Cinstirea Maicii Domnului în Tradiţia ortodoxă (IV)

de Sfântul Ierarh Ioan Maximovici

V. Încercarea iconoclaştilor de a micşora slava Împărătesei Cerurilor şi cum au fost ei ruşinaţi

După cel de-al treilea Sinod a toată lumea, creştinii atât în Constantinopol, cât şi în celelalte părţi ale imperiului, au început a cere cu şi mai multă putere mijlocirea Maicii Domnului, iar nădejdile puse în rugăciunile ei nu au fost zadarnice. Maica Domnului a fost ajutătoarea nenumărator suferinzi, necăjiţi şi a multora aflaţi în nenorociri. De multe ori a pus pe fugă duşmanii care împresurau Constantinopolul, arătându-se astfel ca apărătoare preaputernică a cetăţii, oarecând chiar arătând în chip văzut Sfântului Andrei cel nebun pentru Hristos, minunatul ei Acoperământ întinzându-se asupra credincioşilor ce stăruiau noaptea în rugăciune în biserica din Vlaherne.

Împărăteasa Cerurilor le-a dăruit biruinţe în bătălii împăraţilor bizantini care obişnuiau să poarte cu dânşii în luptă icoana Maicii Domnului Hodighitria. Tot ea i-a întărit şi pe pustnicii şi nevoitorii care se luptau împotriva patimilor şi a slăbiciunilor firii omeneşti căzute. Ea este aceea care i-a luminat şi i-a îndrumat pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii, printre care s-a aflat şi Sfântul Chiril al Alexandriei atunci când acesta s-a îndoit de sfinţenia şi curăţenia Sfântului Ioan Gură de Aur.

Arătarea Acoperământului Maicii Domnului în Biserica din Vlaherne. Frescă de la Mânăstirea Suceviţa, începutul secolului al XVII-lea

Preacurata Fecioară este aceea care a pus în gura cântăreţilor Bisericii cântări şi imne preaminunate, adesea făcând să le meargă vestea unora dintre acei care înainte nu aveau darul cântării, dar care au fost lucrători smeriţi, cum s-a întâmplat şi cu Sfântul Romano Melodul. Este dar de mirare cum creştinii se sârguiau să slăvească numele celei ce neîncetat se ruga pentru ei ? Întru cinstirea ei au fost rânduite zile de praznic, ei i-au fost închinate mulţime de imne şi de cântări, iar slăvită icoana sa era cinstită pretutindenea.

Dar răutatea stăpânitorului acestui veac i-a într-armat pe fiii pierzării spre a porni încă o dată lupta împotriva lui Emanuel şi a Preacuratei Sale Maici, în acelaşi Constantinopol care preaslăvea acum, aşa cum înainte o făcuse Efesul pe Maica Domnului ca pe o neînfruntată apărătoare a sa. Neîndrăznind la început să hulească făţiş împotriva Celui ce a biruit pe tatăl lor diavolul, au încercat a micşora slava ce i se aducea Maicii lui Dumnezeu oprind cinstirea icoanelor Mântuitorului şi a prietenilor Săi, numind acest lucru ,,închinare la idoli”. Dar Maica Domnului i-a întărit mai ales în acele zile grele pe cei ce aveau râvnă în lupta ce o duceau pentru apărarea cinstirii icoanelor, arătând multe semne şi minuni prin icoanele sale şi vindecând mâna Sfântului Ioan Damaschin, cel care a aşternut pe hârtie multe scrieri spre apărarea icoanelor.

Dar prigonirea celor care cinsteau sfintele icoane şi pe sfinţi s-a sfârşit încă o dată cu o biruinţă a credinţei ortodoxe, căci cinstirea adusă icoanelor se răsfrânge asupra celor zugrăviţi într-însele; iar sfinţii lui Dumnezeu sunt cinstiţi ca şi prieteni ai Lui pentru Duhul Sfânt care S-a sălăşluit întru ei, după cuvintele psalmistului care zice: ,,Iar eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi” (Psalmi 138, 8). Preacurata Maică a lui Dumnezeu a fost slăvită în cer şi pe pământ iar ea, prin sfintele sale icoane, chiar în zilele când acestea erau supuse batjocurii vrăjmaşilor a arătat atât de multe minuni, încât şi astăzi, întru căinţă ne aducem aminte de ele. Cântarea ,,de tine se bucură ceea ce eşti plină de dar toată făptura” şi icoana Maicii Domnului Tricheirusa (cu trei mâini) ne reamintesc de vindecarea minunată a Sfântului Ioan Damaschin dinaintea acestei icoane; iar povestea icoanei Maicii Domnului Portăriţa de la Mânăstirea atonită Iviron ne spune despre minunata întâmplare care a făcut ca văduva la care fusese această icoană înainte, să voiască mai bine a o arunca în mare, decât a o da pe mâna vrăjmaşului.

Nici o prigoană împotriva celor care cinsteau pe Maica Domnului şi toate cele ce ţineau de pomenirea ei nu a putut micşora în vreun fel dragostea pe care creştinii o purtau celei care era ,,rugătoare caldă”. Acum s-a hotărât ca fiecare cântare din dumnezeieştile slujbe să se încheie cu un imn sau vers în cinstea Maicii Domnului (aşa numitele Theototokia). De multe ori în timpul anului, creştinii din toate părţile se adună în biserici aşa cum se adunau şi înainte, spre a o ruga, spre a-i mulţumi pentru toate binefacerile pe care le-a arătat şi spre a-i cere milă Maicii lui Dumnezeu.

Dar putea vrăjmaşul creştinilor, diavolul care ,,umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8) să rămână un privitor nepăsător al slavei celei Preacurate ? Putea să se recunoască înfrânt şi să înceteze a se lupta împotriva adevărului, folosindu-se de cei care-i împlinesc voia ? Şi aşa, când întreaga zidire răsuna de vestea cea bună a credinţei în Hristos, când în tot locul era chemat numele Preasfintei Născătoare, când lumea întreagă s-a umplut cu biserici, când casele creştinilor erau împodobite cu sfinte icoane, atunci a apărut şi a început să se răspândească o nouă şi mincinoasă învăţătură despre Maica Domnului. Această învăţătură este primejdioasă prin aceea că mulţi nu pot vedea cu repeziciune în ce măsură strică adevărata cinstire a Maicii Domnului.

VI. Râvnă fără cunoştinţă (Romani 10, 2)

Stricarea de către latini, prin nou închipuita dogmă a ,,Imaculatei Concepţii” a adevăratei cinstiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria

Când aceia care au încercat să prihănească viaţa neprihănită a Preacuratei Fecioare au fost făcuţi de ocară în acelaşi chip cu aceia care îi tăgăduiseră pururea-fecioria, cu aceia care îi lepădaseră cinstea ei de Maică a lui Dumnezeu şi cu aceia care i-au defăimat icoanele, atunci când slava Maicii lui Dumnezeu lumina întreaga făptură, a apărut o învăţătură care părea că o proslăveşte pe Pururea Fecioara Maria, dar care cu adevărat îi tăgăduia toate virtuţile.

Această învăţătură numită a Imaculatei Concepţii a Fecioarei Maria, a fost primită de către următorii tronului papal al Romei. În ea se spune că ,,Preabinecuvântata Fecioară Maria din chiar primul moment al conceperii sale, printr-o graţie specială a Atotputernicului Dumnezeu şi printr-un privilegiu special pentru viitoarele merite ale lui Iisus Hristos, Salvatorul neamului omenesc a fost păstrată scutită de toată necurăţia păcatului originar” (Bula Papală a Papei Pius al IX-lea, referitoare la noua dogmă). Cu alte cuvinte, Maica Domnului a fost ferită de păcatul strămoşesc de la chiar zămislirea sa prin harul lui Dumnezeu, ajungând astfel într-o stare în care îi era cu neputinţă de a mai avea păcate personale.

Creştinii nu au mai auzit de aceste lucruri înainte de secolul al IX-lea, când abatele de Cordoba, Paschasius Radbertus a adus în discuţie pentru prima dată faptul că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a fost zămislită fără păcatul strămoşesc. Începând cu secolul al XII-lea, această idee a prins rădăcini şi a început să se răspândească tot mai mult în clerul şi mulţimea credincioşilor Bisericii din Apus care căzuseră deja din sânul Bisericii Soborniceşti, pierzând prin aceasta darul Duhului Sfânt.

Orişicum, aceasta nu înseamnă că toţi credincioşii Bisericii Romane s-au învoit cu această nouă învăţătură. Au fost deosebiri de păreri chiar şi printre cei mai vestiţi teologi ai Occidentului, consideraţi stâlpii Bisericii Latine. Toma d’Aquino şi Bernard de Clairvaux tăgăduiau această dogmă într-un mod hotărât, în timp ce Dun Scot o apăra. De la învăţători, această dezbinare şi neînţelegere a fost preluată de învăţăceii lor. Călugării dominicani, urmându-l pe învăţătorul lor Toma d’Aquino predicau împotriva Imaculatei Concepţii, în timp ce următorii lui Dun Scot, franciscanii se străduiau să o răspândească pretutindenea. Lupta între aceste două curente a continuat timp de mai multe secole, atât într-una, cât şi în cealaltă dintre tabere găsindu-se persoane considerate între catolici ca fiind autorităţi puternice ale Bisericii.

Nu se găsea, de asemenea nici un sprijin în limpezirea acestei poticniri nici prin vedeniile pe care mulţi oameni mărturisiseră că le-au fost trimise de sus. O anume Bridget, călugăriţă suedeză din secolul al XIV-lea, vestită în timpurile ei în Biserica Romei povestea în scrierile sale despre apariţiile Maicii Domnului care a înştiinţat-o nemijlocit că a fost zămislită ,,imaculat”, lipsită de păcatul strămoşesc. Dar o altă nevoitoare, contemporană ei, mai bine cunoscuta Caterina de Sienna spunea că în zămislirea sa, Maica Domnului a participat la păcatul strămoşesc, încredinţare pe care Caterina o căpătase în urma unei descoperiri venită de la însuşi Hristos.

Aşadar, pentru mult timp credincioşii Bisericii Romane nu au putut nici pe baza tratatelor teologice, nici pe cea a descoperirilor miraculoase care se contraziceau una pe alta, să-şi dea seama de ce parte se găseşte adevărul. Papii Romei până la Sixtus al IV-lea (sfârşitul secolului al XV-lea) au rămas în afara acestei dezbinări şi numai acest papă în 1475 a îngăduit o slujbă în care învăţătura Imaculatei Concepţii era arătată în chip lămurit, pentru ca la câţiva ani după aceasta să se opună osândirii unora care credeau în Imaculata Concepţie. Dar, chiar şi Sixtus al IV-lea nu era încă hotărât să mărturisească această învăţătură ca învăţătura neclintită a Bisericii; ba mai mult, pe de-o parte s-a opus osândirii celor ce credeau în Imaculata Concepţie, iar pe de altă parte nu i-a osândit nici pe cei care nu credeau în acest fel.

Între timp, dogma Imaculatei Concepţii îşi găsea noi şi noi părtaşi între cei ce erau în Biserica Latină, iar pricina era că le părea acelora că sunt mai evlavioşi şi mai bineplăcuţi Maicii Domnului, dăruindu-i acesteia o cinstire cât mai mare cu putinţă. Strădania oamenilor de a o preaslăvi ca Mijlocitoare Cerească pe de-o parte, pe de altă parte căderea teologilor occidentali în speculaţii abstracte care duceau doar la un adevăr părelnic (scolasticismul) şi, în cele din urmă sprijinul oferit acestei învăţături de papii romani de după Sixtus al IV-lea, toate acestea au dus la aceea că ideile privitoare la Imaculata Concepţie, idei exprimate pentru prima oară de Paschasius Radbertus în secolul al IX-lea deveniseră încredinţare desăvârşită a Bisericii Latine în secolul al XIX-lea. Rămânea doar proclamarea acestora ca fiind învăţătura Bisericii, ceea ce a şi fost făcut de către Papa Pius al IX-lea în timpul unei ceremonii solemne din 8 decembrie 1854, când a afirmat că Imaculata Concepţie a Preasfintei Fecioare este o dogmă a Bisericii Romane.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 20-21/noiembrie-decembrie 2000