Un nebun pentru Hristos

Sfântul Ierarh Ioan Maximovici

Nu cu mulţi ani în urmă, stareţa unei mânăstiri ce ţinea de Biserica Ortodoxă Rusă, o monahie cu viaţă duhovnicească înaltă, rostea un cuvânt de învăţătură în biserica mânăstirii, la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Cu lacrimi în ochi ea le ruga pe maici, dar şi pe pelerinii ce veniseră pentru praznic să primească în întregime şi din toată inima ceea ce Biserica păstrează până în zilele noastre, fiind nevoie de atâta trudă şi de atâtea nevoinţe pentru a menţine sfânta predanie de-a lungul atâtor veacuri – şi să nu hotărască fiecare pentru sine ce este ,,mai important” şi ce este ,,căzut în desuetitudine”. Căci crezându-se cineva prin înţelepciunea sa mai presus de Tradiţie, acela poate lesne sfârşi prin a se rupe de ea. Astfel, atunci când Biserica ne spune prin cântări şi prin icoane că Sfinţii Apostoli au fost în chip minunat adunaţi din toate colţurile lumii pentru a fi de faţă la Adormirea şi la punerea în mormânt a Maicii Domnului noi, ca şi creştini ortodocşi, nu putem să tăgăduim sau să interpretăm aceste lucruri, ci trebuie să le primim cu smerenie, aşa cum le-a păstrat Biserica.

Un tânăr american, de curând întors la Ortodoxie şi care cunoştea limba rusă era de faţă, ascultând acel cuvânt de folos. Şi el se gândise mult la acestea, văzându-i zugrăviţi în icoane pe Sfinţii Apostoli purtaţi pe nori pentru a vedea Adormirea Maicii Domnului. S-a întrebat de multe ori cum trebuie, de fapt, să privim această întâmplare: ,,pur şi simplu”, ca pe o întâmplare minunată sau numai ca pe un fel ,,poetic” de a arăta strângerea Apostolilor pentru acest eveniment ... sau ca pe o prezentare – poate chiar imaginară sau ,,ideală” – a unei întâmplări care, în realitate nu a avut niciodată loc ? (Într-adevăr, astfel de întrebări îşi pun ,,teologii ortodocşi” ai zilelor noastre) De aceea, cuvântul stareţei l-a mişcat pe tânăr, care dintr-odată a înţeles că era vorba de o primire şi o înţelegere a Ortodoxiei mult mai adâncă decât ceea ce ne pot spune mintea şi simţurile noastre. În acel moment, el a primit predania Bisericii nu prin cărţi, ci printr-un vas ales în care era păstrată. Şi a primit-o nu numai cu mintea şi simţurile ci, mai înainte de toate, cu inima care, astfel, şi-a început urcuşul către înălţimile credinţei ortodoxe.

Mai târziu, acest tânăr convertit a întâlnit faţă către faţă sau prin scrieri pe mulţi dintre cei care erau socotiţi învăţaţi în ale teologiei ortodoxe. Erau aşa numiţii ,,teologi” ai zilelor noastre, care au studiat la înalte şcoli, devenind astfel ,,experţi” în teologie. De obicei, aceştia erau foarte nerăbdători să ţină prelegeri despre ce diferenţă este între a fi ortodox şi neortodox, despre ce ar fi cel mai important şi ce ar fi cel mai puţin important în Ortodoxie. Mai mult, unii dintre ei se mândreau chiar cu faptul că, în ceea ce priveşte credinţa, sunt ,,conservatori” sau chiar ,,tradiţionalişti”. Cu toate acestea, nici unul dintre ei nu avea autoritatea acelei simple stareţe ce vorbea din adâncul inimii, atât de neînvăţată în acest fel de ,,teologie”.

Dar inima acelui tânăr, încă de la primii paşi în cunoaşterea Ortodoxiei, tânjea după a şti cum să creadă sau, cu alte cuvinte, pe cine să creadă. Era mult prea influenţat de mentalitatea timpurilor noastre şi de educaţia primită pentru a fi în stare ca, pur şi simplu, să-şi nesocotească propria raţiune şi să creadă orbeşte tot ceea ce ar fi aflat. Ortodoxia nici nu pretinde un astfel de lucru – înseşi scrierile Sfinţilor Părinţi constituie o mărturie vie a lucrării minţii omeneşti luminată de harul lui Dumnezeu. Însă este, de asemenea, evident că le lipseşte ceva ,,teologilor” din zilele noastre care, cu toată învăţătura şi cunoştinţele lor extraordinare din scrierile Sfinţilor Părinţi, nu reuşesc să transmită celor din jur minunăţia şi dulceaţa Ortodoxiei, aşa cum a făcut-o acea stareţă neînvăţată.

Tot căutând o punte spre tradiţia cea vie şi adevărată a Ortodoxiei, tânărul a ajuns în cele din urmă la Arhiepiscopul Ioan Maximovici. În persoana lui, el a găsit teologul format la şcoala ,,veche”, conştient însă de criticile aduse acestei şcoli de către teologii secolului nostru, ce avea, în plus, ceea ce le lipseşte înţelepţilor ,,teologi” de azi: aceeaşi simplitate şi autoritate ce pornea din adâncul inimii, pe care acea cuvioasă stareţă i-o insuflase.           

Inima şi mintea sa au fost cucerite – nu din cauză că Arhiepiscopul Ioan ar fi devenit pentru el un ,,infailibil cunoscător”, căci Biserica lui Hristos nu cunoaşte asemenea lucruri – ci pentru că tânărul vedea în acest sfânt păstor un model al Ortodoxiei, un adevărat teolog, a cărui învăţătură izvorăşte din viaţa sa sfântă, adânc înrădăcinată în Tradiţia ortodoxă. Ascultându-i cuvintele pline de învăţătură, el a înţeles că, în ciuda agerimii minţii şi a spiritului critic al arhiepiscopului, ele se potrivesc mai mult cu cele ale cuvioasei stareţe decât cu cele ale teologilor învăţaţi ai zilelor noastre.

Scrierile teologice ale Arhiepiscopului Ioan nu aparţin nici unei ,,şcoli” teologice şi nu se întrevede nici ,,influenţa” vreunui teolog. Este adevărat că el a fost îndemnat să teologhisească, aşa după cum, mai întâi, a fost îndemnat să primească tunderea în monahism şi hirotonia, de către învăţătorul şi duhovnicul său Mitropolitul Antonie Hrapoviţki. Şi este, de asemenea, adevărat că ucenicul a urmat întru totul deviza povăţuitorului său, anume ,,întoarcerea la Sfinţii Părinţi” şi la o teologie mai legată de viaţa duhovnicească. Mai mult, datorită apropierii de lumea academică şi intelectualitatea contemporană, scrierile teologice ale Mitropolitului Antonie sunt destul de diferite ca ton, scop şi conţinut de cele ale sfântului, multe din lucrările sale fiind consacrate argumentelor ce erau pe înţelesul celor care-l înconjurau.

Pe de altă parte, scrierile Arhiepiscopului Ioan sunt total lipsite de simţul apologetic caracteristic lucrărilor învăţătorului său. Iar atunci când respinge false doctrine, cum o face, de pildă, în două articole lungi despre sofiologia protoiereului Serghie Bulgakov, cuvintele sale sunt convingătoare nu prin puterea logicii argumentelor, ci mai degrabă prin cea a învăţăturii Sfinţilor Părinţi, înfăţişată în contextul original.

Izvoarele din care se adapă teologia Arhiepiscopului Ioan sunt relativ puţine: Sfânta Scriptură, Sfinţii Părinţi (mai ales cei din secolele al IV-lea şi al V-lea) şi, în mod deosebit, slujbele Bisericii Ortodoxe. Acestea din urmă, rar folosite de teologii contemporani într-o asemenea măsură, dau nota total neacademică a scrierilor sfântului, care trăia teologia ca parte integrantă a vieţii sale de zi cu zi, acest lucru însemnând, fără îndoială, cu mult mai mult decât studiile sale care i-au adus, de fapt, titlul oficial de teolog.

Este de înţeles, aşadar, că nimeni nu va găsi la Arhiepiscopul Ioan nici un fel de ,,sistem teologic”, ceea ce nu înseamnă că sfântul a fost împotriva scrierilor de mare amploare de ,,teologie sistematică”, scrieri care erau frecvente în Rusia secolului trecut, chiar recurgând la ele în lucrarea sa misionară (aşa cum, în general, marii ierarhi din secolul trecut şi chiar din secolul nostru au găsit în aceste catehisme un sprijin important în propovăduirea credinţei ortodoxe). Astfel, el s-a situat deasupra curentelor din trecut, dar şi din zilele noastre, caracteristice mediului teologic academic, ce dau o prea mare importanţă felului în care trebuie prezentată teologia ortodoxă.

Sfântul nu dădea importanţă nici ,,categorisirilor” teologice, decât în măsura în care acestea reuşeau să transmită adevăratul lor înţeles şi nu deveneau, pur şi simplu, un lucru de învăţat pe dinafară. Astfel, o dată, în timp ce asista la examinarea orală a elevilor din ultima clasă a şcolii catehetice din Shanghai, ce funcţiona pe lângă catedrala arhiepiscopală, a întrerupt răspunsul corect dat de unul dintre copii care ,,recita” şirul proorocilor mici din Vechiul Testament, cu o afirmaţie bruscă şi categorică: ,,Nu există prooroci mici !” Probabil, elevii de atunci îşi amintesc până astăzi de acea ciudată nesocotire a ,,categoriilor” din catehism şi poate, puţini dintre ei au înţeles ceea ce Arhiepiscopul Ioan încercase, de fapt, să spună prin afirmaţia sa. Pentru Dumnezeu nu există ,,prooroci mici” sau ,,prooroci mari”, pentru El toţi sunt la fel de însemnaţi şi acest lucru are o mai mare importanţă decât toate categoriile sub care i-am cunoaşte noi, oricât de bine întemeiate ar fi ele.

Este limpede că pentru Arhiepiscopul Ioan  teologia nu este o simplă ştiinţă omenească, pământească, a cărei bogăţie poate fi secătuită prin interpretările noastre raţionale sau în care putem deveni ,,experţi”, mulţumiţi de atotştiinţa noastră – ci mai degrabă ceva ce ne îndreaptă inima spre Cer, ceva ce ar trebui să ne ridice mintea la Dumnezeu şi la lucrurile nepământeşti, ce nu pot fi cuprinse în logica omenească.

Un important istoric rus, N. Talberg, crede că sfântul ar trebui privit, mai întâi de toate, ca ,,un nebun pentru Hristos care şi-a păstrat această stare şi în scaunul episcopal”, comparându-l cu Sfântul Grigorie Teologul care, de asemenea, ieşea din tiparele obişnuite pentru demnitatea episcopală. Această ,,nebunie” este ceea ce caracterizează scrierile teologice atât ale Sfântului Grigorie, cât şi ale Arhiepiscopului Ioan, cei doi dând dovadă de o anumită detaşare de părerea lumii, de ceea ce ,,crede toată lumea”, neînscriindu-se în nici un ,,curent de opinie” sau în nici o ,,şcoală”, de o atât de înaltă gândire duhovnicească încât au fost deasupra oricărei dispute meschine, precum şi de o supleţe a cugetării ce a făcut din scrierile lor o sursă de adâncă înţelegere a revelaţiei dumnezeieşti.

Cu siguranţă, cei care-i vor citi scrierile vor fi impresionaţi de extraordinara simplitate a cuvintelor Arhiepiscopului Ioan, simplitate izvorâtă doar dintr-o trăire sinceră şi deplină a Tradiţiei ortodoxe, şi nicidecum dintr-o atitudine duplicitară – caracteristică ,,teologilor” contemporani ce acceptă Tradiţia, dar rămân în continuare modernişti. De altfel, el a fost conştient de ,,criticile” aduse Ortodoxiei pe care, dacă ar fi fost întrebat, le-ar fi combătut cu tărie. Fiind un profund cunoscător al problemei ,,influenţei apusene” din ultimele secole asupra Ortodoxiei şi având un foarte ascuţit discernământ, el a deosebit cu multă atenţie ceea ce trebuie respins – ca fiind străin de duhul Ortodoxiei – şi combătut, fără însă a deveni pricină de tulburare şi ceea ce poate fi acceptat ca îndemn spre adevărata viaţă ortodoxă.

Mai mult, în ciuda înaltei sale educaţii, ca şi a spiritului său critic, el a rămas întotdeauna credincios Tradiţiei patristice, fiind lipsit de orice urmă de raţionalism prezentă şi la cel mai desăvârşit teolog academician. Astfel, în scrierile sale nu sunt ,,probleme”, numeroasele note de subsol servind numai la a informa cititorul unde poate găsi respectiva învăţătură în Tradiţia bisericească.

Scrierile Arhiepiscopului Ioan au fost tipărite în diverse periodice bisericeşti timp de peste patruzeci de ani. Cele mai lungi scrieri aparţin, în cea mai mare parte, primilor ani petrecuţi ca ieromonah în Iugoslavia, unde deja se făcuse remarcat printre teologi. Dar cea mai mare valoare o au două articole pe tema sofiologiei lui Bulgakov, unul dintre ele demonstrând fără drept de apel, într-o manieră extrem de obiectivă, totala incompetenţă a acestuia ca patrolog, iar celălalt fiind o prezentare a învăţăturii Sfinţilor Părinţi cu privire la dumnezeiasca înţelepciune. Printre ultimele sale scrieri se numără un articol despre iconografia ortodoxă, referitor la ,,influenţa apuseană” asupra stilului iconografic, seria de predici intitulată ,,Trei praznice evanghelice” în care descoperă înţelesurile mai adânci ale sărbătorilor bisericeşti ,,mai puţin importante”, ca şi articolul ,,Biserica: Trupul lui Hristos” (Fragmente din prezentarea făcută scrierii ,,Cinstirea Maicii Domnului în Tradiţia ortodoxă” a Sfântului Ierarh Ioan Maximovici de către părintele Serafim Rose (1934-1982)).

Ne propunem ca, în continuarea acestui serial, să prezentăm scrierile sfântului, începând cu expunerea sa despre cinstirea Maicii Domnului în Tradiţia ortodoxă şi despre cele mai importante erezii, ce au pus la îndoială cinstirea ei de către Biserică.

Ioan Palea

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 12-13/martie-aprilie 2000