Tâlcuiri la Vechiul Testament

Omiliile Sfântului Grigorie cel Mare la

De asemenea, el a fost atins de duhul proorociei cu privire la un eveniment apropiat în timp, referitor la regele Ezechia, căci el a profeţit că acesta se va ridica din slăbiciunea sa şi a proorocit câţi ani va mai trăi el după ce se va tămădui (IV Împăraţi 20, 5-6).

15. Într-adevăr, uneori, proorocii pierd duhul proorociei, nici nu sunt întotdeauna conştienţi de faptul că nu îl au, căci ei îşi dau seama că, atâta vreme cât îl au, îl ţin ca pe un dar. Deci, Elisei, când l-a oprit pe Ghehazi să o dea la o parte de la picioarele sale pe somaniteanca ce plângea, a spus: ,,Las-o pre ea, că sufletul ei întristat este într-însa, şi Domnul au ascuns de mine, şi nu mi-au spus” (IV Împăraţi 4, 27).

Iară, când Iosafat l-a întrebat pe el despre lucrurile viitoare, şi duhul proorociei nu era în el, a pus un cântăreţ să se întreacă pe sine cântând, pentru ca duhul proorociei să se pogoare asupra lui prin ruga cântecului şi să-i umple mintea cu cele ce vor veni (IV Împăraţi 3, 15 şi următoarele). Pentru că glasul cântecului, atâta timp cât este mişcat de cugetul inimii, are darul de a se întoarce din nou către inimă prin mijlocirea Dumnezeului celui Atotputernic, ca să reverse tainele proorociei sau harul pocăinţei înlăuntrul minţii ce contemplă. De unde este scris: ,,Jertfa laudei mă va slăvi, şi acolo este calea în care voiu arăta lui mântuirea mea” (Psalmi 49, 24). În ebraică, Iisus înseamnă ceea ce în latină se cheamă salutare (n.r.: în limba română, mântuire). Mai mult, calea revelaţiei lui Hristos stă în jertfa laudei, căci în timp ce pocăinţa se revarsă prin cântare, în inimile noastre se deschide o cale prin care ne putem apropia, în sfârşit, de Hristos, după cum El spune despre revelaţia cu privire la Sine: ,, … Şi cela ce mă iubeşte pre mine, iubi-se-va de Tatăl meu, şi eu îl voiu iubi pre el, şi mă voiu arăta lui” (Ioan 14, 21).

Stă scris, de asemenea: ,,Cântaţi lui Dumnezeu, cântaţi numelui lui, cale faceţi celui ce s-au suit preste apusuri, Domnul este numele lui” (Psalmi 67, 4). Pentru că El Însuşi s-a suit peste apusul căderii şi a călcat moartea cu Învierea Sa. În timp ce noi Îi cântăm Lui, Îi aşternem cale spre inimile noastre pentru a le mângâia cu harul iubirii Sale.

În plus, faptul că profeţii nu au întotdeauna duhul proorociei asupra lor este mărturisit de omul lui Dumnezeu care, atunci când a fost trimis în Samaria, a proorocit relele ce i se vor întâmpla. Astfel, deşi Dumnezeu îi poruncise să nu mănânce pe drum, el a fost amăgit de insistenţele unui fals prooroc, al cărui dar fals al vorbirii nu l-ar fi înşelat dacă duhul proorociei ar fi fost asupra lui.

Viziunea lui Iezechiil, mozaic din secolul VI. Biserica Sfântul Cuvios David, Thessalonic

16. Trebuie, de asemenea, să ştim că uneori sfinţii prooroci, când sunt cercetaţi, din cauza familiarităţii lor cu proorocia, spun judecata propriilor lor duhuri, crezând că vorbesc astfel având duhul proorociei. Însă, pentru că sunt oameni sfinţi, ei sunt îndreptaţi cu repeziciune de Sfântul Duh, de la care ei află ce este adevărat şi se cenzurează pe sineşi de la a vorbi fals.

Căci cine nu ştie că proorocul Natan a fost un om sfânt care i-a reproşat deschis regelui David vina sa şi a profeţit ce i se va întâmpla lui din cauza acestei vinovăţii (II Împăraţi 12, 9-14) ? Cu toate acestea, când David l-a cercetat pe el pentru că vroia să construiască un templu Domnului, el a replicat: ,,Toate câte sunt în inima ta, mergi şi le fă, că Domnul este cu tine” (II Împăraţi 7, 3). Cu privire la el, s-a adăugat imediat: ,,Şi în noaptea aceea fost-au cuvântul Domnului către Natan, zicând: Mergi şi grăieşte către robul meu David, acestea zice Domnul: tu nu vei zidi mie casă, în care să lăcuiesc eu. Că n-am lăcuit în casă din ziua în care am scos pre fiii lui Israil din Eghipet până în ziua aceasta” (II Împăraţi 7, 4-6). Şi mai departe încă: ,,Şi va fi după ce se vor plini zilele tale, vei dormi cu părinţii tăi; voiu ridica sămânţa ta după tine, care va fi din pântecele tău, şi voiu găti împărăţia lui. Acesta va zidi casă numelui meu” (II Împăraţi 7, 12-13).

Iată-l pe Natan proorocul, care mai înainte spusese regelui ,,mergi şi fă”, înştiinţat acum prin duhul proorociei, cum afirmă că aceasta nu se poate, şi contrazice sfatul dat regelui şi propriile sale cuvinte, deoarece el a descoperit că ceea ce spusese de la propriul său duh era fals.

17. În această privinţă, deosebirea dintre proorocii adevăraţi şi cei falşi constă în aceea că adevăraţii prooroci, dacă vorbesc uneori de la propriul lor duh, învăţându-se de la Sfântul Duh prin minţile lor ascultătoare, îndreaptă cu repeziciune aceasta. Iar falşii prooroci fac profeţii false şi acei străini de Duhul Sfânt continuă în minciuna lor.

18. Cugetând deci la timpurile şi modurile proorociei, se poate vedea cum Dumnezeu cel Atotputernic împărtăşeşte puterea mâniei Sale oamenilor înaintaţi pe calea desăvârşirii. Precum atunci când fiii lui Israil l-au mâniat pe Ziditorul lor şi, ca urmare, au căzut în robia regelui Babilonului, iar proorocul Iezechiil a fost trimis la ei în robie. Prin harul dumnezeiesc, el s-a făcut pe sine atât de bineplăcut înaintea lui Dumnezeu, încât a proorocit toate cele ce se vor lucra prin el şi a binevoit să liniştească cugetul poporului său îndurerat.

Să ne gândim, aşadar, dacă ne stă în putinţă, cât de mare este împărtăşirea proniei dumnezeieşti, căci deşi Dumnezeu era aşa de mâniat pe poporul Său nu s-a înfuriat însă niciodată pe deplin. Căci dacă nu S-ar fi mâniat, El nu ar fi trimis cu nici un chip poporul în robie; iar dacă ar fi fost pe deplin înfuriat, El nu l-ar fi trimis pe alesul său cu ei în robie.

Dar această milostivire dumnezeiască se revarsă astfel din acelaşi motiv pentru care El pedepseşte aspru trupul, din care sporirea virtuţii este dăruită sufletului. Şi când El îl eliberează pe primul prin suferinţă, îl înalţă pe ultimul din lanţurile vrăjmaşilor spre a se învrednici de lucruri mai mari.

Şi El este atât de mâniat pe cel nedrept încât nicicând nu linişteşte inima lui prin tovărăşia cu cel drept, ca nu cumva, dacă i-ar lăsa împreună, nici unul să nu se mai întoarcă după păcate către pocăinţă. Căci ţinând, El respinge, şi respingând El ţine, când El pricinuieşte suferinţă celor pe care-i iubeşte împreună cu cei pe care-i condamnă. Căci cine se poate folosi din a gândi la acele lucruri lăuntrice ale unei asemenea pronii ?

Cu toate că Dumnezeu nu trece cu vederea păcatele poporului fără de pedeapsă, El niciodată nu respinge definitiv poporul său păcătos. Astfel când Moise a trimis douăsprezece iscoade să cerceteze pământul făgăduinţei, iar după aceea zece dintre ele au strecurat disperare în popor, cei care le-au ascultat, aprinşi de o mânie mocnită, au deplâns că fuseseră înşelaţi de Dumnezeu şi că trupurile lor vor zăcea în sălbăticie (Numeri, capitolele 13-14). Mâniindu-Se, Dumnezeu le-a spus că nici unul dintre ei nu va intra în pământul făgăduinţei; urmăriţi de această spaimă, ei au înţeles că lucraseră nedrept. Ei s-au prosternat în lacrimi, s-au înconjurat cu braţele şi numaidecât s-au ridicat împotriva duşmanului, pentru ca prin lacrimile lor să poată intra în pământul făgăduinţei. Lor le zice Dumnezeu prin Moise: ,,Zi lor, nu vă suiţi, nici faceţi războiu, că eu nu sunt cu voi, şi să nu pieriţi înaintea vrăjmaşilor voştri” (Deuteronom 1, 42). Trebuie, deci, să ne întrebăm: dacă El nu era cu ei, de ce le porunceşte să nu se ridice ca nu cumva să fie biruiţi ? Căci dacă nu era cu ei, de ce le spune: ,,Că eu nu sunt cu voi” ? Dar cu o împărtăşire minunată a milostivirii şi rânduielii, El era cu ei şi, în acelaşi timp, nu era cu ei. El nu era cu ei pentru ca ei să poată învinge, dar cu toate acestea era cu ei ca nu cumva să fie biruiţi de duşmanii lor.

O, ce adâncimi de nepătruns ale proniei ! El blamează păcatele, dar îi apără pe păcătoşi. El îşi arată mânia, dar îi apără împotriva duşmanilor. Astfel, foarte adesea o mamă, supărată pe fiul său obraznic, îl ceartă, îl dojeneşte şi îl pedepseşte aspru; dar dacă simte că el se îndreaptă către o prăpastie unde s-ar afla în pericol de moarte, îi întinde mâna pentru a-l prinde. Ea îl mustră în mânia ei ca şi cum nu l-ar iubi, dar îl protejează iubindu-l, şi chiar dacă este cu adevărat mânioasă, ea nu-l va pedepsi aspru.

19. Discutând, prin urmare, chiar din introducere, noi pregătim călătoria corabiei noastre, ca într-un port, în scopul de a explora tainele proorociei, şi după aceea să ne întindem pânzele ca pentru imensitatea oceanului. Pentru că nu avem păreri despre propria noastră virtute, ci despre El care face înţelepte limbile copiilor, căci ,,Duhul Domnului a umplut lumea, şi cel ce ţine toate are cunoştinţa graiului” (Înţelepciunea lui Solomon 1, 7). Pentru că Dumnezeu cel Atotputernic este cuvântul Tatălui Atotputernic, şi aceia care doresc să vorbească despre El nu vor tăcea în nici un chip în El. Deoarece Cuvântul Atotputernic le va da cuvinte de folos, El care S-a întrupat pentru ca noi să trăim, şi împărăţeşte cu Tatăl într-o Unime cu Duhul Sfânt, Dumnezeu, în vecii vecilor. Amin.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 29 (1/2004)