Cinstirea Maicii Domnului în Tradiţia ortodoxă (V)

de Sfântul Ierarh Ioan Maximovici

VI. Râvnă fără cunoştinţă (Romani 10, 2)

Stricarea de către latini, prin nou închipuita dogmă a ,,Imaculatei Concepţii” a adevăratei cinstiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria

În acest fel Biserica Romei a mai adăugat o abatere de la învăţătura dreaptă pe care şi ea la rându-i o mărturisise înainte de a se rupe de Biserica Sobornicească şi Apostolească, a cărei credinţă a fost păstrată până acum, neştirbită şi neschimbată, de către Biserica Ortodoxă. Proclamarea noii dogme a mulţumit marea mulţime a credincioşilor catolici care, în simplitatea lor au crezut că aceasta va sluji la o mai mare cinstire adusă Maicii lui Dumnezeu, făcându-i prin această mărturisire un nepreţuit dar. A satisfăcut de asemenea şi slava deşartă a teologilor occidentali care au scornit şi au apărat această învăţătură. Dar înainte de toate, proclamarea acestei noi dogme a fost aducătoare de foloase tronului papal însuşi de vreme ce, proclamând prin autoritatea sa o dogmă nouă a Bisericii, chiar dacă a ascultat de părerile episcopilor Bisericii Catolice papa şi-a însuşit în mod deschis prin acest simplu act dreptul de a schimba învăţătura Bisericii Romane, şi de a-şi aşeza propriul său glas deasupra mărturiei Sfintelor Scripturi şi a Sfintei Tradiţii. O deducţie firească a acestor lucruri este faptul că papii Romei au fost infailibili în ceea ce priveşte credinţa, după cum acest lucru a şi fost proclamat de către acelaşi Papă Pius al IX-lea tot ca şi o dogmă a Bisericii Catolice, în 1870.

În acest chip era schimbată învăţătura Bisericii Apusene după ce a căzut din comuniunea cu Biserica cea adevărată. Au fost introduse noi şi noi învăţături, gândind că prin acestea va fi mult mai slăvit Adevărul, dar în realitate nefăcând altceva decât să-L nimicească. În timp ce Biserica Ortodoxă, cu smerenie mărturiseşte învăţătura primită de la Hristos însuşi şi de la sfinţii apostoli, Biserica Romei îndrăzneşte să adauge lucruri noi acestei învăţături, de multe ori datorită râvnei fără cunoştinţă (după Romani 10, 2), alteori datorită căderilor în superstiţii ori în ,,împotrivirile ştiinţei mincinoase” (I Timotei 6, 20). Şi nici nu putea fi altfel, căci aceea că ,,porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18) a fost făgăduită numai şi numai Bisericii celei Adevărate şi Soborniceşti; dar pentru cei ce s-au îndepărtat de ea se vor împlini cuvintele: ,,Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi dacă nu rămâneţi în Mine” (Ioan 15, 4).

Sfânta Ana cu Maica Domnului. Frescă de la Mânăstirea Curtea de Argeş, secolul al XVI-lea

Este adevărat că în definiţia noii dogme se spune că nu s-a statornicit o nouă învăţătură, ci a fost proclamat ca aparţinând Bisericii ceea ce fusese dintotdeauna în Biserică şi ceea ce ţinuseră mulţi dintre Sfinţii Părinţi, din ale căror scrieri sunt citate unele fragmente. Dar toate textele Sfinţilor Părinţi citate vorbesc numai despre preasfinţenia Pururea Fecioarei şi despre neprihănirea sa, dându-i o mulţime de nume care să-i arate neprihănirea şi starea sa duhovnicească înaltă; însă niciunde în aceste citate nu se află vreun cuvânt care să vorbească despre neprihănirea zămislirii sale. Ba mai mult, aceiaşi Sfinţi Părinţi afirmă în alte locuri că singur Hristos este cu desăvârşire lipsit de orice păcat, în timp ce toţi ceilalţi muritori, fiind născuţi din Adam poartă un trup supus legii păcatului.

Nimeni dintre Sfinţii Părinţi de dinainte nu a afirmat vreodată că Dumnezeu, într-un chip cu totul minunat ar fi curăţit-o pe Fecioara Maria încă pe când aceasta se afla în pântece, mulţi chiar arătând că Pururea Fecioara, asemeni tuturor celorlalţi oameni a avut de purtat lupta împotriva firii căzute, păcătoase, dar că a biruit orice ispită şi a fost mântuită de către Dumnezeiescul său Fiu.

Şi teologii catolici spun că Pururea Fecioara Maria a fost mântuită de către Hristos. Dar ei înţeleg prin aceasta aceea că Maria a fost ferită de împărtăşirea păcatului strămoşesc în vederea meritelor viitoare ale lui Hristos (Bula Papală despre Dogma Imaculatei Concepţii). Potrivit învăţăturii lor, Pururea Fecioara a primit mai înainte darul pe care Hristos l-a făcut celorlalţi oameni prin patimile şi moartea Sa pe lemnul sfintei cruci. Mai mult, vorbind despre chinul prin care a trecut Maica Domnului atunci când a stat sub crucea iubitului său Fiu şi, îndeobşte despre suferinţa de care a fost plină viaţa Maicii Domnului, aceiaşi teologi le consideră ca un adaos la pătimirile lui Hristos, zicând astfel că Maica Domnului este Co-Răscumpărătoarea noastră. Potrivit unui teolog catolic, ,,Maria este împreună-lucrătoare cu Răscumpărătorul nostru ca şi Co-Răscumpărătoare”. ,,În actul răscumpărării ea, într-un anume fel L-a ajutat pe Hristos” (Catehismul Dr-ului Weimar). ,,Maica Domnului - scrie Dr. Lenz în a sa Mariologie - a purtat povara martiriului său, nu atât cu curaj, cât cu bucurie, chiar dacă având inima frântă”. Din acest motiv, ea este ,,o completare a Sfintei Treimi” şi, ,,aşa cum Fiul său este singurul Mijlocitor ales de Dumnezeu între majestatea Sa ofensată şi omenirea păcătoasă, exact în acelaşi mod, singura Mijlocitoare pusă de El între Fiul Său şi noi este Fericita Fecioară”. ,,Sub trei aspecte - ca Fiică, Mamă şi Aleasă a lui Dumnezeu - Fecioara Maria este înălţată la o anumită egalitate cu Tatăl, la o anumită superioritate asupra Fiului, la o anumită apropiere de Sfântul Duh” (Imaculata Concepţie, Malou Episcopul de Bourges).

Aşadar, potrivit învăţăturii reprezentanţilor teologiei latine, în lucrarea de răscumpărare a neamului omenesc Pururea Fecioara Maria este pusă pe aceeaşi treaptă cu Însuşi Mântuitorul şi este înălţată la starea de egalitate cu Dumnezeu. Cred că nimeni nu ar putea merge mai departe de atât. Iar dacă toate acestea nu au fost încă definitiv formulate ca dogmă a Bisericii Romane totuşi, făcând primul pas pe această cale, Papa Pius al IV-lea a arătat direcţia de urmat pentru viitoarea dezvoltare a învăţăturii recunoscute de către biserica sa şi a întărit, indirect mai sus citata învăţătură despre Pururea Fecioara Maria.

În acest fel, Biserica Romană, în strădaniile sale de a-i aduce Maicii Domnului o cât mai mare cinstire merge pe calea zeificării ei. Iar dacă acum voci cu autoritate în Biserică o numesc pe Fecioara ,,completare” a Sfintei Treimi, ne putem aştepta ca Maica Domnului să fie adorată asemeni lui Dumnezeu.

Pe această cale merg şi anumiţi gânditori din timpurile noastre aparţinând Bisericii Ortodoxe, dar care îşi clădesc un nou sistem teologic având drept fundament dogmatic învăţătura despre Sofia - care este Înţelepciunea -, ca o energie deosebită ce uneşte pe Dumnezeu cu creaţia. Asemeni celorlalţi şi ei, dezvoltând învăţătura despre demnitatea Maicii Domnului vor să vadă în ea o Esenţă, aşezată într-un anume fel la mijlocul distanţei dintre Dumnezeu şi om. În anumite privinţe sunt mult mai moderaţi decât teologii latini, dar în altele, dacă vă vine să credeţi i-au lăsat cu mult în urmă. Căci în timp ce neagă Imaculata Concepţie şi lipsa păcatului strămoşesc la Maica Domnului, aceştia învaţă că a fost slobodă de orice păcat personal, văzând în ea o mijlocitoare între om şi Dumnezeu, asemeni lui Hristos: în Persoana lui Hristos a venit printre oameni a doua Persoană a Sfintei Treimi, Cuvântul mai dinainte de veci, Fiul lui Dumnezeu, pe când în Fecioara este arătat Duhul Sfânt.

Folosindu-ne de cuvintele unuia dintre cei ce propovăduiesc această învăţătură, atunci când Sfântul Duh a venit şi s-a sălăşluit în Fecioara Maria aceasta a dobândit ,, o viaţă diadică, omenească şi dumnezeiască; iar că ea a fost complet îndumnezeită este din pricină că în fiinţa sa ipostatică s-a revelat în mod viu, creator Duhul Sfânt”. ,,Ea este o manifestare completă a Celui de-al Treilea Ipostas”, ,,o făptură creată, dar în acelaşi timp fără a mai fi creată”. Această strădanie spre zeificarea Maicii Domnului se vede înainte de toate în Apus unde, în acelaşi timp o sumedenie de secte cu caracter protestant, împreună cu marile curente protestante - luteranismul şi calvinismul -, care în general desconsideră cinstirea Maicii Domnului şi chemarea numelui ei în ajutor, se bucură de o mare popularitate.

Dar putem să le răspundem acestora cu cuvintele Sfântului Epifanie al Ciprului: ,,În amândouă aceste erezii sălăşluieşte aceeaşi vătămătură: atunci când oamenii nesocotesc cinstirea Maicii lui Dumnezeu şi atunci când, dimpotrivă o slăvesc mai mult decât îi este cuvenit în chip propriu” (Panarion, ,,Împotriva Colyridienilor”). Acest Sfânt Părinte îi ceartă pe aceia care aproape că îi aduc Pururea Fecioarei închinare ca lui Dumnezeu: ,,Să fie cinstită Maica Domnului, dar singur lui Dumnezeu să I se aducă închinare”. ,,Deşi Maria a fost vas ales al lui Dumnezeu, totuşi ea a fost femeie prin fire, cu nimic deosebită de ceilalţi. Şi chiar dacă în viaţa Maicii Domnului şi în Sfânta Tradiţie ni se istoriseşte că i-a fost spus tatălui său Ioachim, în pustie: ,,Femeia ta a zămislit”, totuşi această zămislire nu a putut fi fără unire conjugală şi fără sămânţă bărbătească”. ,,Nu trebuie a adora ceea ce le este propriu sfinţilor din ceruri, ci trebuie adorat Stăpânul lor. Maria nu este Dumnezeu şi nu a primit un trup ceresc, ci unul ieşit din unirea unui bărbat cu o femeie; iar potrivit făgăduinţei, asemeni lui Isaac a fost gătită spre a intra în iconomia dumnezeiască. Dar pe de altă parte să nu încerce să o defaime nebuneşte cineva pe Pururea Fecioara” (Sfântul Epifanie, Împotriva antidicomarioniţilor).

Biserica Ortodoxă, cinstind-o pe Maica Domnului în cântările şi rugăciunile rânduite, nu îndrăzneşte să îi atribuie ceea ce nu a fost împărtăşit despre ea prin Sfânta Scriptură sau prin Sfânta Tradiţie. ,,Adevărului îi este străin tot ceea ce este exagerat, aşa cum îi este străin tot ceea ce este spus numai pe jumătate. El dă fiecărui lucru măsura potrivită şi locul potrivit” (Sfântul Ignatie Briancianinov, Expunere a învăţăturii Bisericii Ortodoxe despre Maica Domnului). Slăvind neprihănirea Pururea Fecioarei şi tăria cu care a purtat toate suferinţele din timpul vieţii sale pământeşti, Părinţii Bisericii au lepădat, pe de altă parte ideea cum că Maica Domnului a fost mijlocitoare între Dumnezeu şi om, în sensul unei asocieri la răscumpărarea firii omeneşti. Vorbind despre pregătirea Maicii Domnului spre a muri împreună cu Fiul ei şi pentru a suferi împreună cu El patimile pentru mântuirea tuturor, un vestit Părinte al Bisericii din Apus, Sfântul Ambrozie, Episcopul Mediolanului adaugă: ,,Dar pătimirile lui Hristos nu au avut nevoie de nici un ajutor, după cum Însuşi a spus cu mult înainte prin gura proorocului: ,,Priveam în jur: nici un ajutor ! Mă cuprindea mirarea: nici un sprijin ! Atunci braţul Meu M-a ajutat şi urgia Mea sprijin Mi-a fost” (Isaia 63, 5)” (Sfântul Ambrozie, Despre viaţa Maicii Domnului şi despre pururea-fecioria Sfintei Maria, capitolul 7).

Acelaşi Sfânt Părinte învaţă despre păcatul strămoşesc de care numai singur Mântuitorul este lipsit, astfel:,, Între toţi cei născuţi din femeie nu este nici unul desăvârşit întru sfinţenie, în afară de Domnul nostru Iisus Hristos care, într-un chip nou şi cu totul străin, prin naştere curată nu a fost prihănit de întinăciune pământească” (Sfântul Ambrozie, Comentarii la Luca). ,,Singur Fiul lui Dumnezeu este fără de păcat. Toţi cei născuţi în chip firesc din bărbat şi femeie sunt din această pricină, a unirii cărnii, făcuţi vinovaţi păcatului. Prin urmare El, care nu are păcat nu a fost zămislit în acest chip” (Sfântul Ambrozie, Despre căsătorie şi despre desfrânare). ,,Un singur Om, Mijlocitorul între Dumnezeu şi ceilalţi oameni este slobod de înlănţuirea naşterii păcătoase, căci S-a născut din Fecioară, iar în naşterea Sa nu a fost întinat de păcat” (Sfântul Ambrozie, Împotriva lui Iulianus).

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 22-23/ianuarie-februarie 2001