Un nebun pentru Hristos

Sfântul Ierarh Ioan Maximovici

Făcător de minuni al sfârşitului de veac şi următor al marilor nevoitori ai Ortodoxiei prin luarea asupră-şi a ostenelilor celor mai aspre, Sfântul Ioan Maximovici este întruchiparea ierarhilor curajoşi şi devotaţi ai Bisericii. Nebun pentru Hristos, el nu a pregetat să slujească Bisericii Lui şi să-I aducă prinos de laudă lui Dumnezeu în fiecare clipă a vieţii sale.

Ca toţi sfinţii, el şi-a înscris în inimă legea lui Dumnezeu, iar prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti a făcut vii faptele şi minunile sale în inimile oamenilor. Oricât ar părea de neînţelese sau de ciudate oamenilor, faptele sale izvorăsc din trăirea pe deplin a cuvântului lui Dumnezeu.

Păstor luminat al Bisericii şi apărător al adevărului Sfintei Scripturi şi Tradiţii, Sfântul Ioan Maximovici nu a încetat să se ridice împotriva curentului modernist şi a inovaţiilor prin care adepţii acestuia au încercat să strice predania Bisericii. El s-a opus rând pe rând oricărei abateri de la învăţătura Sfinţilor Părinţi, încercând de fiecare dată să aducă lumină în confuziile pe care noii ,,propovăduitori” le semănau în sânul Bisericii.

Astfel, pe când era arhiepiscopul Shanghai-ului, el a scris împotriva sofianismului - o erezie contemporană, introdusă de protoiereul Serghie Bulgakov şi preotul Pavel Florenski care dezvoltă greşit învăţătura despre cinstirea Maicii Domnului, scriind că Născătoarea de Dumnezeu ar fi o ,,manifestare completă a Celui de-al Treilea Ipostas (Sfântul Duh), o făptură creată şi în acelaşi timp fără a fi creată” - lucrarea sa critică jucând un rol decisiv în condamnarea acestei erezii, în 1936, de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora.

De asemenea, sfântul a luat poziţie faţă de hotărârea mitropolitului Serghie Stragorodski din anul 1927 - de a colabora şi a supune Biserica Ortodoxă Rusă autorităţilor comuniste - şi faţă de curentul modernist (numit sergianism, după numele patriarhului) introdus de acesta în Patriarhia Moscovei. Ca urmare a împotrivirii sale categorice şi în ciuda ameninţărilor venite din partea Patriarhiei Moscovei, anii '40 îl găsesc ca find singurul arhiereu rus din Extremul Orient care a rămas fidel Bisericii Ortodoxe Ruse.

Sfântul Ierarh Ioan Maximovici

El considera ecumenismul modern ca fiind cea mai mare erezie a zilelor noastre, ,,erezia ereziilor”. Din acest motiv şi din cauza îndoielilor sale cu privire la dreapta credinţă a unora dintre ecumenişti, el nu a permis nicicând clerului său să participe la dialogurile, rugăciunile şi slujbele ecumenice. Sfântul nu era de acord nici cu activitatea ortodocşilor ecumenişti, care i se părea cel puţin neortodoxă.

În ceea ce priveşte rânduiala slujbelor bisericeşti, Sfântul Ioan Maximovici era de o stricteţe deosebită, cunoscând foarte bine tipicul şi îndreptând orice greşeală strecurată. Slujbele pe care le săvârşea erau întotdeauna foarte lungi, deoarece sfântul nu admitea decât foarte puţine prescurtări. El slujea zilnic Sfânta Liturghie, petrecând mult timp pentru pregătirea Sfintelor Daruri.

Rigoarea în ceea ce priveşte săvârşirea slujbelor se împletea cu nădejdea sa nestrămutată în ajutorul lui Dumnezeu. Astfel, pe vremea când era arhiepiscop al Shanghai-ului, s-a îmbolnăvit la un picior. Doctorii i-au cerut să se interneze de urgenţă pentru a evita pericolul cangrenei. Pentru că Sfântul Ioan a refuzat categoric, medicii au anunţat conducerea parohială, spunând că nu îşi asumă răspunderea pentru viaţa sa. Într-un sfârşit, sfântul a acceptat sfatul medicilor, fiind transportat la spitalul militar rus. Totuşi, a doua zi, el a plecat şchiopătând de la spital pentru a sluji liturghia la praznicul Înălţării Sfintei Cruci.

De asemenea, el era aspru în ceea ce priveşte comportamentul clerului. Sfântul stăruia mereu asupra unei conduite cuvioase a clericilor şi nu admitea o purtare mai puţin potrivită sau conversaţii de prisos în sfântul altar. Era sever şi cu credincioşii, nepermiţându-le acestora să facă neorânduială în Biserică.

El nu îngăduia nici organizarea balurilor şi a seratelor în ajunul sărbătorilor sau a duminicilor. Într-un an, pe vremea când era arhiepiscop de San Francisco, el s-a întristat văzând că la privegherea pentru praznicul Sfântului Ioan de Kronştadt, biserica era aproape goală. O parte dintre credincioşii ruşi preferaseră să participe la un bal mascat, căci în aceeaşi seară americanii petrec ,,halloween” - sărbătoare păgână prin care cinstesc duhurile întunericului. După terminarea slujbei, sfântul a mers la locul unde petrecerea era în toi, a intrat şi, fără a rosti un cuvânt, a făcut înconjurul sălii cu cârja arhierească în mână, pironindu-i pe cei prezenţi cu privirea. În tăcerea profundă, nici nu a mai fost nevoie de vreo mustrare, privirea sfântului întipărindu-se în inima fiecăruia.

Despre datoria unui arhiereu, el spunea: ,,Rugăciunea este zălogul reuşitei în activitatea arhipastorală. În decursul celor 24 de ore, şase ore se cuvine să le rezervăm dumnezeieştilor slujbe, şase – contemplării lui Dumnezeu, şase – faptelor bune, iar şase – odihnei”.

În ciuda cuvintelor lui ce îndemnau spre cumpătare, focul dragostei de Dumnezeu, ce ardea în inima sa, nu-i îngăduia nici o clipă de odihnă, făcându-l să-i urmeze, în asprimea vieţii, pe marii nevoitori ai Ortodoxiei. Cel mai uimitor lucru pentru acest sfârşit de veac, când râvna omului către Dumnezeu este din ce în ce mai firavă, a fost ascetismul său. Ca un pustnic din primele veacuri, el nu se culca niciodată pe pat, dormind pe apucate, uneori câteva minute, îngenuncheat în faţa icoanelor, alteori doar câteva ore noaptea, pe scaun. Mânca o singură dată pe zi, aproape de miezul nopţii, uneori nici atunci. În prima şi ultima săptămână a Postului Mare ţinea post negru, iar în celelalte zile ale acestui post şi în Postul Naşterii Domnului lua doar anaforă.

Ca un adevărat păstor, el şi-a înconjurat turma cu dragoste neţărmurită, grija sa hrănindu-i şi alinându-i mereu pe fiii săi duhovniceşti. El spunea: ,,Persoanele care au acelaşi ţel şi care năzuiesc la unicul lucru trebuincios - mântuirea, se află în comuniune sufletească şi nu simt nicicând distanţa ce îi desparte. Nu are importanţă cât de mare este această distanţă: ea nu poate fi un obstacol pentru apropierea duhovnicească ce îi uneşte pe aceşti oameni într-un cuget”, încercând să-i mângâie pe cei pe care era nevoit să-i părăsească pentru a sluji Bisericii.

Dintre păstoriţii săi, copiii orfani erau cei care se bucurau cel mai mult de dragostea şi grija sfântului. El se străduia să le fie şi mamă şi tată, încercând să-i facă să uite de lipsa căldurii unei familii. În perioada cât a stat în China, sfântul a amenajat o casă pentru orfani şi copiii sărmani, sub protecţia Sfântului Tihon de Zadonsk. El îi căuta pe copiii bolnavi şi înfometaţi pe străzile şi în cartierele sărace ale oraşului şi îi aducea la orfelinat pentru a-i îngriji trupeşte şi sufleteşte şi a le oferi o masă caldă şi un adăpost. Mai mult, după venirea comuniştilor, sfântul a reuşit să-i ia cu el pe ,,copiii săi”, mai întâi în insulele Filipine şi apoi în Statele Unite.

În plus, copiii şi tinerii se bucurau de o atenţie specială din partea sfântului, căci el dorea ca oamenii să se apropie de Dumnezeu şi să-L cunoască încă din pruncie. Pentru aceasta, el ţinea la şcolile ortodoxe din Shanghai lecţii pe teme religioase, filozofice şi de studiere a Sfintei Scripturi. Avea întotdeauna un cuvânt bun pentru copii, învăţându-i şi dându-le sfaturi duhovniceşti, noaptea, priveghind şi rugându-se pentru ei. Elevii săi povesteau că sfântul obişnuia să rămână treaz noaptea şi să facă ocolul căminului, învelindu-i pe cei adormiţi şi însemnându-i cu semnul crucii.

De-a lungul întregii sale vieţi, sfântul a fost urmărit de ocara şi cuvintele aspre ale celor care judecau lumeşte şi nu reuşeau să priceapă faptele sale izvorâte din dragoste de Dumnezeu şi de oameni. Chiar şi unii dintre clerici aveau o părere proastă despre lucrarea sfântului, neputând înţelege că legile duhovniceşti după care se călăuzea sunt diferite de legile acestei lumi.

Până la sfârşitul vieţii, Sfântul Ioan nu a scăpat de hărţuieli, fiindu-i adresate mereu tot felul de învinuiri şi admonestări. Punctul culminant al acestei campanii îndreptate împotriva sa a fost chemarea în faţa unui tribunal civil (lucru contrar canoanelor bisericeşti), unde a fost acuzat de tăinuirea operaţiunilor financiare necinstite ale consiliului parohial al catedralei aflate în construcţie la San Francisco. Sfântul, împreună cu toţi cei acuzaţi, a fost achitat, dar prigoana împotriva sa a continuat cu înverşunare. Sfântul nu a băgat nici o clipă în seamă aceste atitudini, cărora le-a răspuns mereu cu un calm netulburat şi fără a judeca sau osândi pe cineva. Singurul său sentiment a fost acela de amărăciune faţă de comportamentul celor care îl urau. Fiind întrebat cine era vinovat de neînţelegerile cu privire la construirea catedralei din San Francisco, sfântul a răspuns simplu: ,,diavolul”.

Referitor la creştinismul zilelor noastre, sfântul spunea cu tristeţe că sfârşitul veacului este aproape şi că Biserica este din ce în ce mai atacată de vrăjmaşii săi. Astfel, în 1962, înainte de a pleca din Franţa către America, a mers în biserică unde s-a rugat îndelung în faţa Sfintei Mese. Apoi, privind biserica, i-a spus uneia dintre fiicele sale duhovniceşti că totul este bine rânduit. Aceasta i-a mărturisit că şi-ar fi dorit o biserică mai mare spre bucuria credincioşilor. ,,În curând şi aceasta vi se va părea mare, căci în curând biserica noastră va deveni atâtica”, a spus sfântul arătându-şi vârful degetului.

Ioan Palea

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 10-11/ianuarie-februarie 2000