Despre conştiinţă

Când în viaţa noastră de zi cu zi spunem că ne mustră conştiinţa, că ea nu ne îngăduie să facem cutare sau cutare lucru, sau, dimpotrivă, că ea tace în noi, dăm ,,conştiinţei” o însemnătate aparte. Şi în calea vieţii creştine conştiinţa ocupă un loc de excepţie. Dar ce este, din punctul de vedere al Sfinţilor Părinţi, conştiinţa ?

Sfinţii Părinţi numeau ,,conştiinţă” legea firească, pusă de Dumnezeu în inima omului când l-a făcut: ,,Când Dumnezeu l-a făcut pe om, a sădit în el ceva dumnezeiesc, un fel de gând ce are în sine, asemenea scânteii, atât lumină, cât şi căldură; un gând care luminează mintea şi îi arată ce este bine şi ce este rău: aceasta se numeşte conştiinţă, iar ea este legea firească. … Urmând acestei legi, adică conştiinţei, patriarhii şi toţi sfinţii au plăcut lui Dumnezeu înainte de legea scrisă”.

Aşa a fost în vremea petrecerii omului în rai împreună cu Dumnezeu. Numai atunci când s-a vătămat, s-a întunecat legea întipărită în inima omului, a apărut nevoia de Sfânta Scriptură. Asta a fost în vremea lui Moisi, când în mijlocul poporului lui Dumnezeu se răspândise păgânătatea, se împuţinase credinţa. ,,Însă când oamenii, prin cădere, au îngropat şi au călcat (conştiinţa), atunci a fost nevoie de legea scrisă, a fost nevoie de sfinţii prooroci, a fost nevoie de însăşi venirea Stăpânului nostru Iisus Hristos ca să dezgroape şi să înalţe (conştiinţa), să aprindă iarăşi, prin păzirea sfintelor Lui porunci, acea scânteie îngropată”.

La fel şi în Noul Testament. La început, ucenicii lui Hristos nu aveau lege scrisă, şi numai spre sfârşitul vieţii lor au scris Evanghelia şi epistolele. Unii dintre creştini nu numai că n-au aflat Legea lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură, dar nici măcar din predania prin viu grai. Domnul Însuşi le-a descoperit în inima lor, în conştiinţa lor, Vestea cea Bună. Aşa a fost cu Apostolul Pavel, care niciodată nu L-a văzut pe Domnul pe pământ, nu a auzit propovăduirea ucenicilor Lui nemijlociţi, Apostolilor Lui, aproape până la sfârşitul vieţii sale, însă, de pe când era încă fariseu, împlinea neabătut toate poruncile conştiinţei sale – şi de aceea i S-a descoperit Domnul. Şi despre Maria Egipteanca ştim că ea cunoştea Legea lui Dumnezeu fără să fi citit nici un fel de cărţi.

Lucrarea lui Hristos a stat în aceea că El a refăcut în om conştiinţa, a reaprins scânteia călcată în picioare şi îngropată. Conştiinţa este legată în noi nemijlocit de chipul lui Dumnezeu: precum acesta se stricase în noi şi avea nevoie să fie refăcut, aşa şi conştiinţa. Hristos a venit pe pământ, ne învaţă Biserica, pentru a reface chipul strămoşului căzut şi totodată a reface, a reaprinde în noi scânteia conştiinţei.

Găsim această învăţătură despre conştiinţă la toţi Sfinţii Părinţi; şi Sfântul nostru Tihon din Zadonsk scrie în cuvântul său despre conştiinţă: ,,Zidindu-l pe om, Dumnezeu a sădit în sufletul lui conştiinţa, ca prin aceasta să-l cârmuiască şi să-l povăţuiască ce să facă şi ce nu. Conştiinţa nu este altceva decât legea firească sau naturală, drept care şi conglăsuieşte cu legea dumnezeiască scrisă: pentru că ce ne învaţă legea lui Dumnezeu, aceea ne învaţă şi conştiinţa”. Şi dacă noi ne dăm silinţa, treptat se reface şi se curăţeşte în noi legea scrisă ,,nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii”, apropiindu-se tot mai mult de Legea scrisă a lui Dumnezeu. Amândouă aceste legi sunt, la modul ideal, unul şi acelaşi lucru. Tocmai de aceea Apostolul Pavel şi Maria Egipteanca nu aveau nevoie de citirea Sfintei Scripturi.

Legea firească se reface în creştini prin botez odată cu chipul lui Dumnezeu, şi, numai dacă omul îşi dă osteneala pentru asta, ea se curăţeşte şi se luminează tot mai mult de-a lungul vieţii, odată cu asemănarea lui Dumnezeu. Fericitul Diadoh aseamănă chipul lui Dumnezeu unui desen pe care noi îl colorăm de-a lungul vieţii noastre, apropiindu-ne tot mai mult de Dumnezeu şi asemănându-ne tot mai mult cu El.

Legea firească există însă şi la necredincioşi, şi la păgâni, însă în ei este în aceeaşi stare ca şi chipul lui Dumnezeu, adică s-a stricat şi a căzut. Cu toate acestea, dacă ei urmează conştiinţei lor – aşa schimonosită şi pângărită cum este ea, dar totuşi pusă ca Lege a lui Dumnezeu în inima lor – ea îi duce la Dumnezeu. Când neamurile, cele ce nu au lege, din fire fac ale legii, aceia lege neavând, ei singuri îşi sunt lege; care arată fapta legii scrisă întru inimile sale, împreună mărturisindu-le lor cunoştinţa lor, şi cugetele lor întru sine pârându-se sau şi dându-şi răspuns de îndreptare (Romani 2, 14-15), spune Sfântul Apostol Pavel.

Pentru creştin, în care prin botez se reface chipul lui Dumnezeu şi se curăţeşte conştiinţa, aceasta din urmă mai este legată şi de îngerul păzitor. Şi Sfântul Ioan Scărarul vorbeşte astfel despre conştiinţă: ,,Conştiinţa este cuvânt şi dare în vileag din partea îngerului păzitor, celui dat nouă la botez”. Noi, oamenii, putem întuneca iarăşi chipul lui Dumnezeu din noi, însă avem înger păzitor, şi conştiinţa noastră este cuvântul lui. ,,Conştiinţa este cartea firească (a poruncilor dumnezeieşti): cel care o citeşte în chip lucrător primeşte cercările ocrotirii dumnezeieşti”, spune Sfântul Marcu Ascetul. Iată că tocmai îngerul păzitor este cel ce ne dă putinţa de a ,,citi în chip lucrător” cartea legii fireşti.

Putem oare avea încredere în conştiinţa noastră, ne putem oare călăuzi în viaţă după poruncile acestui glas, care uneori ne dă dreptate, alteori ne învinuieşte ? Da. ,,Avem îndestulă călăuzire – conştiinţa, şi nu este cu putinţă ca cineva să fie lipsit de ajutorul ei”, răspunde Sfântul Ioan Gură de Aur. Dacă vrei să ai întotdeauna îndrumare mântuitoare de suflet, ia aminte la conştiinţa ta şi împlineşte fără amânare ce îţi va insufla ea. Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată că dacă noi, creştinii, am lua aminte la conştiinţa noastră acum, după botez, având totodată şi înger păzitor, am putea şti întotdeauna voia lui Dumnezeu aşa cum o ştiau primii oameni înainte de cădere. Ţine de voia noastră să ne supunem conştiinţei ori să o călcăm în picioare şi să o neglijăm.

Trebuie să ne amintim mereu că în noi trăieşte conştiinţa, că trebuie să urmărim ca focul acesta să nu se stingă, ci să devină tot mai viu. ,,Iar acum, în stăpânirea noastră este fie a o adormi iarăşi, fie a o lăsa să se arate în noi şi să ne lumineze dacă ne vom supune ei – fiindcă atunci când conştiinţa noastră ne spune să facem ceva, iar noi nu facem, ci o călcăm în picioare mai departe, atunci o adormim; din pricina greutăţii care zace asupra ei, ea nu ne mai poate grăi limpede, ci, ca o făclie care străluceşte dinapoia unei perdele, începe să ne arate mai întunecat lucrurile. Şi precum în apa tulburată de mult nămol nimeni nu-şi poate cunoaşte chipul, nici noi, după ce călcăm legea lui Dumnezeu, nu mai înţelegem ce ne grăieşte conştiinţa noastră, încât ni se pare că ea nici nu mai este în noi. Totuşi, nu este om care să nu aibă conştiinţă, pentru că ea este, precum am zis, ceva dumnezeiesc şi nicicând nu piere, ci pururea ne aminteşte cele de folos, însă noi nu simţim aceasta, pentru că, după cum s-a spus, nu o băgăm în seamă, ci o călcăm în picioare”.

Dacă conştiinţa noastră tace sau ,,ne arată mai întunecat lucrurile”, aceasta nu înseamnă că este proastă ea, pe care Dumnezeu a pus-o în noi. Aceasta dă mărturie despre faptul că noi înşine, având la început conştiinţa curăţită, nu ne-am îngrijit ca ea să rămână curată şi plină de vitalitate. Altfel, ar însemna că nu avem în noi scânteia dumnezeiască, ar însemna că şi chipul lui Dumnezeu din noi este nedesăvârşit, că în Dumnezeu Însuşi nu este desăvârşire. Ştim atât din propria experienţă, cât şi din literatura lumii, că fiecare dintre noi, înainte de a săvârşi păcatul, fărădelegea, aude glasul conştiinţei care încearcă să-l ţină în frâu: deşi glasul acesta e slab, sfios, el vorbeşte totuşi, însă noi îl respingem, nu vedem şi nu vrem să vedem lumina.

În culori foarte vii descrie lucrul acesta Sfântul Tihon din Zadonsk: ,,Astfel Dumnezeu îi grăieşte şi-i strigă omului prin conştiinţă, atunci când vrea să facă răul: întoarce-te, omule ! Nu mergi unde trebuie ! Fereşte-te de rău ! (Psalmi 33, 14) … Şi ce îţi spune prin conştiinţă, îţi spune şi prin sfântul Său cuvânt. Conştiinţa, care nu greşeşte, şi cuvântul lui Dumnezeu sunt în împreună-glăsuire desăvârşită. Ce spune conştiinţa, tot aceea spune şi cuvântul lui Dumnezeu … Drept aceea, când conştiinţa te abate şi te înfrânează de la ceva, să ştii că acesta este glasul lui Dumnezeu, ce strigă înlăuntrul nostru, abătându-ne şi înfrânându-ne de la rău”.

Cât de cunoscută ne este imaginea aceasta ! Oricine dă atenţie conştiinţei sale, care îşi cercetează măcar din când în când sufletul, va întări aceste spuse ale sfântului.

Sfântul Nil Sinaitul spune însă că poate fi în suflet şi un alt glas, care ne spune că totul este bine, că nu vom păţi nimic dacă vom face una şi alta, care sileşte conştiinţa să amuţească – şi sfântul ne sfătuieşte: ,,Pe martora lucrurilor tale – conştiinţa ta – să n-o trimiţi la gândul care dispreţuieşte căderea şi vorbeşte despre ea cu graiuri dulci şi meşteşugite”.

Cea mai mare fericire a noastră, dar totodată şi nefericire, stă în aceea că avem în noi înşine martor şi pârâş al lucrurilor noastre ,,statornic, dar nu şi necurmat”, cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur, adică nu ne chinuie în fiecare clipă a vieţii noastre, fiindcă n-am putea îndura aceasta, însă mustrarea ei tot ,,scapără” în noi, nelăsându-ne să adormim. După spusele Sfântului Ioan Gură de Aur, conştiinţa face aceasta nu o dată, nici de două ori, ci de multe ori şi viaţa toată, şi chiar după ce a trecut multă vreme nu uită niciodată cele săvârşite, ci ne mustră cu tărie şi când săvârşim păcatul, şi înainte de a-l săvârşi, dar mai ales după ce-l săvârşim.

Aşadar, în primul rând, conştiinţa este un martor ce nu tace, iar în al doilea rând ne mustră, dar nu fără curmare. Aceasta este, precum spuneam, fericirea şi nefericirea noastră: mustrarea necurmată ne-ar omorî, n-am putea începe o altă viaţă, una curată şi sfântă; iar nefericirea noastră stă în aceea că atâta timp cât auzim mustrarea conştiinţei încă mai vrem să facem ceva, dar îndată ce se sfârşeşte, ne răcim faţă de făptuirea creştină. Trebuie să rămânem însă treji până la sfârşit. Luarea-aminte faţă de propria conştiinţă trebuie să fie pentru creştin lucrarea de temelie.

Avem conştiinţa ca martor care nu tace şi mustrător statornic, dar nu şi necurmat: avem şi dojană, şi mângâiere, avem tot ce ne trebuie pentru a ne ridica din prăpastia păcatului şi a merge înainte cu trezvie pe calea dreaptă. Trebuie să ne plecăm urechea mereu ca să auzim dacă nu cumva a încetat conştiinţa să ne mai mustre, şi dacă vedem că aşa stau lucrurile, să căutăm pricina acestui fapt, amintindu-ne că ,,nu sunt mustraţi de conştiinţă doar cei ce fie că au ajuns la culmea virtuţii, fie că au căzut în adâncul răutăţilor”. ,,Trebuie să luăm aminte la noi înşine ca să vedem dacă nu cumva a încetat conştiinţa să ne mai mustre, nu datorită curăţiei noastre, ci întrucât este vlăguită”.

Şi dacă nu avem în noi înşine acest martor şi acest pârâş, trebuie să mergem la el să facem ascultare – să ascultăm poruncile lui şi să nu-l trimitem la gândul ,,care dispreţuieşte căderea noastră şi vorbeşte despre el cu graiuri dulci şi meşteşugite”. Stareţul Iosif de la Optina spunea: ,,Conştiinţa omului este ca un deşteptător. Dacă deşteptătorul a sunat şi tu, ştiind că trebuie să mergi la ascultare, te scoli îndată, urmarea va fi că şi după aceea îl vei asculta întotdeauna; iar dacă nu te vei scula îndată, zicând câteva zile în şir: să mai stau puţintel în pat, vei sfârşi prin a adormi şi a nu te mai trezi când sună deşteptătorul”. Oricine ştie că aşa stau lucrurile în ce priveşte deşteptătorul, dar în privinţa conştiinţei parcă am şti asta, însă fără a da atenţie.

Conştiinţa noastră nu ne este doar pârâş, ci şi judecător neadormit şi nemitarnic, cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur: ,,Nu, cu adevărat, nu se află între oameni nici un judecător atât de neadormit cum este conştiinţa noastră. Judecătorii dinafară pot fi şi cumpăraţi cu bani, şi înmuiaţi prin linguşire, mai fac favoruri şi de frică; pe lângă aceasta, sunt o mulţime de alte mijloace care pot strâmba dreptatea judecăţii lor. Tribunalul conştiinţei însă nu e supus nici unei înrâuriri de felul acesta, ci chiar dacă ai da bani, chiar dacă ai linguşi, chiar de-ai ameninţa sau orice altceva ai face, ea rosteşte dreapta hotărâre împotriva gândurilor păcătoase, şi cel ce a păcătuit se osândeşte singur, chiar dacă nu l-ar învinui nimeni altcineva”.

În această privinţă, conştiinţa se află într-o situaţie de excepţie, pentru că nimeni nu ne cunoaşte aşa de bine greşelile, nimeni nu ne poate urmări cu atâta statornicie ca ea, şi totodată avem în noi înşine un asemenea străjer. Prin urmare, conştiinţa este ceva nepreţuit pentru mântuirea noastră, este o scânteie dumnezeiască, fără care nu am putea să ne mântuim. Conştiinţa ne este judecător nu numai acum, ci şi la înfricoşata judecată ea ne va fi cel dintâi şi cel mai de temut judecător. Acea judecată va fi cumplită tocmai pentru că nu ne vom mai putea îndreptăţi, nu vom putea spune că pârâşul este nedrept.