pe Dumnezeu Tatăl ca Dumnezeu adevărat, dar şi a-L cunoaşte pe Hristos ca Dumnezeu adevărat: Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat.

O molie este a-L cunoaşte pe Hristos fără a crede în dumnezeirea Sa sau în taina Trupului Său. O molie este un Arie, o molie este un Savelie. Aceste molii torturează sufletul celui zgâlţâit de furtună; aceste molii chinuie sufletul celui care nu crede că Tatăl şi Fiul sunt Una în dumnezeire. Cei care despart Unimea în două substanţe diferite rup ceea ce este scris: ,,Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10, 30). Un suflet care nu crede că Iisus Hristos S-a întrupat este ros de această molie şi este el însuşi o molie; pentru că, se spune, el este însuşi antihrist (I Ioan 4, 2-3, II Ioan 1, 7). Dar cei care sunt ai lui Dumnezeu păstrează credinţa şi, prin urmare, nu pot fi roşi de molia care sfâşie veşmântul. Pentru că orice este divizat înlăuntrul său, precum împărăţia lui satan, nu poate fi veşnic (Matei 12, 25).

14. Mai mult, duhul este atacat de rugină când râvna intenţiei duhovniceşti slăbeşte din cauza pângăririi cu dorinţe lumeşti sau când puritatea credinţei este umbrită de un nor de necredinţă. Rugina minţii este dorinţa de familiaritate, rugina minţii este nepăsarea, rugina minţii este tânjirea după onoruri, dacă cea mai mare nădejde a vieţii actuale stă pe aceasta.

Prin urmare, haideţi să ne întoarcem către dumnezeire, haideţi să ne rafinăm caracterul nostru; haideţi să ne educăm dispoziţia noastră ca să putem dobândi acea sabie pentru care Domnul ne porunceşte să ne vindem haina şi să o cumpărăm (Luca 22, 36), lucitoare şi gata mereu pentru luptă, pusă în teaca minţii noastre. Căci soldaţii lui Hristos trebuie să aibă întotdeauna arme duhovniceşti puternice spre dărâmarea întăriturilor împotriva lui Dumnezeu (II Corinteni 10, 4), ca nu cumva când El va veni, Căpetenia oştilor cereşti (Iosua Navi 5, 13, Luca 2, 13), supărat de tocirea armelor noastre, să ne despartă pe noi de oştirile Lui.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 29 (1/2004)